Orice poem de dragoste e…

Orice poem de dragoste e un gând de recunoștință,
E aripa de fluture pe care ai simțit-o bătând,
E întreg adunat din emoții de mătase
Și e bulgăre rostogolit în iarba neuitării.

Orice poem de dragoste e bucuria că a fost,
Că ai avut, că ai trăit sau că ai primit botezul iubirii.
Nici nu contează dacă mai are chip știut sau pitit în amintiri.

Am trăit o viață fără poezie, fără dorință, fără speranță,
În surogate amoroase, seci și istovitoare,
Și, ciudat, nu părea să îmi lipsească nimic,
Pentru că nu știam ce poți avea.

Asta până când orice lucru atins de dragoste
Devenea vers, devenea poezie, devenea rostire cuminte a sufletului.

Orice poem de dragoste, trist sau fericit, ar trebui permis;
Ar trebui să nu poarte amprentă de om,
Doar una nepământeană care sa te facă
Să uiți că vreodată ai fost neiubit.

Orice poem de dragoste se scrie de la sine,
Când oamenii tac împreună și simt că au vorbit
Cât un roman de dragoste.

Orice…

Ei, bine, am sa tac…, cât mă citești tu….

PS. Și cei din fotografie știu ce înseamnă un poem de dragoste. Au unul al lor. Fifi și Toto

Eu sunt tot ce vrei să fiu

Din sobă sar scântei,
Scântei ce nu aprind nimic în jur,
Ca nişte vorbe rătăcite împrejur,
Ce nu ating, chiar dacă vrei,
Dar lasă urme pe podea,
Ca vorba grea.
 
 
 
Şi-i cald, şi-n vatră sunt tăciuni
Aprinşi. Nu-i chip s-adorm,
Nu-i chip să prind minciuni
Din vorbe ce trimiţi… molcom
Exact …prin somn
 
Din rubiniul vinului matur
Încerc să îmi îmbăt tăceri,
Adulmec parfumate adieri,
Dar cad pe dantelate pături,
În ațipiri fără înnoptări
…și asteptări.
 
Iubirea-i culcușită strâns
Pe baldachine, prin cașmir,
Visează lumi și beduini
Și nu-i e clar de-i sunt popas
Sau doar Șeherezadă-n vis,
…de necuprins.
Dar eu mă știu că torc povești
Si-ți mângâi părul și te port
In fiecare sunet din alcov,
În farmece de curtezană,
Șeherezadă, amazoană, caci eu sunt tot
….ce vrei sa fiu. Atâta știu.
 
 noi-noi
Eram datoare cuiva cu un poem de dragoste. Atat mi-a iesit.
*Din ciclul – Momente cu tine

Cuvintele nu trădează niciodată

De ce să strig? Mai bine zbor în vis cu îngeri și cu mare
Prin toamna blondă a unui gând ce pare încălzit de soare;
Mai bine trec cu nostalgie pe munți cu varful prins în Cer,
Mai bine adun fluturi pereche în stele sterpe care pier,
Mai bine pun sub coasta stângă un dor, o năzuință simplă,
O împlinire mai ascunsă și vreo trei fulgi dintr-o aripă
De viață caldă ce nu alege între trecut și-ntre prezent,
Între cădere și-nălțime, între tristețe și regret,
Între sinceritate sfântă pitita-n vorbe adormite;
Pe toate le-as ascunde-n mine s-ascult cuvintele șoptite
Dintr-o iubire roșcovană cu ochii ațintiți spre Marte,
Cu soare in inimă și suflet și  primenite-n puritate,
Care-ar săpa, în timp, povestea unui destin cam imposibil,
De ce să strig când într-o carte as scrie  foarte verosimil
Despre o dragoste  cu farmec, tivita blând cu verde crud
Ca frunzele ce ies din muguri, în miezul nou al unui crâng?
Iar de nu strig nu-nseamnă, insa, c-astept ceva mai în culoare,
Nemărginire absolută, ocean nestrămutat în zare,         
Albastra incredere in cuvinte care se nasc cam pistruiate
De cand și-au cam pierdut și zenul și au cerut și libertate;
S-au pus pe șotii, parte-n parte, cu-ncredere in forte proprii,
Sa se aseze precum apa, să nu mai fie-n joc ca stropii,
Sa curga-ncet-ntr-o poveste, ceva sublim, original
Si să creeze, cam năstrușnic, un lucru extraordinar;
Dar mi-au promis că n-or să plece, ca au ceva devotament,
Loialitate princiară, chiar dacă pe-orice firmament
Ar straluci și-ar prinde  sensul ca o pisică-nfometată,
Ce crantanelele refuza pentru o foame de o joacă;
O joaca veche care pare o varza nouă de amănunte,
Chiar ați crezut că nu le pasă și că acum n-or să m-asculte?
Ascund mereu in a mea fiinta, sub coaste, sau in minte clară,
Cuvinte noi sau vechi ce strigă, de bine, dar și de ocară
Si, chiar de e copilarie sa strangi in versuri fara sens
O lume adormita-n clipe dar treaza in litere si vers,
Nu m-au tradat decat pe alocuri, oricat ar fi ele de rele,
Va multumesc cuvintelor că-mi dați mereu praful din stele!
pentru cealaltă variantă, de dragoste, tot cu aceste 50 de cuvinte, dați click pe celălalt blog al meu, aici
duminica
Eu numesc aceasta fotografie DUMINICA. De la ea am plecat duminica, la alesul cuvintelor pentru provocarea cea noua.
vis, îngeri, mare,toamna, blonda, soare, nostalgie, cer, fluturi, pereche,  dor, năzuință, împlinire, viaţă, prezent , trecut , cadere, inaltime, tristețe, iubire, roșcovană, ochii, Marte, suflet, puritate,timp, carte, imposibil, dragoste, farmec,crang, culoare, nemărginire, nestrămutat, albasta, incredere, pistruiate, zen, șotii, parte, apă, joc, năstrușnic, extraordinar, devotament, loialitate, crănțănele, varză, copilărie, (ideal)
Am primit de la cititorii mei 50 de cuvinte sa fac un poem. Recunosc ca mi s-a parut ca nu am cum, ca de data asta ma vor trada cuvintele dar si aptitudinile mele de alchimist fără scop precis. Am realizat insa ca încredere e cuvantul forta. CUVINTELE NU TRADEAZA NICIODATA, dimpotriva, dau bucurie și avant, iar daca la inceput eram convinsa ca se va aseza praful pe ele, acum stiu sigur ca e praf de stele, din mica mea galaxie, galaxia prietenilor. Mulțumesc tuturor!

