Adriana, nume dorit

Adriana, nume dorit:

M-ar fi chemat Adrian.

Tata și-a dorit să fiu băiat
Să-i semăn și să-i port numele mai departe;
Nu știa că i-l port cu fiecare celulă din mine,
Căci din el nu se putea naște altceva…decât minune.
M-au numit Adriana și n-am avut habar, niciodată, că aș avea protector,
Așa în plină vară, cât să răzbun momentul acela de iarnă,
Dintr-un ianuarie optsprezece, ce-mi ninge mereu trecerile.
Ai mei mă sărbătoreau de Sfântul Andrei.
Si acum o fac, deși le arat calendarul și le povestesc
Că, de acum, și vara îmi e sărbatoare.

Prima mă suna bunica mea și-mi spunea aceeasi replică:
„Sa ne traiesti, trandafirul mamaii, să fii fericita!”
Avea voce de domnișoară și chicot de bucurie nedisimulată.
Nici ea nu a știut că ar fi putut să-mi zica multi ani trăiască
În vacantele de vară, când îi smântâneam oalele,
Și îi alergam puii, când mă bucuram de chisăliță
Și pâine cu zahăr sau gogoși chicate,
Căci nu mereu aveam răbdare să-mi frământe
Și să aștept să dospească aluat.

Acum, realizez că de ziua mea, iarna, de la bunicii mei
Am primit doar urări scrise sau șoptite la telefon.
N-am suferit niciodată, căci ceea ce trăiești firesc
Se duce în locul cu bucurie, despre care nu bănuiești
Că ar fi putut fi și altfel.

Adriana, nume pe care l-aș fi cerut, de nu mi l-ar fi oferit,
Cu drag, mama și tata, și nașii mei, și mai ales Dumnezeu.
Rar, îmi spun oamenii altfel, poate doar cei apropiați
Aduși din copilăria mea împreună cu fiecare alint primit.
Ai casei mă strigă lung, prelung și apăsat, cu tot numele
Iar eu iubesc fiecare literă și multumesc Cerului
Ca m-am născut într-o zi de iarnă, că am numele perfect
Meritat, sper eu, și că azi, intr-o zi de vară, vă mulțumesc și vouă
Că-mi trimiteți gânduri bune, iar eu simt cum îmi adun bucuriile
Din ierni în veri, din veri în ierni, recunoscătoare.

 

Azi e pomenirea Sfintilor Mucenici Adrian si Natalia, iar eu primesc urări, de azi dimineață, pe care  le port cu bucurie în suflet. Și vă trimit și vouă gând bun de sărbătoare. Să fiți iubiți!

…cu drag de voi, semneaza, Adriana, cea cu nume dorit

 

