Duminicile anotimpurilor. Cu muzicanţi, babe şi pisici…..

 Îmi plac zilele care dau semne că timpul ar rămâne frumos şi încântător. „Încântător”  e unul din cuvintele preferate de soţul meu și deja am o listă întreagă de vorbe care se simt, cum spune el. Când l-am cunoscut, exagera cu ele și-mi părea teatral. Era doar necunoașterea mea, căci în scurt timp…toate îmi aduceau zâmbet cu ineditul din ele. Inedit e și faptul că optimismul lui a bătut recordul din momentul în care se anunță, în iarnă, că se lungește ziua. Deja i se plimbă verdele pe sub ochi și vede numai păduri care înfrunzesc și muguri ce explodează, chiar dacă pentru toate acestea mai are de așteptat: „Vine primăvara, gata!”, iar tu îl privești ca pe o tembelă așteptându-l, de fapt, pe Moș Crăciun.
Dar și când realizează că nimic nu mai poate schimba adevărul și realitatea, să te ții bucurie. Simți cum te inundă fericirea simplității și te face să-ți placă perioada aceea a anului când vânezi orice transformare, te uiți disperat după verde crud, inspectezi copacii şi te entuziasmezi de orice cântăcioasă nouă de prin frunziș.  Ți-amintești cât zumzet  e dimineaţa, de ai senzaţia că eşti în staţiune, undeva, de unde au fugit  urâtul şi toată negura vremii.
Lumea trece îmbrăcată de excursie. Grupuri, grupuri. Ne înnebunesc câinii care sar ca apucaţii să-şi apere bucăţica de teren. Şi pe noi, cred.  Duminica, totdeauna, e circulată poteca noastră. În rest, abia de trec câteva persoane într-o zi întreagă. Tanti Maria, muzicanţii (cum le spunem noi) şi poştăşiţa sunt cei care cunosc tainele străzii noastre. Simt că se va schimba curând totul, căci se aud zvonuri deloc potrivite.
Tanti Maria are ani mulți, spre 90. E robustă şi energică. Dacă o opreşti s-o întrebi de „buna ziua”,  nu poţi să nu rămâi uimit de cât de vioaie şi pozitivă poate fi. Aduna mâţele cartierului, merge cu faimoasa ei sacoşă cu rotile la cumpărături, iar uneori chiar mai are grijă şi de cei doi copii ai muzicanţilor. Şi totdeauna, absolut totdeauna, indiferent de vreme, merge la biserica: „Mă duc mamă acasă la Dumnezeu să-i mulţumesc că mă ţine sănătoasă’’, ne spune ea bucuroasă ca a mai putut să urce şi  să coboare dealul, care la noi se numeşte stradă.
De o vreme, însă, nu mă mai uit după tanti Maria, să nu-mi plângă sufletul când n-oi mai vedea-o trăgând căruțul și purtîndu-și pașii spre casa Domnului. „Muzicanţii’’ sunt de fapt doi tineri, căsătoriţi de mici,  cum îmi place mie sa cred. Trec tot timpul cu instrumentele în spate, ca doi copii cuminţi cu ghiozdănele  şi cu  multă seriozitate în priviri. Fata e atât de firavă şi feciorelnică  încât nu ai crede că e posesoarea a doi copii minunaţi: o Mara  şi un Toma, cu o diferență de vreo 3 ani între ei. Nu i-am auzit niciodată cântând, chiar dacă Filarmonica are concerte și încă numără stagiuni pentru cei care iubesc muzica adevărată.
 Nu e mereu linişte, de fapt, duminicile sunt zilele în care totul se schimbă și părem și noi în rând cu lumea.”Uite, trec turiştii!”, îmi zice soţul meu abia întors de la agenţia loto, unde îşi lasă speranţa pana la tragerea următoare. Mă contrazice. Îmi spune că se întoarce cu speranţa şi o transformă în lucru normal, că dacă spune certitudine, s-ar putea să mă sperii. Aproape că îmi vine să-l cred că va avea într-o zi noroc la potul cel mare sau la unul mai mic. Prea e convins. Şi de ce n-ar fi? Dacă tot joacă!
„Bei o cafea?”, îi intuiesc întrebarea. Aşa de duminică. Adică în tihnă, fără telefoane, nu pe fugă, şi nu rece. Ne balansam amândoi pe leagănul din curte, înfriguraţi uşor, dar fericiţi. Prin minte îmi trec alte duminici. Una de primăvară își face loc cu coatele, așezând o nostalgie ușoară pe chipul meu și o duiosie ce-mi inunda sufletul din doruri de pisici pierduți prin vremuri:
„Vine primăvara oare? Să fie aievea? Ne uitam unul la altul şi îmi răspundea entuziasmat:”Vine sigur, lalele mele sunt de-o şchioapă, vino să vezi!”Mă ridicam să-i admir munca și mă bucuram de bucuria lui, în primul rând. Cei doi motani se tăvăleau pe lângă noi, se întindeau de plăcere şi parcă se minunau şi ei că ne vedeau prin curte, după atâta iarnă. Tan motan nu dădea semne că am ajunge vreodată să vorbim de el la trecut, căci cei 5 ani ai săi, de atunci, ne duceau cu gândul că mai ieri fusese ca un liliac – mic, mic şi cu urechi precum avionul. Mihai tot timpul spunea:„Ăsta-i aviator, mamă! Acuma zboară!” L-am primit de mititel, în locul celui care nu se adaptase la pădure, şi care a sfârşit inexplicabil. Pe Tan cred că l-au luat prea repede de la pisica mamă, că nu putea adormi dacă nu „sugea” în gol şi din podul palmei mele. Dacă întârziam prea mult la culcare, venea, mă mieuna uşor, şi îşi cerea bucăţica de palmă pentru ritual. Era super amuzant. Într-o zi, aveam musafiri mulţi în casă. S-a dumirit el că nu-i rost de culcare şi a sfârşit pe o canapea sugând degetul mare al soţului italian, al prietenei mele. Culmea e că niciunul nu se mişca, să nu se deranjeze reciproc. A rămas de poveste asta. Tan a fost cel mai şugubăţ pisic. A fost o perioadă numit „Gheorghiţă’’ de tanti Ana, vecina dusă la stele. Alerga toate mâţele pădurii şi tot el nu a intrat o luna în casă, când am făcut greşeala să aducem doi „zuzuci”. Adică, doi papagali. După ce i-am dat, nu intra de ….miros. Încă îi simţea în casă.  Supărat tare. Cu Zizi, birmaneza, a fost iubire mare. Dar platonică. Ce sa fac? Toată menajeria noastră a trecut prin programul de sterilizare. Cu Silver, motanul intrus, venit ultimul, nu au trecut la sentimente mai bune niciodată. Dar fără bătaie, incidente sau altele. Se ignorau perfect. Parcă-i văd cum se tolerează reciproc,  întinşi la „vestitul soare  cu dinţi” şi privind miraţi la Mihai cum spunea întruna: „Hai, că-i primăvară, femeie! E primăvară! Ieşim?”
…doar că duminicile noastre se aglomerează în amintiri, se asează ca un teanc de rufe ușor umede, care miros a anotimpuri, și au imprimate desene și imagini cu ființe dragi care mai trăiesc doar în amintiri și ne aduc, deseori, miros primăvăratic, sau de toamnă, de duminică cu vin fiert și grătar în curte, cu fierbințeală ce ne ascunde sub streșini și cu dorul viitoarei duminici, indiferent ce ar cuprinde ea. Inevitabil este, însă, ritualul în doi și întrebarea senină: Bei o cafea? Una tihnită, de duminică?
7e7fc-68746_156308267846383_1605694656_n6417e-dsc00600silver1
Continue Reading

Păr vâlvoi sau minte creaţă?