 

 

O dragoste

Mi-e somn. Vreau să uit şi să iert, să dorm şi să iert, să plâng şi să uit de ce plâng. Mi-e somn. Mă rătăcesc pe drumul pernei mele, unde mi-am aşezat capul spre odihnă blândă, dar dureroasă. Pleoapele sunt grele şi mă strigă să le las să cadă singure, ca o cortină grea de catifea peste drama minţii mele. Da, da! A minţii! Pentru prima dată plâng cu creierul, cu mintea trează, cu neuronii activi şi atenţi, cu inima strânsă şi dusă într-un colţ de lume pierdută. Mâinile caută în gol  prelungirea fiinţei mele. Ce vorbesc? Mâinile  caută ceva, aşa, instinctiv, ca într-un gest reflex, deşi de ceva vreme nu ştiu ce caută. Mintea mea e un peron de gară. Gară goală, unde nu trece niciun tren, unde au rămas pereţii unei clădiri roşii, cândva perfectă, acum plânsă şi bătută de vânturi, fără ferestre şi uşi, pe unde poate trece orice gând…atât e de liber. De ce gară? De ce pereţi roşii? De ce gol? Hmmm…
„Cândva, am fost o tânără fată ce mă născusem din dor şi din iubirea vie a unor oameni simpli, de la câmpie, a căror singură avere era o căsuţă de chirpici, un petec de pământ şi un cal sur ce părea a fi desprins din poveştile pe care mi le spunea baba Rada, bătrâna la care mă lăsau  ai mei, când plecau cu treabă. Greul vieţii se împletea în spicele de grâu ale verii, în ruginiul viei, în caişii înfloriţi şi în focul din soba pe care dormeam noaptea, în iarnă. Podoabele acestea binecuvântate îmi înfloreau pe chip anotimp cu anotimp, până când m-am trezit codană cu gânduri vinovate dar simple, cu dor de ducă şi visare în ochi şi în minte. Lacrimile îmi curgeau din senin şi nimeni nu înţelegea de unde aveam această fierbinţeală ciudată în trup. Vorbeam de munţi şi de păduri nevăzute, vorbeam de nori şi furtuni, vorbeam de un om ce avea să vie la noi şi îmi va schimba viaţa. Atât de des aminteam despre asta încât toţi se obişnuiseră cu poveştile acelea, pe care le credeau o scornire a minţii.
Într-o zi, pe miriştea de lângă calea ferată, unde eram trimisă cu singura capră ce o primisem moştenire de la baba Rada, când s-a dus de pe această lume, opri o căruţă cu lemne de vânzare. Se întâmpla des să vină cei de la munte cu astfel de oferte, aşa că nu mă miră prea tare. În căruţă era un om,  între două vârste, care atunci când dădu cu ochii de mine, aproape că scăpă hăţurile din mână: „Pe tine te cheamă Gherghina, nu-i aşa? Nu te speria, dar te ştiu! Şi nu mă întreba de unde, că nu pot spune!”Inima îmi bătea cu putere şi fără să spun vreun cuvânt am încercat să mă depărtez, tot privind cu teamă în spate.
Nu au trecut câteva zile de la întâmplare că, în sat, apăru acel căruţaş cu un flăcău frumos şi cu un petec de hârtie în mână. O căută pe Gherghina şi mă găsi ţesând preşuri pentru casă, la războiul de pe sală. Erau oarecum fâstâciţi dar până la urmă îşi luară inima în dinţi şi îmi spuseseră că flăcăul, de ceva vreme, îşi tot visă aleasa, într-un sat de câmpie, unde e o livadă de caişi şi o capră cu un corn retezat. Şi ca totul să fie şi mai ciudat îmi arătă chipul pe care băiatul îl desenase pe hârtia îngălbenită, culeasă dintr-un caiet vechi din casă, pe care iscălise un nume: Gherghina. Am ridicat ochii şi am văzut cum furtuna se apropia de casa noastră şi, în clipa aceea,  am ştiut că vorbele ce mă frământaseră  atât de mult timp, aveau să se adeverească.