Adriana, nume dorit

Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii

 Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii:
De când mă plimb pe facebook, în zile cu încărcătură colectivă, evit oamenii cărora li se pare imbecilitate și ipocrizie faptul că ne căutăm puncte de legatură. Eu am învațat că am, fix, restul zilelor pentru gândurile ce nu se așază perfect în matcă, întrucât nu cred ca am avut toți numai amintiri perfecte sau trăiri înălțătoare, ori exemple care să umbrească imaginile care ies la suprafață. Si totuși, ca o amnezică asumată, remarc că, din tot greul copilăriei, căci despre ea e vorba deși putea fi la fel ..despre 1 decembrie, de exemplu, eu am rămas cu zâmbet pe față doar când mi-o amintesc pe sor’mea, pe la vreo doi anișori, pocind cuvinte, îmbrăcată într-un maieuț de-al meu, în care înnota perfect. Am rămas cu chematul la masă..unde, miraculos, eram patru în jurul ei, nu mâncam pe rând si pe pofte; am păstrat imaginile cu părul negru al celor ce atunci nu imi erau icoane.
Da, uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii…
Lumea e imperfectă, dar n-aș vrea-o altfel. E frumoasă așa pestriță, pistruiată, cu petice pe genunchi și cu coatele ei ascuțite, mereu pregatită să arate doar ce doreste. Oare cum e lumea–copil? Toată. Adunată, așa, într-un puzzle greu de asamblat, poate nedus niciodată într-o imagine perfectă. Ce ai pune tu acolo? Ce bucatică din tine? Eu tocmai v-am spus. În plus, am văzut cele mai frumoase și inedite fotografii din copilaria prietenilor mei și a ne-prietenilor și deja am jumătate din figurinele ce s-ar putea încropi într-o fotografie unică – cea a fericirii și inocenței. Ba, as adauga si un fond muzical:
Noi suntem ciupercuțe
Mititele si dragute
În ploaie noi iesim
Și mult ne veselim
(Așa cânta sora mea pe când nu avea nici doi anișori, cum spuneam mai sus.)
Prezentul e cu imagini trecute, pentru mine, căci nu am copii. Altii au, sunt și cei care au degeaba, pe unii nu-i intereseaza nefericirea altora dintr-o copilărie nu tocmai roz, dar sunt și acei care fac câte ceva și mai mereu sunt suspectați ….nu doar de intentii bune.
Lumea va vedea ce va dori, mereu, mereu.
Am crescut prea repede, vă asigur. Singurul lucru învățat bine e să ma bucur de ce am avut și am. Lângă noi stă neprevăzutul, la fel de hidos ca toate nedreptățile lumii.
Asa că sunt uneori punct, lângă punct, lângă punct, cât să facem legaturi între toți cei care chiar simt dar și atunci când datele problemelor nu sunt totdeauna perfecte. Și mereu voi adăuga amănunte noi, lucruri care aparent seamănă între ele, dar au un parfum anume căci:
„Nu cred că există om să nu adune în categoria „amintiri din copilărie” întâmplări demne de dus până colo… peste timp, când viața nu va mai părea mereu un nor plutitor cu vise ce se pot îndeplini. Clar, am și eu câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine, mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină.
Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri” de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i despre verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de spaime la gândul fiecărui pas făcut fără mine; nu plâng, nu râd, nu mănânc, nu cânt… nu gătesc pentru copilul meu.
Copilăria de acum e un basm SF la care asist, din afară, amuzată sau indignată de ceea ce văd. Şi totuşi, nu mi-e greu fără şi nici nu port dureri sau regrete. Mă uit la părinţii din jur şi ştiu că e o aventură să creşti un copil în aceste vremuri, deşi cred că totdeauna a fost şi fiecare, la rândul său, a gândit asta. De asta mă întorc la miresmele copilăriei mele, singura ştiută, adulmecată, trăită şi readusă în simţiri prin poveşti cu zâne în carne şi oase, cu nume proprii şi chipuri dragi. Oamenii mei ce mi-au spus că dorul se parcurge pe distanţa Buzău-Braşov, cele două repere ale mele: una cu parfum de brad, de munte, de ape repezi, de măcriş şi alune de pădure şi alta de piatră seacă, de pământ crăpat, gârlă nisipoasă, căldură sufocantă, Crivăț, de chirpici, de găini, vaci şi (mai mult aici)
Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii
Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii

Poveste de primăvară, de acasă, din Noua, cartierul anotimpurilor mele speciale

Clasa a patra. Martie. Ziua femeii. Nebună zi. Avusesem ședință cu părinții. Inutilă pentru mine. Ce mai putea să spună învățătoarea în plus? Că sunt, parcă, un pic mai absentă ca de obicei? Că mă exteriorizez greu și că rămân în bancă chiar și când se sună pentru pauză? Sau ca nu prea am prietene? Și ce? Mă obișnuisem. Nu știam ce înseamnă cuvântul popularitate, dar înțelegeam perfect, din jurul meu, cum e să te iubească toți doar pentru că te-ai născut asortată cu zâmbet și inimă bună. Și nu, nu despre mine e vorba. Viorica, a mea colegă, suplinea cu chipul ei drăgălaș și ochișorii  albaștri tot ce n-aș fi putut da  vreodată, natural. Eu habar nu aveam ce să le zic fetelor, nu-mi plăcea să joc elastic pentru că eram o împiedicată, iar pe fața mea era mai mult politețe decât entuziasm. Stăteam pironită cu ochii în vreo carte rătăcită pe bancă.  Îmi era  suficient ce aveam pentru că altfel nu știam a fi. Nu era timp de drame, de invidii, de socializări forțate. Oamenii mari, însă, dincolo de responsabilități, mai încercau să ia pulsul societății și, pentru că aveau puține momente în care se întâlneau organizat, îndrăzneau să facă, dintr-o banală ședință cu părinții, o reușită socială.
În seara aceea,  tânăra noastră învatatoare, ce nu împlinise încă 20 de ani și care ne preluase cu un an în urmă, se dăduse peste cap sa facă un eveniment din această reuniune. Împușca doi iepuri. Zicea, în două vorbe, ce credea că e important despre copii și le sărbătorea pe mame. Discret, la o prajitură cu frișcă, în clasă. Da, da, credeți că vorbesc acum despre lucruri obișnuite, nu? Așa ar fi fost, dacă școala nu s-ar fi aflat într-unul din marile cartiere muncitorești, în care cuvântul „cofetărie” însemna o încăpere ciudată, într-un complex comercial, unde zăceau niște bomboane „amandine” pudrate cu cacao și, din când în când, niște alune trase în ciocolată. Despre prăjituri nici nu știu ce să spun – or fi fost, dar eu nu-mi amintesc ceva savuros și comestibil. Prăjiturile bune se mâncau în alte locuri și nu mereu le găseai la discreție. Așa că se apela la „pile”. Ne ofensăm, acum, că trăim vremuri incerte, cu șpăgi, cu umilințe diverse, dar mă revolt teribil când se uită faptul că pentru o prăjitură bună trebuia să te ploconești la Casa de Comenzi de la Aro-Hotel, de exemplu. Darămite să faci rost de vreo treizeci de bucăți. Tata, însă, și-a pus toate armele din dotare în funcțiune și cum o fi dres, cum o fi făcut, nu știu, dar a adus, victorios, acasă,  un trofeu frișcuit. Era o mare de prajituri la noi în cămară, numai bune de îndulcit spiritele unor mame cu griji și cu poveri bănuite doar privindu-le fețele sau umerii adunați de atâta încordare.
Erau rare astfel de șuete, iar seara se lungise un pic mai mult. Habar nu am de ce ma aflam în jurul școlii, dar știu că a fost un moment când învațătoarea m-a trimis acasă, după tata, probabil să ajute la debarasat sau să-i mulțumească personal, nu-mi amintesc bine; rețin numai bucuria și zâmbetul mulțumit al femeilor care se aflau în acea încăpere. Scoală era impropriu spus cladirii în care am primit educație timp de doi ani de zile. Se închiriaseră niște camere largi într-un bloc ce apartinea de un trust de construcții. Oricum, păreau săli de clasă si nu erau decat pentru ciclul primar, restul de copii, mai mari, deplasându-se un pic mai departe, într-o școala ce se afla situata langa gradina zoologica din cartier. Acolo mi se părea mie că nu pot învăța decât cei norocoși, căci se dusese vestea că fiecare cadru didactic e ales pe sprânceană astfel încât nu era elev să nu fi reușit, mai departe, să izbândească doar cu  ce învățaseră acolo. Mereu oftam când mă gândeam la șansa lor.