Timpul se scurge extraordinar de repede, se așază  singur în cutia amintirilor şi se autointitulează trecut. Parca mai ieri sărbătoream Crăciunul, ca mintenaș să apară Paștele, iar Crăciunul, și tot așa. Uneori amestec anotimpurile și observ că și oamenii din jurul meu fac asta.
Mi-amintesc de un astfel de semn, undeva, pe balconul vilei din vecini, când  nora negresă a proprietarului scosese, într-un sfârșit de martie, un brad împodobit. Natural. Mi-l aduc, perfect, aminte.  Era foarte mic. Adică, nu foarte.  Doar mic. Părea uscat, dar tot lucea în soarele … cu dinţi, căci altul, rar, e în zona noastră, unde gradele din termometre tremură și ele în astfel de perioade. N-am putut  s-o întreb de ce-l ţinea, pentru că în afară de „bună ziua, mulţumesc şi la revedere”, nu am auzit-o vorbind altceva. Poate se bucura încă şi nu se îndura să-l arunce, aşa ca pe un obiect stricat. Sau poate nu era momentul lui să plece. Poate dorea să prelungească ceva ce nu avusese parte în viața ei. Presupuneri, evident. Nu cunosc nimic despre ea și nici nu încerc a afla.
O vedeam, uneori, pe fata asta dansând. Singură. Nu ştiu dacă îşi dădea seama că o pot zări. La ce ritualuri avea, nu cred că se gândea la asta. Era senină, veselă, implicată dar destul de inexpresivă, ca o mască. Dansa energic, un fel de street dance, aerobic şi hip-hope. Un spectacol cu cortina ridicată. O priveam cu admiraţie şi pe furiş. Parcă m-aş fi simţit vinovată ca o invadez în intimitate. Era o altă lume, lumea ei şi faptul că nu şi-a aruncat atunci bradul de Crăciun  mă facea să mă gândesc în fel şi chip la ea. Uneori o vedeam cu acele codiţe africane, alteori parcă era tunsă scurt. Nu înţelegeam. Mă uitam atent să văd dacă e aceeaşi persoană. Cred că ea era. Dar nu eram sigură totdeauna. De ceva timp n-o mai zăresc. Era cea mai harnică fată posibilă, doar că e ca o fata morgana, când apare, când dispare. Nu pare fericită, dar nici nefericită. Are o împăcare cu sine, de invidiat. O acceptare firească pe care nu cred s-o mai fi văzut la cineva.
Apropo de păr şi de trecerea timpului, am uneori impresia ca nu mai am aceeaşi podoabă capilară. Parcă nu mai e atât de des cum îl ştiam. Asta până când îi fac o vizită prietenei mele care se ocupa, în mod profesional, de părul meu.
-Iar ai venit cu tot părul la purtător? Nu puteai să-l laşi acasă? Ia uite, păr de negri! Şi trage cu peria aia să îmblânzească fiara din claia mea.
-Mie nu mi se pare că mai e atât de mult, n-am dreptate?, mă risc eu în conversaţie…
-Tu glumeşti? Sau ce? Păi, dacă tragi de el ca nebuna să-l întinzi, normal că ţi se pare puţin. Facem proba?, şi îmi bagă feonul cu putere în toată claia mea de păr făcându-mă să arăt pe puţin ca cei din clanul Jackson, la începuturi.
Asta mă duce cu gândul la o altă poveste. Eram prin 2003, la Buzău. Slăbisem prima şi ultima dată în viaţa mea, atât de mult încât faţa, trupul şi părul nu mai erau în concordanţă. Mă ghemuisem pe o piatră-n curte. Asistam la ceva. Habar nu am la ce. O rafală de vânt mi-a adus toţi cârlionţii direct pe faţă, făcându-mă să arăt ca într-o reclamă la filme de groază. Sor’-mea, ghiduşă, ca de obicei, se trezeşte spunând: „Mamă, zici că eşti Vlad Craioveanu!” Nu ştiu de ce mi-au sunat mie rău acele cuvinte, dar cum m-am întors în Braşov m-am tuns scurt şi aşa am rămas până la finalul lui 2004. Maaaare greşeală! Când îmi privesc pozele de atunci, parcă nu-s eu. Deloc. De-a lungul timpului mai mă simţisem oarecum ofensată. Mai ales când cineva îmi adresa ceva ce suna cam aşa:

„Auzi, dar tu nu ar trebui să faci ceva cu părul ăsta al tău ? E prea vâlvoi.”

sau:
„Eh, în seara asta e, la bar, party cu peruci. Adrianei nu-i trebuie. Ia vine cu ea din păr natural. Direct la purtător.”

sau:
„După cât e de vizibilă coafura ta, din capătul străzii, ţi-ai mai vopsit şi ceva şuviţe în roşu, aşa ca la clovni!”

Clar era că stilul meu de a mă coafa punea cuvinte în gura lumii, iar eu nu realizam că era, de fapt, emblema mea, că dacă aș fi fost mai sigură pe mine i-aș fi lăsat pe toți să-și dea cu părerea, pro sau contra, dar eu să-l fi ajutat să crească. Au fost și astfel de sugestii, deseori, dar eu nu ascultam decât de un Neghiniță, care la prima dorință de schimbare, ghici la ce făcea aluzie? Si iar pierdeam niste ani, și niste cârlionți.
Soacra mea mă adoră doar cu el întins şi nu se poate abţine dacă cumva las naturalul buclelor să-i deranjeze retina. Până şi bărbatul meu, când l-am intrebat ce anume i-a atras atenţia la mine, atunci, în prima zi pe stradă, mi-a răspuns –  părul! Aveam bucle, deja!

‘Siiiigur, că da!, i-am zis ironic, dar asta nu l-a scos din convingerile lui. Dar el o spunea admirativ. Măcar atât!

Câțiva ani, am experimentat  ce înseamnă îmblânzirea lui. Îl purtam întins şi cu breton. Cuminţică, aş spune. Asta, în schimb, nu m-a ferit de o replică atât de cunoscută mie, atunci când în una din zile m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă şi printre altele aud: „Nu cumva ar trebui să-ţi schimbi culoarea? Scuză-mă, dar, la prima vedere, am avut impresia de perucă!” Bărbatul meu nu a vorbit, atunci,trei ore cu …mine. De ce? Pentru că nu am vrut să o pun la punct pe indiscreta şi „băgăcioasa” respectivă care-și permitea să-mi ofere sugestii pe care nu i le ceruse nimeni. Și asta tam-nesam, de parcă întâlnirea ad-hoc avea în protocolul bănuit ….astfel de instrucțiuni. De neconceput pentru bărbatul meu, care nu s-a lăsat și i-a sugerat, în gând, ce îmbunătățiri ar trebui să-și facă.
paris5
Acum, să vă spun drept, mie puţin îmi pasă! Toată viaţa mea nu am fost la modă. Mi-am trăit perioadele, chiar şi în ale părului, cu instinctul acelui timp care trece, trece, trece, cum spuneam în primele cuvinte de aici şi care mi-a adus mai mult drag de mine, de sufletul şi chipul meu, de înţelegere faţă de firele albe ce apar vrând-nevrând. Culmea! Acum nu mai vreau schimbări!. Mă plac aşa cu părul negru, vâlvoi sau nu, dar cu sufletul curat, că destul l-am avut închis la culoare în trecut! Și parcă nici mie nu-mi vine a crede că mă ascultă și se-nfoaie doar atât cât trebuie, scoțându-mă din anonimat și dându-mi ocazia sa fiu creața blondului.

io7

 

 