Ne privirăm în ochi o vreme,  vorbeam în tăceri, în lacrimi şi surâsuri timide, fără vorbe şi fără promisiuni, fără întrebări şi fără atingeri. Capra fără corn, trecu pe lângă noi, parcă pentru a arăta că totul e aievea. În puţin timp  îmi luam zestrea,  urcam în căruţă şi plecam în necunoscut, într-un sat de munte cu pădure şi ape repezi. Ne-am mutat repede lângă gară, într-un canton de cărămidă roşie cu muşcate la ferestre, iar povestea noastră deveni una banală, simplă, fără evenimente. Eram ştiuţi în sat ca oamenii ciudaţi ce au împărţit şi împărţeau un destin, o fantasmă devenită realitate, o dragoste vie ce rămăsese fără cusur până când am plecat, pe rând, în lumea drepţilor. Cantonul a rămas în paragină şi încetul, cu încetul, totul se degrada,  până când vântul uitării şi al amintirilor începu să circule prin cotloanele umbrite şi ude de lacrimi din cer. Lacrimile noastre. Pe un perete rămăsese petecul de hârtie înrămat din care zâmbea o fată tânără ce visă cândva – o dragoste”.
Pe acolo trecuseră şi ale mele, într-o poveste încurcată, fără logică, dar care îmi bântuia mintea, făcând-o să poposească puţin, să caute, să înţeleagă şi să spere că semnul i se va arăta mai repede. Doar că, din visul realităţii imaginare, pe o pernă, cu ochii grei …visul adormea din nou. Mîine ar putea fi doar o scuturare de gând, o sprânceană ridicată şi o părere simplă: oare cine se plimbă prin cotloanele imaginaţiei mele? Ce fantasmă? Ce poveste? A cui?
Nu ştiu dacă cineva va răspunde, dar eu aş răspunde atât: o dragoste!

 

GARA

23 02 2014

Știu, vorbesc cu păcat. Uneori..

As vrea sa scriu un poem de dragoste,

Un poem cum nu s-a mai scris niciodata.

Dar la ce bun? Eu nu știu sa vorbesc despre dragoste,

Asa, in general, cu șoapte, amor cuibărit pe sânul stang

Sau drept, sau pe  amândoi,

Sau pe la tample, cu dureri pulsative;

Amor demodat, direct, mușcat din plin,

Dar mai ales mestecat, nemestecat,

De tine, de mine, de amândoi.

 

As vrea sa vorbesc despre iubiri interzise, sau zise,

Trecute, aspre, dulci, frivole,

Dar nu pot, pentru ca sfarsesc toate pe chipul tău.

Asa ca nu voi scrie niciun poem!

Si stii de ce?

Pentru ca  fiecare cuvânt pus, permis, nepermis,

Va fi inlocuit, de orice om care va citi,

Cu o fotografie. A ta. Sau a noastră.

O vor aseza in locul cuvintelor

Și ne vor transmite mereu: Sa fiți fericiți impreuna!

 

Dar tot voi scrie eu, intr-o zi, poemul!

Il voi scalda in lapte curat,

Îl voi primeni cu flori de măr,

Il voi insiropa cu miere,

Si-l voi aseza pe o tipsie aurita;

Ti-l voi aduce la pat, in loc de mic dejun,

Sa ma ai și-n cuvinte, si-n dorințe,

Si in soapte de amor fără imagini,

Să mă citesti și să mă guști

Din nou, ca in zilele de iulie torid, de atunci,

Cand habar nu aveam sa vorbesc despre dragoste.

 

Dar cine are nevoie de cuvinte

Cand dragostea ti-e servita la pat?

Stiu, vorbesc cu păcat….

…uneori…

IUB1