Noi ne aflam în partea în care se construia, încă, în anii 80, plină de macarale, buldozăre și blocuri începute ici-colea. Ca tot Brasovul și cartierul ăsta avea o parte veche, cu băștinașii locului – familii intregi ce-și duceau numele din generație în generatie, care aveau povești ametitoare și unice, tradiții și care cunoșteau locurile din zonă cu tot cu legende și cu formele lor sălbatice. La mine nu ajunseseră decât vorbe precum Căciula, unde era un loc în care se bea bere și se făceau serbări câmpenești, Fântâna Hoților, Poiana Soarelui,  dar erau troițe și drumuri forestiere cu nume doar de ei știute.  Zona fusese un vis, sălbăticie și frumusețe la limita traiului în simbioză om-natură, subjugați de măreția pădurilor, domesticit cu aerul cuminte al caselor de vis. Trăiau, de când se știau, în comuniune cu ursul, cu lupii și cu viețuitoare ce mereu îndrăzneau să înainteze spre ulițele bătute de picior de om. Paradoxal, tot aici s-a făcut  o zonă împrejmuită unde s-au adunat animale  fel de fel, pe care le-am vizitat de atâtea ori încât ajunsesem să cunosc descrierile de pe tăblițe pe de rost, deși nu întotdeauna în cuști și colivii mai trăiau exemplarele respective. În partea zgomotoasă a șoselelor, dincolo de Ștrand, erau „coliviile” pentru oamenii veniți, din toate părțile țării, la marea industrializare, pentru care era nevoie de forță de muncă.  Acum, brusc, deveniserăm brașoveni, mai ales noi, cei mici care avusesem bafta să ne naștem la poalele pădurii și să primim pecete cu miros de brad.
M-am mândrit mereu cu emblema asta verde și cu paradisul aerului curat, pe care nu-l meritam pe deplin, pentru că nu o dată m-am lovit de preconcepții și de strâmbăturile din nas ale celor care locuiau în zonele cu ștaif ale orașului meu de smarald și nu ripostam ci încasam senină  cuvinte fără ecou. Era, fără îndoială, destul de departe de centru, iar diversitatea asta muncitorească, la care mai adăugau vreo două zvonuri haiducești, făcea lumea să fugă mâncând pământul, doar la auzul numelui. Vedeai prin ziare, chiar si la acea vreme, anunțuri cu schimb apartament, exclus Noua. Mie mi se părea raiul, așa ca nu pricepeam de ce…..”exclus Noua”. Îmi făceam, în gând, o idee cum că, aici, nu mai trebuiau sa vina altii si ca vom ajunge sa ne recunoastem atat de tare între noi, încât ne vom da „buna ziua” fara sa ne stim  numele. Nu a fost așa. Cartierul s-a mărit destul de mult, iar azi e o combinatie, nou cu vechi, cu un singur numitor comun – natura super generoasă. Arată ca o stațiune din care mulți nu au plecat nici dacă au avut de ce și cum s-o facă. La atâția ani de când am primit găzduire sub o altă pădure a Brașovului, încă foșnesc în mine doruri și nostalgii, încă se ascund prin mine chipuri de oameni dragi și întâmplări memorabile și încă mă plimb pe margini de lac – plin de alge, fericită și încrezătoare că am trăit acolo unde meritam.
Dar să mă întorc la seara mea de martie. Am plecat, în fugă, spre blocul unde locuiam. Era deja întuneric beznă; mirosea a primăvară, a praf și a carbid, a noapte, a ceapă prăjită din vecini și a clătite; eram pătrunsă de entuziasmul care răsuna din sala de clasă, dar mai ales eram inundată de zâmbetul fericit al mamei care parcă se simțea victorioasă în reușita inedită, ce îi adusese numele pe buzele tuturor.  Și, desi cunosteam fiecare pietricică de pe drumul cel băteam zilnic, dus si întors, am căzut fulgerător într-o groapă adâncă, de n-am avut vreme nici să scot un sunet, atât de surprinsă eram de cascadoria mea.  Hăul în care mă aflam era parte din santierul de care vă vorbeam  și,  măcar teoretic, am realizat că nu avusesem ce căuta pe acolo, că în euforia mea am calculat greșit pașii, drumul, am numărat aiurea reperele. Practic, mă mâncase groapa cu totul. Beznă, frig, teama, frica de ce aveam să pățesc când mă vor vedea ai mei – mai mare ca toate, de altfel; ba aveam și o durere surdă în umarul drept care-mi sugera, discret, că intrasem în belele mari; toate la un loc erau de-a valma, in mintea mea și-mi strigau la reproșuri surde cărora nu le răspundeam în niciun fel.