Continue Reading

Meciul Tîrnovenii-Toto tomberonezul

Ei, acum o să spuneţi ce e atât de senzaţional în găsirea unui căţel? Păi, e plin net-ul de anunţuri de căţei pierduţi, găsiţi, abandonaţi, care mai de care cu  poveste plină de emoţie şi adevăr. De ce ar fi asta mai deosebită decât alta ? Şi totuşi e! Pentru că e a mea!
În fiecare casă sunt împărţite sarcinile – cine găteşte, calcă sau spală rufe. Altul spală curtea, căţeii, şi, bineînţeles, maşina. Ca la ţară. Doar că ca nu dă nimeni ouă, lapte, carne, ci primim doar zâmbete, pupici şi drăgălăşenii, şi de la om, şi de la animal. Tocmai din această cauză, Mihai crede ca l-am găsit pe Toto datorită stării mele uşor „paranormale” să nu-i zicem anormale, că deh..vorbim frumos unul cu altul și despre altul. Altfel nu-şi explică cum, deodată, în acea zi, am sugerat că ar fi cazul să ducem maşina la spălătorie. Eu, care nici nu văd, nici nu aud despre această atribuţiune ce nu-mi aparţine defel. De data asta, era vizibil murdară, drumul lung dus şi întors de Baia Mare nu o făcuse pe biata maşina să mai arate aşa cum trebuie.
Tocmai ce făcusem un giratoriu, după ce dusesem la bun sfârşit operaţiunea „spălătoria”, că mă trezesc spunându-i lui Mihai cam aşa:
Auzi, iubire? Eu cred că am văzut un căţel de rasă, singur, pierdut şi derutat!
-Adică, tu, în câteva secunde, ai avut timp să vezi un căţel de rasă, oarecum, pierdut? Şi tragi concluzii? Eşti paranormală, cumva? Că mă tot bate un gând de azi dimineaţă de când ai vrut la şamponat maşini!
-Măi, nu sunt! Dar căţelul era frumos foc, să ştii!
 -Atunci, zi repede! Întorc sau nu?, spuse posesorul a trei mâţe şi doi câini, deja existenţi în ogradă.
– Întoarcem!, zic
Parcăm. Ne uităm în jur. Hop, vedem mititelul! Frumos cu adevărat! Şi murdărel, cu ochi maro, cu guriţa strâmbă a mirare, lăţos şi cu dinţii la vedere, dar neameninţători. Nu l-a putut prinde. Ceva l-a oprit pe  Mihai să-şi expună mâinile- fie vorba între noi, ele ne asigură traiul de zi cu zi-  riscului şi imprevizibilului, fie el şi în faţa unui mititel căţel maro. Acum, de când îl cunoaştem, ştim că am procedat corect. Totolică al nostru fiind un căţel destul de nervos în situaţii necunoscute.
Nu ne-a aşteptat să devenim mai îndrăzneţi. A zbughit-o, frumuşelul, în autogară. Noi după el, ca apucaţii.  Fugea căţelul, fugeam şi noi; mergea maroniul în zig-zag, în zig-zag făceam şi noi paşii. La un moment dat a dispărut. Nu mai era nicăieri. Sub ochii noştri, convinşi că nu are unde să se facă nevăzut. Uşor de prins, la cât era de mic, am gândit la început. Na, belea!  Dintr-o dată colţul cu pricina devenise Triunghiul Bermudelor. Hopa! Şi căţelul era paranormal!
Era acolo, în autogară, un zid misterios. Cum ajungea la el zulufatul, cum dispărea ca prin farmec, spre stupoarea noastră, care ne aşteptam să-l găsim dincolo de el. Dar nimic. Zici că se evapora. Doua ore l-am căutat în toate locurile posibile. Nimic. Găsisem şi deja pierdusem căţelul. Bâzâiam şi pendulam pe acolo ca nebuna. Mare supărare!
Trebuie să vă spun că locul în care jivina noastră ne-a momit, ca fata morgana, era rău famat. Punct de întâlnire al navetiştilor, dar şi al peştilor şi prostituatelor din zonă. Acum nu vreau să-mi fac un deserviciu, sugerând oareşce, dar nici prea bine nu arăta imaginea a doi nebuni de oameni, care nu mergeau alături, ci se plimbau aiurea prin autogară.  Colac peste pupăză, pantalonii mei scurţi,  purtaţi cu cizme de vară, lăsau loc de interpretare şi imaginaţie.
După  alte două ore ne-am întors. Tot pentru căţel! Înarmaţi cu o lesă, zgărdiţă şi musai nişte şuncă prăjită pentru momeală. L-am găsit iar! Greu! Dar l-am găsit! Dar nici măcar  bunuţul din mâna noastră nu l-a îndreptat spre noi de bună voie. Venea încet, spre bucuria noastră, ca o păcăleală, ghicindu-ne, parcă intenţiile pe care, se pare, nu le prea agrea în clipa aia. Când vroiam să-l înhăţăm, fugea ca nebunul prin autogara ceea, până unde credeţi ? Aţi ghicit! Până la zidul misterios!  Şi iar dispărea! Dumnezeu ştie unde, că noi nu am aflat nici până în ziua de azi.
A doua zi am luat-o de la capăt: venit, căutat căţel, găsit căţel, fugit, dispărut şi gata. Misiune zero. Le-am aprins imaginaţia oamenilor ce nu pricepeau ce-s cu zănaticii ăia plimbăreţi. Am cules, în schimb, informaţii despre zulufat de la babele iubitoare de căţei. Aşa am aflat că acesta era în tandreţuri zdravene cu o „urecheată” gestantă dar loială şi că o păzeşte câte 4 ore, după care dispare iar. Bucuroşi, nevoie mare că nu-i al nimănui, revenim lunea, de acum. Nimerim fix în meciul Dinamo-Braşov, cu suporteri, poliţişti şi babe compătimitoare. De data asta, incredibil, tot cartierul era informat că suntem în căutare de căţel maro. Până şi poliţia. Semn că veştile circulă repede. Destul de înspăimântător gând!
Şi iar a apărut, şi iar l-am pierdut. Super-epuizant. Ba, mai mult în agitaţia creată de zgomotul meciului şi deja-vu-ul  ce-l avea căţelul, cu doi ciudaţi  ce tot încercau să-l înhaţe, şi-a însuşit o stare nouă de autoapărare. Cum ne vedea, fugea ca din puşcă. Asta era să-l coste şi viaţa pentru că, într-un astfel de moment, numai ce-l zărim pe frumuşel fix în stradă, în faţa unei maşini. Gândul nostru de moment a fost că ne punem cu soarta şi că el e menit să stea acolo. Era prea mult. Prea dureros şi dezamăgitor.
Cu toate astea, o idee salvatoare a venit dinspre cea mai tânără dintre doamnele blocului: „Lăsaţi lesa şi numărul de telefon şi vă dau eu căţelul curând!”, ne-a zis ea cu un glas plin de siguranţă. Şi curând a fost. În două ore, pe ceas, ne-am luat în primire trofeul, sub privirile poliţiştilor care deja ne reperaseră în salvatori de căţei. Câţiva suporteri aplaudau admirativ. Pe noi. Nu meciul. Acesta nu ştiu ce rezultat a avut, dar meciul căţel-Tîrnoveni s-a încheiat cu victoria greu încercată a Tîrnovenilor. Plecam acasă fericiţi. Noi. Nu şi zulufatul speriat, dar teribil de blând.
Aici începea o altă aventură pentru el. Izi, maidaneza, nu l-a acceptat din prima, pentru că iubăreţul nostru se şi amorezase. În direct.  Doar că nu-i era suficientă apropierea ci voia ceva acţiune. Doar el. Noi, restul, în frunte cu Gigilic, eram de cu totul altă părere. O seară doar s-a învârtit în jurul miresicii lui. A doua zi l-a luat în primire  un nenea veterinarul care l-a transformat urgent, din sultan cu urecheate şi gigilici, într-un eunuc sadea. Că arăta deplorabil, cu blăniţa îmbâcsită ce a căzut repede la cosmetizarea oferită la cabinet, nici nu mai spun. Toţi purecii, ghemotoacele şi mizeriile au dispărut lăsând loc pentru un nou look de căţeluş caraghios de care ne-am îndrăgostit iremediabil.
Dar sentimentele  faţă de prinţesa noastră neagră, de două ori decât el ca mărime, i-au rămas. Acum se iubesc sincer, iar Toto  tomberonezul, care şi-a ales numele în mai puţin de o oră, a ajuns mascota casei. Jucărie vie!  Cum spuneam pe aici, la ce zgomot face uneori, mai ales la hârjoneală, îl mai numim şi ‘’tazmanianul’’.

 

Uneori mai trec cu maşina prin zona autogării. Mă trezesc zâmbind şi privind zidul numit de noi, ‘’Triunghiul Bermudelor’’. Oare unde dispărea zulufatul nostru? El ştie! Doar că nu vrea să ne spună şi nouă. Stă şi îi roade urechea, de vreo juma’ de oră, lui Izi, zisă şi Gigilic. Şi roade, roade şi….iar roade….
Continue Reading

Masterchef cu Vadim!


Aseară m-am uitat la Masterchef, ca tot poporul care recunoaşte că se uită. Că mai e o parte de popor care nu serveşte această făcătura gastronomică. Deh, diferite motive. Ştiu şi io acuma? O fi ca la manele, habar nu am. Acum că m-am uitat, nu era nimicuţa rău, dar mi-a rămas în cap, oameni buni! A rămas acolo şi şi-o făcut loc toată noaptea în căpşorul meu. S-o lăţit cât o clătită neunsă pe tot creieraşul subsemnatei, de nu a mai lăsat să se întâmple  nimic altceva. Niciun alt gând, nicio altă idee. Masterchef şi atât…..
 De mă credeţi, de nu mă credeţi, am visat o grămadă. Eram, care va să zică, într-o magazie maaaaare, şi goală!  Nu tu crătiţi, nu tu oale, cuptoare şi plite! Nimic! Parcă eram trează, oarecum, şi-mi spuneam în gând:„Cred că am venit să fac figuraţie, ceva, în public!”  Da’ de unde! Că numa’ ce-mi aud eu numele în vis. Cică să mă prezint cu preparatul la jurizat. „Ce preparat, măiculiţă Doamne? Eu n-am gătit nimic, ca să spun aşa! Ce vor ăştia de la mine?’’ Da’ nici una, nici alta, că mă văd în vis, îndreptându-mă  ţanţoşă cu o farfurie spre juriul din visul meu.
Ei, amu să vă ţineţi! Cine era în juriul meu? La Tv? Soacră mea, bărbat’ meu şi Vadim. Da, da …Vadim. „Ce caută ăştia aici?, mă gândesc niţel. Aha, nu visez! Îs la mine acasă! Păi, şi Vadim? Cu el ce-i?’’
Dar nu apuc să gândesc prea mult, ca o aud pe soacra mea în visul meu:
„-Eu nu jurizez nimic, da?! M-aţi adus cu forţa! Mitocanilor! Nu mă manipulaţi voi pe mine! Asta şi-aşa îi dă prea multă mâncare lu’ fii miu, de-l îndoapă ca pe curcani. Acu’ mai vrea şi Masterchef? Nu vreau să ştiu nimic mai mult! Buna ziua!’’
În viaţa de toate zilele fix alea sunt vorbele soacră mii, aşa că nu m-am mirat când mi-au sunat în urechi, în plus are convingeri clare despre orice, mai ales despre politică, iar dacă îi sugerezi ceva, strigă clar că nu se vrea manipulată. Bine, are și obsesia siluetei perfecte, ceea ce mă asază pe mine, ca noră, pe lista cu „așa nu”.