Nu avusesem timp sa ma gandesc nici, măcar, cum ies de acolo. Stateam chircita, pentru că, în cascadoria neprevăzută, m-am izbit cu umarul de o bucata de fier-beton, uitată în râpa groazei. Bine ca a fost doar atât, mă gândesc acum. Cred, totusi, ca gemetele mele de pisicuță ranita au facut ca un trecator sa ajunga acolo, sa se aseze deasupra găurii negre și să mă roage sa întind bratele chiar de pot, chiar de nu pot. Eram în transă și poate doar  îngerul meu pazitor m-a facut sa-mi ridic mâinile, cu o putere neînțeleasă, într-o zvâcnire fermecată a trupului meu tulburat de incident.
Omul m-a adus la suprafață. Aveam un umăr luxat, fapt ce aveam să-l aflu mai târziu, dar în momentul ăla ma bucuram doar ca simt iar pământul întreg sub picioare si ca vad chiar si umbrele serii. Întunericul acela, scurt, apăsator și rece, cu miros de carbid, l-am purtat cu mine, multă vreme, în amintire. Era primul meu contact cu ideea de libertate. Aveam să mai simt asta de câteva ori în viață, dupa aceasta întâmplare, semn că nu totdeauna negrul nopții e drum fără întoarcere.  Omul s-a depărtat dupa ce l-am convins ca cel ce se vede, la 50 de metri, e chiar blocul în care locuiam.
noua2
Am făcut câțiva pași și am întâlnit o fată veselă, cu o minge, care ma chema, rugător, să ne jucăm volei, amandouă.
Camelia, încetează, cred că mi-am rupt mâna, trebuie să dau de tata, mor de durere!, încercam să bâigui coerent, dar destul de neconvingător.
Ea nu mă auzea. Insista aiurea, în disperarea aia copilărească de a mai prinde o oră de joacă primăvăratică, si, parcă, nici lacrimile, ce aproape că mi se iveau în ochi, nu părea să le zarească. M-am îndepărtat bombănind, ca pentru mine, fără s-o condamn. Realitatea era a ei, eu făceam parte din ireal.
Tu n-auzi? Mi-am rupt mîna!, șopteam într-una deși nimeni nu mai era în jurul meu.
De nicaieri, parcă din tunelul timpului, exact lângă mine, stătea tata, cu părul lui creț, cămașa lui cu flori și încruntarea sa emblematică:
-Pot să știu și eu de unde vii?, ma întrebă el pe ton răstit, ferm, dar din ce în ce mai cald, bănuind cu ochii inimii că nu eram tocmai în regulă.
–Și, de ce te ții de mână, fata tatei?, își armoniză el vocea încercând să mă scape de tremurul nefiresc care mă apucase, luându-mă încet de după umeri și îndreptându-mă spre sanctuarul nostru în care dispăreau cu trei zâmbete și două mângâieri toate tulburările pământului.
Primăvara aceea a fost ultima petrecută printre blocuri în construcție. Ne-am mutat în școală nouă și alte amintiri s-au așezat în sufletul meu care explora viața tânără într-un cartier cu nume predestinat de pasăre Phoenix – Noua.
N-am avut un cadou prea frumos pentru mama, în acea zi. Șase săptămâni am stat legată cu mâna lângă trup, ca într-o simbioză totală. Era dreapta. M-am refăcut  si-am punctat o poveste în cartea experiențelor mele. 30 de ani am trăit în acest loc pe unde încă văd pașii părinților mei tineri, de unde mai răsună vești cu nume cunoscute și îmi mai plimb amintiri rătăcite și fără importanță, care se strâng ciorchine cât să nu uiți că morala stă și în lucruri aparent banale.
In urma cu ceva timp, mi-am fracturat glezna stângă; iar accidentul stupid mi-a adus o nevoie de contabilizare a incidentelor nefirești, bifând, pe lângă cascadoria de la cei 10 ani ai mei, o lume care, culmea, atunci era în construcție, iar acum deja pare sumbră și demolabilă pe alocuri. Coliviile de beton rezistă tumultului, deși unele dintre ele au aer trist și poartă amprenta degradărilor de tot felul.
Nu știu de ce, însă, vreau să cred ca există o morală în toate acestea, ca și când mi se arată că și lucrurile neplăcute au o rezolvare ușoară,  și că pot exista povești mult mai dureroase de atât, fără happy-end, așa cum sunt multe din întâmplările vieții, care se rezolvă fără, însă, să înțelegi de ce a trebuit să treci prin etapa respectivă. Azi, mi-e dor de Noua și de părinții mei tineri, de tata și copacii de pe cămașa lui preferată și de mama cea cu zâmbetul așezat în colț de inimă fericită! Azi, în sumbrul zilei, cineva mi-a readus muze pierdute prin îndeletniciri de toamnă cu miros de sărbătoare de 1 Decembrie. Ne pregătim și de Moș Nicolae pentru cei care, cred, nici nu știu de așa ceva, dar asta e altă poveste. Eu de Moș Nicolae primeam portocale si băț magic, împodobit cu mâțișori…, tot acasă, tot în Noua.

noua1

Felinarul de sub geam

Trei castroane zâmbeau pe masa aia cu mușama albă și desene cu cireșe. Unul cu făină, altul cu albușuri și unul plin cu nucă măcinată fin, atât de fin încât ziceai că e zahăr din acela extra, cum nu prea mai nimerisem noi de multă vreme, căci în sacii pe care-i primeam de la Colectiv, în schimbul sfeclei, ziceai că e orice numai zahăr nu. Începeau apoi sa apară, una câte una, esențe, lapte, tăvi, teluri, măsuri, ouă întregi, oale și castroane. Ne pregăteam de spectacol și, sub copertina aceea acoperită cu stuf, așteptai magia, apăreau baghetele magice și tu te așezai nici prea aproape, să nu încurci, nici prea departe să nu cumva să-ți scape ceva din vrăjile alea ce le făcea mătușa.
Radioul mergea în surdină. Mirosea a ceai de mușețel, singurul care îi ținea migrenele în frâu  și era mai mult decât evident că în ziua aceea nu era nici prea cald, nici prea frig, de parcă prăjitura aceea nu se făcea decât după ce se consultase bine starea vremii. Chiar așa și era. Tușa își căuta o zi care să nu o nădușească și să o facă să își piardă din răbdarea pe care o păstra în stare perfectă pentru toate acele cofeturi. Căci nu făcea puține. Butelia era încărcată, cuptorul pregătit cu o zi în urmă, când îi făcuse proba și mai puse o cărămidă pe un lateral, să nu-i ardă bunătate de muncă.
Era pregătită ca pentru o reprezentație de soi. Avea părul prins cu o eșarfă, pe care trona o agrafă de argint ce reprezenta un păun; nu se despărțea de ea decât atunci cand își punea baticul pentru muncă, în curte.  O primise în ziua cununiei sale, cu mulți ani în urmă. Rochia în A, dezvelea niște genunchi armonioși, iar șorțul de culoare caramel, primit de la o nepoată, ziceai ca e accesoriu de lux și nu doar protecție necesară și binevenită. Avea papuci de piele, decupați din  niște sandale  care nu mai aveau voie pe drum datorită unor zgârâieturi făcute în pietrele de pe uliță.
Pe partea cu casa, erau niște polițe albastru-verde, și de acolo comori din lut mă priveau curioase. Oale cu lapte prins, ulcele goale, străchini și blide colorate îmi șopteau cuvinte despre o lume caldă și senină, ancorată prin simplități de poveste. O ușă de  lemn băițuit mă făcea să-mi doresc să intru în casa din Crivăț, unde știam  că sunt toate rochiile ei de oraș. N-aveam cum să ajung, așa că priveam perdeaua din fir de bumbac cum lăsa întunericul să doarmă. Deja telul își făcea treaba și bătea iute niște gălbenușuri cu zahăr, până se îngroșaseră bine. Laptele își aduse aportul și crema se ițea în mirosuri diafane de vanilie și nucșoară și de abia așteptam să coboare în alte recipiente să-mi pot băga mâinile si să-mi fac degetele sa fie mândre de misiunea ce o primeau la fiecare final de etapă.
Bezeaua cu nucă era deja foaie coaptă și mie îmi părea cea mai fina prajitură din lume, dar și una care, cred, nu putea avea orice creator, întrucât gesturile mătușii păreau a fi de dirijor desăvârșit sau de chirurg care, cu precizii maiestuoase, o făceau pe femeie să-și umfle pieptul de mândria perfectiunii. Nu se grăbea însă să termine și, ca o amăgire, primeam compot de struguri și pandișpan cu stafide, iar ea se așeza pe fotoliul scârțâitor savurând o limonadă. Avea alături și o cafea pe care mai mult o plimba de la masă spre gură decat s-o savureze, semn că și pentru gânduri e nevoie de aromoterapie specifică.
După ce se dumirea că n-am să mă mișc de acolo, pe uliță, îmi punea un sul de lână între brațe și ea facea iute câte un ghem numai bun pentru ilicul ce și-l propusese să-l croșeteze cândva. În timpul asta, crema se răcea, dar si seara se instala pe nevăzute și nesimțite, turnând toropeală în ochii mei obosiți de atâta așteptare. De, se apucase târziu de meșterit și ne mai și stricase rostul ciulamaua si ciorba de cocoș care erau musai a fi gata, pentru masa de seară. Doar ca mie nu-mi păsa de ele, mai ales ca m-ar fi îndopat bine de tot, astfel încât să nu cer nicio frimitură din prăjitura ei vestită, pe care, cu excepția acelei seri, o servea a doua zi, caci i se parea ei ca foile trebuie sa se inmoaie putin. Mie îmi plăcea așa crocantă, chiar dacă mâncam cu limba fiecare frimitură rămasă pe farfurie. Ei, cam nu era frumos, dar adoram momentul.

pozax

Aduse puțină apă caldă cu ibricul cel roșu și cu smalțul sarit și îmi spălă mânuțele de la crema de vanilie, desi mă ștersese bine și când am ajutat-o cu sulul, apoi mă ruga, ferm, să intru în casă, ca se făcuse  mult prea răcoare. N-aveam ce face; o ascultam cu puțină teamă în mine, doar că dadeam ușor perdeaua de la geamul ușii și o mai urmăream să văd dacă se apucă de prajitură. Când o vedeam concentrată, între două asamblări, fugeam iute în camera din Crivăț, la rochii. Dintr-un tablou, îmi zâmbeau două chipuri senine – mire și mireasă. Ea cu o coafură înaltă, dată ușor după urechi, cu un voal lung ce se revărsa dincolo de podiumul unde se făceau fotografiile, cu un buchet de flori lungi  în brațe, care aveam sa aflu că se numesc cale și cu un costum național perfect, dar care atunci îmi dădea ceva supărări, căci nu înțelegeam de ce nu are si mireasa asta rochie albă și lungă cum aveau toți prin casele lor. Mai că-mi erau martori tăcuți ai curiozității mele. Felinarul de sub geam se aprinse ușor, pâlpâind parcă și făcându-mă nu doar să-l văd ci să mi se pară că-mi vorbește și că mă avertizează că vine mătușa. N-aveam de unde a ști că aprinzând lumina în curte, eu credeam că acela e vreun mesaj tainic și, după ce vedeam că nu se întâmplă nimic, îmi reluam contemplațiile.
Avea mătușa pe fiecare latură a casei niște felinare grozave, dar nu totdeauna le lăsa să funcționeze. Iarna, de Crăciun, zici că erau podoabe perfecte pe lângă filigranul scândurii, de sub streașină, ce părea ca o beteală, în luminile de sărbătoare.
Am adormit, acolo, privind jocul de-a noaptea și ziua, așezată între fotografii și învelită cu  broboada de lână ce fusese a strabunicii mătușei. Acolo m-a gasit, chemându-mă, așa cum bănuiam, la ciulama si ciorbă. Am refuzat cu toata ființa mea și doar promisiunea că-mi voi primi porția de răsfăț m-a facut să revin la sentimente mai bune.
Lângă cănița cu lapte, aveam un ardei gras uns cu pastă de brânză. Nu se aștepta să mănânc nici ciulama, nici ciorbă, dar mă necăjea de fiecare dată știind că a doua zi, la prânz, aveam să ling și strachina dacă îmi punea alături puțină mămăligă caldă. Mă așeza apoi, în fotoliul scârțâitor cu fața spre felinarul de sub geam, care lumina toata curtea. Cainele latra și deja veneau degustatorii prăjiturii. Vinul curgea în pahare, vișinata sclipea spre stele și radioul cânta în surdină despre bucuria unei vieți care acum îmi zâmbește în amintiri.