Na, lipsă un jurat, zic. Da, las’, o fi mai bine!”, gândesc iar eu. Când îl aud şi pe barbat’ meu în visul propriu şi personal:

„-Eu nici atât nu pot juriza! Iubiţica mea face cea mai bună mâncare, şi destulă, să te saturi, nu aşa cum mâzgăliţi voi farfuria! Plec şi eu! Restul concurenţilor nu mă interesează, iar aici nu pot fi imparţial. Buna ziua! Iu și farfuria că e pentru mine!”
 Tot cuvinte cunoscute. „La aşa mamă, aşa fiu!”, îmi trece repede prin minte, da’ repede, că numa’ ce mă ia în primire Vadim, cu logoreea lui inconfundabilă:
„-Apăi, tovărăşică! Te-o lăsat bărbat’ tău, soacră ta şi acu’ vii la mine? Să ce? Să te jurizez eu? Da’ unde vă credeţi, domnule, de aveţi aşa tupeu? La cantina partidului lui Ceauşescu, de m-aţi găsit doar pe mine?’’
Hai da, de! Ce comparaţie?! Mă gândesc că a încurcat epocile, ca mine cu visurile de noapte, sau în fine, ce ştiu eu ce altă prostie, când aud iar:
„-Da, mămăliga se pune, e galben auriu! Merge! Merge şi roşul ăsta de la tocăniţă, dar n-am albastru. Nu-i albastru – nu e tricolor! Nu e tricolor, nu e temă! Puteai pune pe o farfurie albastră, ceva! Gata! Acasă! Acasă! Tovarăşa, aţi auzit?’’
Şi cum stăteam eu aşa cu farfuria în mână, numai ce aud imnul şi văd stema României la televizor -„Trei culori cunosc pe lume….’’

Hopa, na că asta nu mai era de joacă. Eram la Masterchef! Dar la Masterchef pe vremea lui Ceauşescu. Nu ştiu dacă m-am trezit din cauza lui Vadim, a soacră-mii, sau a lui Ceauşescu, dar am început să pup fiecare lucru ce-l întâlneam în cale, de fericire că nu a fost decât un vis. Pentru că oricât de mult blamăm aceste vremuri, eu încă nu le-am uitat pe celelalte. Şi vă spun cu mâna pe inimă, au fost infinit mai urâte. Dar asta e doar părerea mea.

 

negresa
Continue Reading

……..miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!

Dacă te ştii creştin înveţi să te rogi. Dacă te simţi creştin înveţi să şi ierţi. Dacă simţi că eşti creştin ştii că, oricare ar fi ruga ta, Dumnezeu este iubire. E loc în această iubire pentru toţi şi pentru cel care a păcătuit cu vorba, şi pentru cel cu fapta, şi pentru cei ce se căiesc şi pentru cei ce nu o fac, şi pentru multi alţii. Toţi avem loc. Dumnezeu nu ne alege aleatoriu. Ne îndreptăm sau nu, el ne iubeşte pe toţi. Dacă am greşit rău în viaţă mă rog pentru iertare de păcate pentru că, aici între noi, nu lăsăm nepedepsit nimic şi oricât de mult mi-ai spune tu, omule, că nu pot intra în biserică să mă rog, pentru că ţi-am spus şi făcut lucruri rele, eu mai abitir mă rog pentru iertare de păcate.
Am dreptul sau nu să fac asta,  hotărăşte EL. Eu doar încerc să nu trăiesc cu spaime şi peceţi pe frunte. Din punctul unora de vedere, lucrurile bune din viaţa unui om trebuie să se oprească  sau mai bine zis ar trebui să i se întâmple doar rău în viaţa lui, din momentul în care ai greşit grav faţă de o persoană. Pedeapsa oricum vine, mai devreme sau mai târziu. Cât poţi fi de prins în povestea sau ura ta, să nu vezi că celălalt ştie asta? Dar ar fi bisericile goale şi sufletele noastre la fel dacă nu ne-ar mai rămâne Dumnezeu. Polemici, puncte de vedere, avem din belşug. Mă întreb de ce îl cauţi pe cel ce te-a rănit? Doar pentru a şti toată lumea durerea şi dezamăgirea ta? O ştie şi lumea, şi el, şi tu, şi Dumnezeu….şi nu se şterge nimic din amintire şi din fapta trecută, oricât ai încerca să te lupţi cu asta. Toţi trăim cu păcate, unele mai mici, altele mai mari, unele enorme. Depinde de fiecare cum se vindecă sau îl vindecă Dumnezeu. Şi, totuşi, e atât de greu, dar nimeni şi nimic nu mă va opri să nu mă rog, să nu mă vindec. Doamne, Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!
dumnezeu
Continue Reading