4285b-fund25c42583ro25c5259fie

Timpul a crescut mare și voinic; nu m-a făcut nici cofetăreasă, nici cu familie mare, nu sunt mamă, nici mătușă,  doar de aia de departe, cu înrudiri neștiute, dar am un felinar alb, în geam, care-mi aduce aminte că viața e frumoasă în orice dimensiune ai afla-o și punând în ea alte personaje, alte zâmbete, alte amănunte. Acum sunt mai tot timpul la diete, iar în locul fotoliulului scârțâietor am un leagăn, în casă, pe care stau și privesc lumini din geam, lumini de oraș, lumini de pe străzi cu povești adormite.
Când am fost mireasă am avut buchet de cale colorate, semn că unele lucruri intră în tine si nu te mai părăsesc niciodată. Cafeaua mea doarme pe măsuță și aștept felia de tort de bezea, cu totul altă rețetă, da care sigur îmi va aduce aminte de o femeie cu esarfa și agrafă cu păuni. Aripă de gând, aripă de amintire pierdută, mulțumesc pentru mângâierea și povestea trimisă de acolo, de la felinarul de sub geam.

 Tema „felinarul de sub geam” are și alte interpretări și le găsiți în clubul celor 12 cuvinte, în tabelul lui Eddie.

Tata, amintire pe piedestal….

Nu ştiu cum se face că iar îmi dau târcoale ceva amintiri lăsate la vatră, mai bine zis  urcate pe un piedestal pe care îl escaladez cu gândul în fiecare zi, dar pe care nu păşesc NICIODATĂ. Şi cum aş face-o când nu e loc decât pentru unul acolo?
La cum vorbesc despre copilăria mea, toată lumea ar crede ca am trăit într-o casă cu efuziuni de sentimente. Nicidecum. Mama a fost acea mână forte care a reuşit sa ne crească cum a ştiut ea mai bine, dar fără dulcegării şi farafazlâcuri. De multe ori, acum mare, când îi amintesc de pedepsele primite pe nedrept pune capul în pământ şi-mi răspunde: ”Aşa am crezut noi că trebuie să ne ştiţi de frică! Am cam greşit!”
Ei, mamă! N-ai greşit deloc! N-am crescut fiind un copil cu frustrări, care stă ACUM cu amintirile la psiholog. Nu mă ia pe mine valul, că vezi, Doamne, am fost nedreptăţită în copilărie şi e musai să mă răzbun … azi pe viaţă. Multe nu au fost nici măcar ideile ei. Tata avea convingerea că pe copii îi săruţi doar în somn, să nu-ţi simtă slăbiciunea. Şi aşa se întâmpla, la concret. Noaptea, când apărea acasă, după două joburi, intra tiptil în camera noastră, ne învelea, îi scotea soră-mii degetul din gură, ne săruta pe frunte şi ieşea tot aşa de uşor pe cum intrase.
Noi ştiam, însă. Şi ăla era momentul mult aşteptat în tot timpul  ăla, ce părea o eternitatea – sărutul de noapte bună al tatălui nostru. Dimineaţa numai despre asta vorbeam, minute în şir; amândouă, ca doua vrăbiuţe ce împărţeau aceeaşi firimitură:
”-Al meu a fost mai apăsat!
-Da, dar mie mi-a dat şi apă!
-Eu n-am vrut, da? Ai simţit că mirosea a vopsea și diluant? Ce-mi place vopseaua!
-Da, şi avea cămaşa cu …copăcei..
– De unde ştii, că dormeai? Oi fi visat!
-Hi,hi,hi….am auzit-o pe mama, dimineaţa, că i-a pus pe scaun cămaşa aia.Te-am păcălit!”
Cât am fost copil nu am auzit niciodată expresia ”te iubesc” de la părinţii noştri. Doar în momente grele, hotărâtoare, în care, parcă, ştiau să folosească cuvintele exact ca o parolă de deschis sufletele, ca un balsam pentru o clipa de deznădejde în care se pecetluiau siguranţa, încrederea, normalitatea: ”Vă iubeşte mama! Vă iubeşte tata! Dar voi ştiţi asta, nu?”
Ştiam, ştiam. Aşa cum ştiam că ”tătuţul” nostru frumos ne aduce în desaga lui bunătăţi. El era ”capra noastră cu …doi iezi”, el era Făt frumos şi tot el era căpcăunul şi balaurul atunci când ne pedepsea sau ne muştruluia pentru nu ştiu ce prostioară trecătoare. Era basm şi acţiune totodată… tata. Era reper şi teamă, gând bun, dar şi de neînţeles.
Când am crescut şi au început lupte de viaţă, în casa noastră, l-am abandonat şi regăsit în fiecare zi; l-am pierdut ani şi l-am descoperit  mai mândru, mai orgolios şi mai încrezător. Îmbătrânea şi ne spunea ”te iubesc”. Şi, remarcam amândouă că ne lipsise doar ecoul; că, de fapt, auzisem acele cuvinte mereu-mereu, tare, ascuţit, şi profund, acolo, în sufletele noastre.
Tata era poveste, dar într-o zi – neagră zi – tata a devenit…legendă. Legenda noastră cu un haiduc plecat devreme de acasă, de mic, fără haine, pantofi, fără casă şi familie, dintr-un colţ de lume pe care nu l-a uitat niciodată. Când ne vorbea de locurile lui natale, el ne dădea de fapt moştenirea a ceea ce ar trebui să fim şi am fost, ceea ce ar trebui să devenim şi am devenit. Haiducul nostru a avut încredere şi speranţă, şi credinţă, şi nu puţine lucruri materiale şi spirituale a adunat în vieţişoara lui zbuciumată. Ca pasărea Phoenix răsărea, parcă, mai puternic, şi mai determinat după fiecare încercare primită. Până într-o zi, acea zi pecete, ce parcă a sigilat totul în amintiri și bun rămas, și când s-a întors, de tot, la glia lui, lângă părinţi, într-o călătorie, poate, mai liniştită decât cea pământeană…
Tatăl meu iubea viaţa cu toată fiinţa lui; cânta romanţe şi cântece ruseşti, muzică populară şi naţionalist-patriotică; se visa un Dolănescu şi avea cele mai bune glume adunate în minte şi în suflet. Tata era un războinic; s-a luptat cu viaţa şi a izbândit chiar cu preţul morţii sale în nişte timpuri pe care nu le mai înţelegea. Tata era un înţelept sfredelitor, neobosit, neliniştit, bântuit de vremurile lui glorioase.
 
Tata a rămas dor şi gând, şi comparaţie, şi reper, şi stimă, şi respect….dar mai ales a rămas iubire. Iubire caldă cu chip ştiut şi cu miros de tata. Uneori îmi doresc să-l simt, să-l văd, să-l adulmec, aşa ca în zilele ce-şi punea faţa lipită strâns de-a mea sau de-a soră-mii şi ne iubea, aşa în tăcere, în puţina lui tăcere, şi ne zicea: ”Nu-i aşa, că n-am să mor, tăticule? Eu mă voi face bine!”
Nu s-a făcut. Din păcate. Din 2007, sunt ani  mulți, ani de când tata a devenit legenda noastră, amintirea aia de care vă vorbeam la început, urcată pe piedestal, acolo unde nu e loc decât pentru unul. Şi nu pot călca în jurul lui decât în vârful picioarelor, atentă să nu-i ştirbesc cumva memoria, dar pot să-mi las lacrimile să-l spele, şi pot să-i ating chipul, în închipuirea mea, exact ca atunci când o puteam face palpabil.
       ….. şi n-am în suflet decât tăcere, dor şi iubire, şi recunoştinţă, şi respect ….şi iar iubire. Of, tata!
Vă las cu Timpuri noi, căci eu n-aş putea scrie ceva mai potrivit..
Uhhh, mama, atât de mult mi-e de  dor de tata..
De parcă n-aş şti când mi-e dor că doru-i trecător….                                        http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8&sns….