Brrrrr, boala suferinţei fără sens

Bărbatul meu mă tot bate la cap să scriu cum l-am găsit noi pe Toto, astă vară.
-N-am chef! Înţelegi? N-am. Dacă nu sunt bine dispusă, relatez pe aici – venit, căutat căţel, plecat. Îmi trebuie şi mie o stare…
-Da’, acum ce stare ai, mă rog…..de nu poţi scrie despre un căţel? Ai înnebunit? Îţi trebuiesc stări anume?
-Păi, să-ţi zic aşa, cam da, că dacă n-am vreun pic de umor, iese o descriere mai rău decât în scrisorile lui X! Iar la povestea asta un pic de haz trebuie să intre, că aşa e modelul, nu?
X este un personaj din trecutul meu. De câte ori vrem sa ne „amuzăm” şi să avem o stare rasu’-plânsu’ îi dezgropăm, din cufărul cu lucruri vechi, uzate şi aparent nefolositoare, vreuna din epistolele scrise acum multă, multă vreme. Şi începem, pe rând, să le citim. Acum exagerez. N-am mai făcut asta de multă vreme, căci nu e chiar bine să dai drumul trecutului prin casă, să joace tontoroiul cu binele tău, dar, cândva, au existat și astfel de momente, că mă mâncau palmele și îmi sclipeau neuronii de nerăbdare să văd ce reacție are un alt bărbat la astfel de treceri. Așa că am citit câteva…..
 Am zis citit?
Încercam să citim, dar nu reuşeam să facem altceva decât să ne încurcăm în desişul de cuvinte fără noimă,  atent alese şi culese, şi să sfârşim într-un hohot de râs. Bărbatul meu, de fiecare dată, după o astfel de lectură, mă mângâia uşor pe cap cu grijă, milă, şi compasiune, apoi mă lua în braţe şi mă ţinea strâns, strâns, minute în şir. Cred că se gândea: „Săracul iubițel, ce a mai avut de pătimit! Da’ …ce nervi tari are, sper să-i fi rămas la fel!”
Îl auzeam însă, în timp ce ochii îi erau pironiți bine pe scrisorelele învechite de timp și vremuri: „Măi, mamă! Dar astea-s de necitit. Ce voia? Să-ţi arate că era marele cult, pasăre rară,  enciclopedia cuvintelor şi oracolul cunoaşterii, toate de-a valma şi deodată? Altfel nu se explică înşiruirea asta de cuvinte fără conţinut! Vorbele astea-s moartea pasiunii!  Brr, nefericit om!  Zici că-i Bivolaru la Tucă, pe când bălmăjea nebunii pentru oameni amețiți de cap. Un ciudat pare doar din rândurile astea și nu-mi imaginez câtă baftă ai avut să-ți începi cursul vieții cu un astfel de personaj. Dacă mai continua povestea voastră era de rău. De aici se vede conturat profil de întâmplare gen  „coaforul Perla”!, continuă bărbatul meu să mă privească nedumerit știind cât de temperamentală sunt. Nu-mi pot imagina decât cum ai izbucnit tu în vreo criză de dezicere și fugă din toate acestea. Altfel, da, omul are tendințe de scriitor neînțeles cu dorințe de a rămâne așa. ”
Nu ştia Mihai câtă dreptate avea. Trecusem prin nişte experienţe deloc favorabile niciunuia dintre noi. Din acelea care te marchează pentru tot restul vieţii, şi care reveneau în desfăşurare tocmai să-ţi inducă o stare de neîncredere şi suspiciune asupra tuturor celor cu care intrai în interacţiune. Omul reușise, incredibil de bine, să-mi instaleze o alarmă care bipăia imediat cum cel de lângă mine începea cu vreo ciudățenie în comportament.
Nu pricepea Mihai, însă,  cum o „misivă” (cum îşi denumea X scrisorile către mine) erau despre orice dar nu despre o legătură între doi oameni, doi copii care se voiau îndrăgostiți, care se doreau unul în doi și doi în unu, fără urme de reclamă la vreun produs, căci în acele vremuri singura reclamă era la propria persoană și se pare că în cazul nostru niciunul nu ne „vindeam” prea bine. Așa că nu e de mirare că am cumpărat cu monede false sentimente ce s-au dorit adevărate, dar erau doar o părere. Intorcându-ne la scrisorele, i  se părea soțului meu că nu eram prezentă decât ca destinatar şi vedea, citind printre rânduri, o mare labilitate chiar şi pentru un bărbat tânăr cum era X, atunci. Normale reacţii aş spune ţinând cont că Mihai îşi începe propoziţiile cu mine şi le termină tot cu mine. Era mirat că încă le mai păstram, dar i-am explicat că era singura mea dovadă că acele timpuri chiar au existat, că nu e o plăsmuire a imaginației mele și că diferențele mari dintre noi ar fi trebuit să ne oprească dacă hormonii și inconștiența vârstei nu ne-ar fi păcălit, pentru o vreme. Erau cuvintele care dovedeau cât de mult rău pot face prin încărcătura lor, deși tonul era perfect, linia politicoasa, dar exagerarea dovedea o grandomanie și un egoism care, cu siguranță, nu s-au pupat cu firea mea de capricorn, căruia nu-i folosește nimic ce nu vine cu puțină apreciere și stimulare. Să-ți transformi persoana de lângă tine într-o stâncă, într-un om care se crede vinovat pentru fiecare nemulțumire de a ta, nu duce nicaieri. Si n-a dus.
Tare mă mănâncă limba să vă povestesc cum şi unde l-am cunoscut pe X, dar parca nu sunt pregătită…. încă. A trecut puţin timp de atunci. Vreo 25 de ani. Doar. Să avem răbdare, aşadar. Poate se mai fac 25…
Nu e de mirare că păstrez  amintiri confuze despre acea perioadă, că îmi revin în minte trăiri adolescentine, deși mi-aș fi dorit, ca orice fată, happy end și mai multă potrivire și  stimulare, dincolo de atracție și consum fizic. Am numit acel timp, începutul nenorocului, de parcă un gând sumbru s-ar fi rostit în Univers „dacă nu eu, atunci niciunul”. Si nu cred ca l-a rostit nimeni, dar l-am auzit eu și mentalul meu, si cu siguranta am fost singura vinovata care am permis sa adun alte ciudățenii, și alte neîmpliniri, deși tot un gând, nu tocmai pozitiv, a fost cel care m-a salvat mereu și mi-a dat șansa să găsesc ce meritam,  căci mult timp mi-am rostit, să fiu sigură că nu uit, că cea mai mare greşeală e să trăieşti lângă un om care te face nefericit, care poate să scoată ce e mai rău din tine, şi, astfel, să perpetuezi o stare de singurătate în doi. Boala suferinţei fără sens, nu suferinţa din iubire (aceea e de ridicat pe piedestal, în grad înalt),  ci aceea izvorâtă din necunoaştere de altceva, din neputinţa de a-l împiedica pe celălalt să te rănească, de a renunţa repede la ceva care aduce doar amărăciune, mi se pare cea mai împovărătoare.
Din nefericire am trăit-o de mai multe ori în viaţă, ca într-un vis urât, care nu se mai termina, cu acelaşi personaj principal – EU –  şi cu un  „tovarăş’’ rău ales. Tovarăş care-mi dădea aceleaşi replici cunoscute, dar îşi schimba doar faţa. Multă, multă vreme am crezut ca eu sunt de vină, că am acest obicei rău, de a-mi alege companioni atât de diferiți de felul meu de a fi, că sunt pedepsită pentru greşelile mele de peste timp. Nu cred în suferinţa din dragoste, nici măcar în cea în care se suspină în batiste și se scriu pe bilețele parfumate epistole de dor și legăminte de iubire. Cred în împlinirea ei, în celebrarea iubirii, în gând curat, şi sinceritate, în întâmplările bune sau rele pe care le adunăm, dar pe care le ducem uşor datorită sentimentelor reciproce. Cred în ajutor, în creștere, în avalanșa de fapte, repetative, plictisitoare, dar care pun baze trainice și ridică fileul spre șanse mari să devenim iubiții perfecți din oameni imperfecți. Cred în faptul că greșelile și defectele celui de lângă tine care nu-ți par supărătoare, ci sunt condimentele ideale și provocari in a trăi asa perfect imperfect. Un lucru bun mi-au adus toate aceste treceri și experiențe, am învățat că singurătatea nu e atât de rea precum se crede și că are un capăt, iar acolo, poți găsi, cu puțină bunovoință, ceea ce ți-e hărăzit cu adevărat, chiar dacă pentru unii acel lucru poate avea o altă materializare sau sa fie tot o prelungire a stării de care mereu a vrut a scăpa, neștiind că îi e plapumă și rost.

doi

Când cuvintele sar din scrisori adormite, să-ți iei vrăjitor de iubire alături. Le va alunga pe toate, va închide cu cheia și o va dosi cât să n-o mai găsești niciodată. Prezentul e tot ce contează. El te ține în brațe și îți șoptește armonios. Și vezi stele albastre, cum visai în copilărie, descoperind că totul e real, la doar o atingere de umăr.
„Unii oameni fac parte din istoria devenirii tale dar nu şi din destinul tău.”, nu știu cine a zis-o dar știu că avea dreptate. Și mai știu că îi mulțumesc lui X, pentru picătura lui de iubire, pentru devenirea mea ca femeie și pentru faptul că m-a pregătit pentru ceea ce meritam să am, pentru legătura mea de om împlinit. N-am fi bănuit niciunul, atunci, că Dumnezeu ne-a unit cu un scop, și fiecare l-a aflat intr-o viață în care a fost personaj pricipal, nu secundar.

 

Continue Reading

Prea mare, prea bătrână, prea serioasă

De când mă ştiu am fost prea mare, prea bătrână sau prea serioasă. Chiar şi în pendulările singurătăţii mele am simţit aceste atribute ca  pietre de moară. Mama m-a avut la 16 ani. Am fost un prunc normal de 3,3 kg  şi 52 de centimetri, singurul moment când, cred, am fost atât de micuţă, încât bunică mea, săraca, se întreba întruna de o să facă ea om din mine sau nu.
Nu am fost un copil vesel, dar eram fericită în sătucul ăla uitat de lume şi departe de beneficiile omului modern. Am crescut, uşor derutată, cu două perechi de părinţi, recunoscându-i afectiv doar pe părinţii mamei. De neînţeles pentru tata care, oricum, îşi consuma frustrările fumând întruna şi boscorodindu-mă neîncetat:
Tu-ţi America mă-tii! EU sunt tac’-tu, ai înţeles?
-Ba nu!, răspundeam eu cu o încăpăţânare demnă de admiraţie pentru cât eram de mititică, agitându-mă de parcă voiam a-i demonstra cât adevăr conțineau cele două cuvinte rostite apăsat.
O perioadă am scăpat de răbufnirile lui pentru că, între timp, se născuse sor’-mea şi aveau jucărie nouă în casă. Da! Dar „crescuse” şi mama, iar Sanda a reuşit să crească şi ea, lângă ei, într-o altă dimensiune şi viziune decât cea a unui „copil cu   copil”, cum se întâmplase cu mine. Atunci am devenit „cea mare” şi aşa am rămas până acum.
Înţelegeam totul din mers, speculam slăbiciunile oamenilor, mă ţineam tot timpul după ei şi preferam oricând să stau cu un adult decât joaca de-a păpuşile. Ajunsesem să realizez că sunt capabilă să impresionez rapid prin cuvinte, deci să nu vă miraţi că atunci când vărul mamei mi-a tras o muştruluială zdravănă – mă murdărisem sau ceva de gen – i-am răspuns:„Nu mă mai certa! Auoleuuuu, inima!”, fix cum spunea bunică-mea la supărări. Nu aveam decât vreo trei anişori, pe puţin….
Nu a trecut multă vreme și tata a început o ceartă, neobişnuită pentru mine până atunci pentru că mă aflam în raiul satului, şi m-am trezit spunându-i sec, dar cu năduf:„Da, al dracului mai poţi fi tu, tătuţule!” Eh, de unde ştiam asta? Ghici? Şi tot atunci, când am văzut că nu înceta cu zgomotul ăla de vorbe, am luat făcăleţul din ligheanul cu mălai, ce-mi stătea alături, şi l-am aruncat înspre el cu toată puterea unui copil de patru ani.  Asta n-o mai văzusem nicăieri, dar vedeam cum se întristau comorile mele cu nume de mamă și mamaie. S-a ferit tata, m-a ferit şi pe mine mămăița mea de vreo zgâltâială zdravănă, dar nu m-a mai putut feri nimeni de călătoria spre Braşov, vrei nu vrei.
„-Gata, e prea mare să mai stea aici! Nu auzi ce cuvinte folosește? Şi cum mai fac eu om din ea dacă toată ziua vorbeşte cu ”fă” şi ”marne”. O iau acasă!”
Atunci mi-a sunat în cap rău de tot „prea mare” şi, ca să-i arăt tatălui meu ce mare eram, am urlat până la Mizil: „Urâţilor, nu mă luaţi! Vreau la mămăiţa mea!”Mă învineţisem de atâta plâns degeaba. Trenul mergea tot spre Braşov.
Acasă, am găsit-o pe mama cu un copil frumos, mărişor, de vreun an. Insistaseră cei de la ţară, ceva vreme, cu ideea că la Braşov mă aşteaptă o surioară mica şi că e şi a mea. Aha, dacă e a mea înseamnă că e de bine. Dar ce o fi aia „soră”….că tot nu înţeleg?! Nu m-am obişnuit deloc. Mi se spunea să tac că doarme cea mică, sa nu mai cânt că sunt prea mare şi tot din acest motiv să am grijă şi de bondoaca din pătuţ. Nu pricepeam, defel, de unde atâtea privilegii pe „surioara” aia, ce venise de nicăieri şi de ce nu aş avea şi eu prioritate?!  Dar n-aveam. Tata era tot timpul plecat, mama se străduia să ne crească, cum putea de una singură, iar eu acceptam totul în tăcere deşi adormeam cu gândul tot la „mămăiţa mea cea bună” şi la Tinca, mătuşa,  dar și la raiul meu cu nume ciudat de ciori și coate,  cu praf ce îmi devenise atât de drag și pe care îl găseam mult mai atractiv decât toate pădurile și iarba din prejur care păreau venite dintr-o carte de povesti, dar din care nu-mi citise nimeni.
Tata o dădea întruna cu faptul ca sunt  „prea mare” şi că nu vorbesc corect. Culmea era  că pricepeam ce spune dar nu voiam deloc să-i fac pe plac. După un timp, m-am întors în oaza mea de fericire şi am avut grijă ca atunci când venea  în vizită să vorbesc perfect, să nu mă ia la Braşov.
Prea serioasă” am reuşit să mi-l însuşesc începând chiar cu clasa întâi când, din cauza unui pojar, am reuşit să sar peste startul primelor zile de „boboc”. Am ajuns acolo, după vreo două săptămâni de absenţă, atât de bine pregătită încât am devenit repede bau-baul colegilor mai puţin silitori. Şi așa am rămas multă vreme. Chiar şi pe la douăzeci de ani, când am făcut cunoştinţă cu un domn, prezentându-ma „Adriana Staicu”, m-a recunoscut ca „bau-baul” de serviciu pentru fata (ce întâmplător îmi fusese colegă) celor la care stătuse în gazdă. Mi s-a părut „prea mult” mai ales că nu mă știam deloc strălucitoare ci  cu un strop mai mult conștiincioasa, decat alții. Sunt însă convinsă că totul se amplifica și datorită firii mele introvertite și că păream a fi venit pe lume având corăbiile gata scufundate, încât orice noutate apărea în calea mea nu-mi mai părea decât încă o provocare pe care trebuia s-o trec, blazată și fără entuziasm. La polul celălalt era sora mea, care a știut mereu să fie, să râdă, să se bucure de fiecare etapă a vieții sale de parcă ea le inventa și era unica ființă ce descoperise copilăria, adolescența, primul sărut și iubirile absolute.
„Prea bătrână” am devenit cu timpul. Nemăritată fiind multă vreme, mi se părea mereu că timpul trece în defavoarea mea şi că devin depășită pentru o noua viaţă, o relaţie normală sau chiar pentru a înţelege ceva din tumultul vremurilor. Eram liberă de orice responsabilitate dar „prea bătrână” pentru a înţelege mersul lucrurilor şi pentru a fi un om comod altora. N-am fost. Am realizat ca sunt cum trebuie sa fiu  doar în relaţia cu soţul meu……
Acum acest „prea” a devenit inutil. L-am înmagazinat împreună cu toate amintirile mele, pentru că nu mai sunt decât „cea mare” pentru mama mea, serioasă când e cazul şi bătrână, probabil, voi fi când toate astea vor dispărea şi nu vor mai rămâne în cutiuţa timpului nici măcar într-o zvâcnire.
 io9
Continue Reading

Ciuleandra de neînţeles

M-am întors de multe ori în trecut cu gândul să-l rearanjez, niţel, să-i pun în ordine clipele neînţelese şi petrecute prea repede, prea degrabă şi prea fără de folos. Ce greşeală! N-am găsit nimic  de rearanjat. Nimic. Fiecare om, care-şi lua cu îndârjire bucăţica lui de poveste, era acolo. Nu voia să dispară, să plece. Degeaba făceam curat şi aduceam întruna amintiri mai frumoase, mai cochete, că cele rele tot acolo rămâneau. De neînţeles. De neînţeles a fost şi drumul lui prin viaţa noastră. Mi-l amintesc ca acum. Înalt, falnic, cu mustaţă şi clipiri dese, vii, zâmbind parcă şi cu ochii. Mândru, orgolios şi demn,până la final.
Ştia să se bucure de tot, să facă chefuri în doi, să celebreze viaţa şi ….. sa aprecieze iubirea. Și cea primită, și cea dăruită.  Atât cât a fost. Fără regrete, lamentări sau lacrimi. Dar i-a plâns sufletul. Mereu. S-a prins într-o horă în care a rămas prizonier până la sfârşit, ca într-o Ciuleandră ce te topeşte din picioare şi care e mai puternică decât tine, înlănţuitoare, trepidantă şi doborâtoare, într-un sfârşit. Cine să-l judece şi de ce?
Poate doar Dumnezeu, singurul care-i cunoştea slăbiciunea dar şi patimile! Omul-lup. Omul singuratic. Cine ştie? Dacă am mai trăi o viaţă, o viaţă în care să nu fii atât de ancorat în ale tale proprii şi să te lase să fii atent la cei din jur, cred ca aş lega altfel iţele unora, i-aş ajuta să şi le facă mai puternice. Dar aşa, eu nu pot fi puternică nici pentru mine, suficient. Poate de asta vreau să cred că Ciuleandra asta l-a topit pe picioare pe omul nostru. L-a mistuit, l-a ars şi l-a doborât într-un final. Poate că acolo unde e încă mai stă în cercul iubirii şi că Dumnezeu îl ajută de aproape  să-şi desăvârşească dansul. N-au mai fost oameni în dansul lui. Au fost doar vise, trăiri, neîmpliniri, iubiri pierdute şi tinereţea lui. Pe aceasta din urma o plângem noi, pentru că avea un nume şi un suflet. Pierdut acum. Pe vecie!
Cum spuneam, să-mi aranjez amintirile, da? Hmm…..au dispărut azi toate. A rămas doar una cu un nume nespus.
Să-ţi joci Ciuleandra, Tudore! Acolo în ceruri……
Continue Reading

Lolita și ursul de la mansardă

Când mă gândesc la toți aceia care tratează animalele ca pe un vânat, pradă sau trofeu, jur că mă iau nervii! Urăsc vânătorile lui Ţiriac şi îi detest pe cei care au această „pasiune”. Nu pot spune că nu am şi alte sentimente faţă de aceşti coloşi ai pădurii. Aş minţi. Firesc, aş spune, după ce bifezi, ca experienţă,  o întâlnire, aproape faţă în faţă cu ursul. Ce ai putea sa faci întru apărarea ta? Mai nimic. De fiecare dată am avut noroc. Ceva ne-a despărţit de vizualizarea, aia, reciprocă.  Poate, doar, preocuparea sa pentru a-şi găsi drumul în hăţişul oraşului în care ajunsese – de voie, de nevoie – m-a despărţit de vreo tragedie. Locuiam, încă, în Noua, când au ajuns până la noi ecourile unei  întâmplări cu un om care nu a avut şansa mea – aceea de a nu fi în raza lui vizuală. A ieşit rău.
După cât trâmbiţez pe aici, cred că deja aţi aflat cu toţii că 30 de ani am trăit în acest cartier cu nume nou pentru zonă veche, sălbatică, ce putea fi lăsată în pace dacă Ceaușescu nu-și punea în gând să îi mute acolo pe toți cei care lucrau la Autocamioane Roman și astfel să echilibreze puțin zonele. A făcut vestitele blocuri, destul de spațioase și incapatoare, de altfel, si nu stiu cum, dar n-au putut știrbi, din frumusețea acelui loc, cu absolut nimic. Era o mândreţe de cartier. Avea pe nedrept o reputaţie îndoielnică, dată mai mult de zvoniști și strâmbicioși din nas datorită faptului că era destul de departe de centrul orașului, dar cum aveai pădurea la îndemână, lacuri, ștrand și o grămadă de alte locuri  care-ți deveneau instantaneu prieteni de vreme rea, pot spune că noi, cei care traiam acolo, aveam doar avantajele în minte, nu dezavantajele. Dacă sunteţi curioşi intraţi pe Google şi aflaţi ce „staţiune” minunată a devenit această zonă.
Acolo a fost prima mea întâlnire cu Măria Sa, Ursul. Şi nu la Zoo, cum sigur se gândesc cei care locuiesc încă în Noua şi ştiu că  grădina zoologică era la doi paşi. Nu! La containere, fix lângă blocul în care locuiam. Horror. Era ora 2, în noapte. Parchez eu tiribomba mea roşie, cobor şi încremenesc lângă ea. Nu suflam, nu mă mişcam. Nimic. Nici să mă frec la ochi, pentru a mă asigura că văd bine, nu-mi venea. Mă uitam cum răsturna containerul doar cu labele din faţă. Lejer! Natural! Impresionant! Ca un făcut, nimeni în zonă. Mai bine,  zic! Dar na, ce fac eu acum? Să urc în maşină din nou!, mă gândesc
Iaca aşa! Da’ cum? Făcea râşniţa mea un zgomot când o deschideam!!! Văleleu!!! Să fug? Nuuu, n-ar fi fost bine! La un moment dat, văd ursul nostru, cu pricina, băgat tot în container. Îmi spun că ăsta ar fi momentul să intru tiptil în scara blocului. Ajung, doar Dumnezeu ştie cum, direct în lift. Descui uşa apartamentului şi masochistă cum sunt, plus curioasă rău, fug în baie, de unde aveam vizibilitate maximă. Mă urc cu picioarele pe vană şi văd, în direct, cum ursul nostru se plictisise de ceea ce găsise sau nu găsise şi pleca tacticos printre….blocuri.
M-am înfrigurat toată. Vai de pălăria omului ce ar fi putut să se întâlnească cu domnişorul Moş Martin al nostru! Printre blocuri,  spaţiul era îngust. Oricum, periculoasă treabă! Nu vă spun că, la cât de imens era ursul, cel pe care l-am văzut după vreo alţi 5 ani, pe strada pe care m-am mutat apoi, părea bebeluş. N-am auzit atunci de vreun om păcălit de urs sau invers. Eu mi-am păcălit soarta, în seara aia.
Grotesc mi s-a părut, în schimb, când, într-o zi, fără să-mi spună unde mergem, înarmat cu un aparat de fotografiat, un „amic” s-a gândit să mă impresioneze. A virat maşina  pe un drum ce ducea în alt cartier vestit al Braşovului – Răcădău. Din maşină am văzut urşii gunoieri. M-a prins o tristeţe iremediabila, iar omul, care nu ştia de păţania mea, era oarecum surprins de ce nu sunt într-o stare de exaltare, cum i se părea lui normal. Mie îmi părea nedrept, și chiar dacă era pitoresc să-i vezi cu câte doi puiuți după ei, bănuiam cam cât ar fi de periculos. Îmi doream să se întâmple un miracol și sa ajunga a fi în siguranță. Din păcate, nu erau nici ei, nici noi.
Poveştile cu urşi au tot continuat. Unele triste rău, altele horror, iar câteva  în care te lua mila. Câtă vreme le-am stricat pădurile, le-am împuţinat hrana şi le-am devastat „căsuţa”, au început  să vină în casa noastră. Peste tot. Nu mai hibernau, îşi apărau puii, devenind agresivi  şi îşi căutau hrana. Pe aici, în oraş.
 De atunci am tot auzit de astfel de nenorociri, din păcate. Acum, locuim în centrul Braşovului, pe o stradă pe care o confunzi, uşor, cu o potecă de munte. În pădure, direct! Pare ireal când spun asta,  pentru că nu-ţi închipui toate cuvintele acestea la un loc – Braşov, centru, pădure, urşi. Şi totuşi, în 2007, încă mai se aventurau și se rătăceau prin oraș, dar au dat și idei și soluții   celor care îi aveau în vedere, încercând să-i monitorizeze cumva.  Pe unii să-i ducă  în Rezervaţia de la Zărneşti, pe alţii în alte zone neştiute. Au rămas destui şi în pădurile noastre. Au încercat să asigure containerele de gunoi în aşa fel încât să nu-şi mai poată procura hrana de acolo. Dar cred că nu a fost suficient. De undeva mâncarea trebuia luată, iar, în sălbăticie, pădurarii nu ştiau cât puteau face acest lucru, plus că nici interes anu cred că era, dar aici dăm de alta poveste. Aşadar, continuau să exploreze, sa caute, sa se apropie prea mult de casele noastre. Poate datorită lor, uneori, auzeam, în noapte, haite de câini lătrând prelung şi continuu, năucitor şi inexplicabil pentru mine, atunci. Mă trezeam, a doua zi, şi-mi spunea mama: „Ei, a trecut ursul!”
Rostea asta cu o seninătate şi o  naturaleţe de zici că venea în vizită pisica vecinei. Avea o singura supărare mama – Lolita! Lolita era un câine pitic, cu ochi vii şi suflet chinuit. Nu-i plăceau oamenii, nu-i plăcea nimic în curtea noastră. Nu se adapta, dar nici nu voia să se adapteze. Am iubit-o greu, ca pe o obligaţie, ca pe un copil rebel care face prostii dar ştii că e al tău şi nu ai ce face. Credem ca, în cele 6 luni cât a stat la alţii, sigur a fost chinuita de cineva. Săraca! Când o mângâiam …tremura de neplăcere şi când o chemam nu venea niciodată. Soţul meu, care e topit după animale aproape bolnăvicios, aş spune, era dezamăgit mereu. Parca nu-i venea a crede.  Dar ne obişnuisem cu ea în decor, fără să latre, făcându-şi nevoile fix în faţa porţii sau mai rău pe preşul de la intrare. Ce mai?! O provocare! O apuca lătratul când dormeam mai bine, în liniştea nopţii, niciodată când trebuia. De aici şi dezamăgirea mamei!
Odată, pe la trei dimineaţa, hărmălaie mare. Ies în curte şi o găsesc pe mama rezemându-se de gard,  spunând sec: „Trece ursul!” Toţi câinii lătrau înfiorător, doar Lolita noastră dormea cu burtica în sus! În prima fază m-a buşit râsul, dar când am zărit fundul ursului,ce se depărta de casă, mi-a cam pierit zâmbetul. „Mamă, ăsta ne-a luat în colimator. E a treia oară când trece pe aici, săptămâna asta. Ce ne facem oare? Sunt flămânzi! Şi, Lolita asta n-a lătrat deloc, mai aveam un pic şi lătram eu!”,  îmi spunea mama extrem de supărată de parcă ghemotocul acela ar fi avut vreo solutie la ditamai problema, dar, deh, mama voia si ea sa stie ca avem alarmă in curte la fel ca ceilalti purtatori de patruped. Noi radeam pe ascuns și îi ziceam șoptit: „Lasă, Lolita, tu nici nu trebuie să știi de urs vreodată!
De vreo doua ori a mai trecut ursul în vara aia. Apoi tăcere. Uitasem. Pana în 2009. Mama se mutase la Buzău. Lăsase în urmă Braşovul, urşii, pe Lolita şi pe noi. Rămăsesem singuri, singurei. Noi, Tan motan şi Lolita. Mă obişnuisem greu cu zona asta de linişte şi sălbăticie aparentă.  Într-o zi a vuit oraşul că pe Dobrogeanu Gherea, strada vecină cu noi, un urs s-a căţărat până spre acoperiș,  a distrus garduri, grădini, şi câte şi mai câte și nu s-a sfârșit bine, nu știu dacă pentru om, dar pentru un biet câine care-și apara domeniul  nu a mai fost scăpare. Iar asta mi-a adus aminte cum gasisem eu  un pliant în care era  trecut ca obiectiv turistic – „Vizitarea urşilor gunoieri din Racădău”. Nu, zău?, am gândit eu, instantaneu, aflând de vizita brunului în apropiere de noi;  Ce, Răcădau…frate! Vă invit la mansarda omului de pe Dobrogeanu Gherea,  poate luaţi masa împreună! Vai….de noi!, am gândit revoltată și de incident, și de reclama deloc atractivă și de lipsa unor conștiințe care să se revolte când trebuie, nu când se dă de necaz, ca mai apoi să dăm vina doar pe bietul animal.

a94bb-1790_227941080683915_540488231_n

 Dar uite aşa ne-am trezit şi noi, din nou, cu el  pe uliţă. De fapt era pe poteca pădurii. Ce ştia, săracul? Păream noi intrușii, nu el, și habar nu aveam că, deja, alarma era dată. Vecinii, speriaţi de pericolul ce ne pândea la poartă, anunţaseră poliţia. Veniseră doi polițiști comunitari total nepregătiţi şi cu spaima-n ochi. Maaare ne-a fost mirarea, însă, să-i vedem pe cei doi mergând alături, înghesuiți unul în altul, cu ursul după ei. În coadă, vecinul Domi-senior, uşor vesel de la ceva chimion. Fără pantaloni, cu o cămaşă băgată-n, mă scuzaţi, chiloţi, din care fluturau capetele ei de zici că se pregătise de un ritual războinic. Avea vecinul Domi şi un băţ luuuung în mână şi zbiera cât îl ţineau plămânii: „Să lăsaţi ursul în pace, da? Ursul e prietenul meu. Nu face nimic. Lăsaţi ursuuul! Îi arăt eu drumul!” Şi ca un făcut, ursul mergea încet, încadrat de cei trei, spre marea noastră uimire, ca într-o vrajă bine făcută din care cred ca ursul simțise că nu i se dorește decât binele. Iubesc scena asta și pe omul acesta curajos!
Şi Lolita tot n-a lătrat. Nu ştiu continuarea, dar, la doua zile, un prieten a ajuns transfigurat la poarta noastră după ce a dat nas în nas cu Măria Sa. L-a derutat puţin şi a scăpat. Nu mai aveam linişte. Am mai auzit vreo doua nopţi de hărmălaie, iar la o săptămână de la acel incident, când încercam să înlocuim vechiul gard şi lăsasem loc cât să iasă o pisică o vedem pe Lolita pe stradă. Greu s-a reîntors. Ca un făcut, după câteva zile, au găsit-o  moartă  doi oameni ce ne ajutau la gard. Nu eram acasă. Din fericire, zic. Nu aş fi suportat imaginea. Lolita noastră, inimă de leu, cu frică de oameni, dar vitează fără să ştim, s-a pus cu cine nu trebuia. Cu ursul. Nu mai era nimic din ea, spuneau cei care au văzut-o. Eu m-am ferit. Am vrut să o am în minte, aşa ciudăţică, cum era. Mi-am zis doar că era bine dacă rămânea la gândul meu prim, și trăia fără să știe ce înseamnă cuvântul urs.
De atunci  nu au mai trecut pe aici. Am văzut o ursoaică și doi pui într-o seară doar, tot în 2009, la vreo doua luni dupa întâmplarea nefericită şi am sunat la 112 să feresc nişte tineri care se pupau pe aleea pe care voia să se îndrepte ursoaica. Nu ştiu ce au hotărât cei în drept, cu mine nu au fost prea amabili, tratand spaima mea, cam cum au tratat si agentia de turism fenomenul, ca pe ceva ce face parte din viața unui oraș de munte. Poate asa si ar trebui sa fie, un fapt firesc daca noi am sti cum sa gestionam un astfel de coupe de foudre, fara sa intram in panica.  De vreo tragedie nu am auzit, dar eu, de atunci, privesc înapoi…cu grijă. Acum, am șase câini hotărâţi care nu lasă nelătrata nicio vietate, fie el om, animal sau pasăre. Câteodată, însă, îmi îndrept gândul spre Lolita, cea cu inima de leu! Sărăcuţa……creatură….
Continue Reading

Tanti Ana….

Tanti Ana a murit aşa cum a trăit – de frică, nesiguranţă şi neîncredere în oameni. Acum, fie vorba între noi, mulţi avem „bolile’’ acestor vremuri. Paranoia a devenit chiar ceva la moda fără de care, parcă, nu mai poţi trăi şi de care ai vrea să scapi, dar nu scapă ea de tine. Când i-am văzut prima dată buletinul era prin 2009. Era să-l scap, de îndată ce i-am văzut scris acolo, 1 octombrie 1920. Mă blocasem. Nici nu puteam calcula. Nu credeam că fiinţa asta, gârbovită ce-i drept dar de-o coerenţă extraordinară, poate avea atâţia ani. Ea mă privea cu superioritatea ce i-o dădeau, clar, cei 89 de ani, de atunci. „Ce-i, nu crezi?”, mă întreba ea dojenitor. „Păi, normal, dacă domnul Moldovan n-are decât 69, e firesc să te miri, duduiţă!’’
Domnul Moldovan era bărbat’său; nea Petrică, aşa cum îl ştiau toţi. Nu părea cu mult mai tânăr decât ea, dar se pare că bătrâna avea dreptate. Din păcate era destul de bolnav, dar nu-l credea nimeni pentru că era prea falnic şi prea arătos, încât se credea că stă doar la adăpost de gura babei.  A murit după o insuficienţă respiratorie  în urma unei operaţii. Ar mai fi trăit mult şi bine, zic unii, dar tanti Ana nu a putut suporta pe nimeni, în preajmă, să-l îngrijească. Avea o manie –  dacă-i omoară cineva, le otrăveşte mâncarea, apa, le fură banii, şi le vinde casa? Ei ce se fac?
Era la sfârşitul lui ianuarie 2012 când doar câţiva oameni au fost acolo în ultima lui zi pe pământ. „Săracii! N-au! Au zis cu toţii. De unde sa aibă? Copii nu, mai  sunt și pensionari de prea multă vreme. Asta e! Biata tanti Ana, ce se face ea singură?!
Dar băbuţa noastră, de 92 de ani acum, nu voia să schimbe nicio regulă. Voia să-i fie săpată grădina, voia să nu i se gătească, dar să mănânce ceva totuşi; să fie din când în când ajutată, dar să stea în casa ei. Dar dacă nu avea pe nimeni, greu să găseşti pe cineva amator!
Era tanti Ana a noastră atât de lucidă şi clară la minte că ştia mai repede decât cel ce-i făcea cumpărăturile cât costă şi cât trebuie să mai primească înapoi. Avea şi ea o slăbiciune- pisicul vecinilor. Niciodată nu ţinuseră soţii Moldovan vreun animal, în afară de vreun porc sau găină. Câine, pisică? Nu, Doamne fereşte! Păi, mâncarea lor? Costa! Aşa că dragostea ei era oarecum bizară pentru ceilalţi vecini. O auzeai cum striga:„ Iar ai venit? Pezevenghiule! Hai, hai, Gheorghiţă, hai să-ţi dea mama sa mănânci ceva bun!’’Şi pisicul se unduia şi alinta, şi stătea cu ea toată ziulica. El torcând, iar ea citind psalmi la lumina geamului.
Toată vara a udat tanti Ana gradina, să se facă, să fie. Ba, mai lua şi sapa uneori, dar fără rost. Nu mai putea femeia. Stătea, apoi, singurică pe bancă. Acum n-am să vă spun câte certuri şi nemulţumiri avea băbuţa cu toată lumea ce încerca sa o ajute. Era veşnic „furată şi oropsită’’. Toţi aveau gânduri ascunse, iar ea scotea nişte răutaţi greu de suportat. Avea o simpatie pentru vecinul din dreapta casei:„ E un domn!, zicea ea. Păcat că-i tot timpul plecat!” La el a apelat şi când s-a îmbolnăvit, iar când au luat-o cu salvarea, doar în el a avut încredere să-i lase cheia să încuie. Doar atât!
Nu a murit în vara aia bătrâna noastră. Doctorii de pe salvare au spus că nu-i bolnavă decât de bătrâneţe, în rest era sănătoasă tun. Avea o răceală şi tocmai asta a speriat-o pe tanti Ana şi a făcut-o să plece din căsuţa ei,  pentru a trece iarna, la Huşi, la o nepoată. Nu s-a adaptat. Se revolta, se certa cu toţi, mânca doar noaptea, pe ascuns, visa la căsuţă şi la pisicul Gheorghiţă. Tocmea maşini să o readucă acasă, dar nimic, nici chiar vremea nu a ajutat-o defel. Viscolele şi troienele i-au luat orice speranţă. Intrase în 2013 cu mare supărare.
Cu toate astea, într-un 2 februarie, auzim că tanti Ana s-a dus la nea Petrică. Gata. Murise în somn, oarecum de inimă rea si de dor şi, ca un făcut, avea să fie înmormântată departe de tot ce iubise ea mai mult. Ii găsiseră un fişic de bani în rufele murdare. Cam cincizeci……de milioane, în bani vechi….numai buni de făcut înmormântarea cu ei.
A trecut puţină vreme. Pisicul Gheorghiţă încă o caută pe mama lui adoptivă. Nu înţelege de ce nu se mai deschide niciodată uşa aia verde. Miaună şi priveşte în gol. Cei ce-au rămas după tanti Ana, ca moştenitori legali, s-au pricopsit cumva. În afară de căsuţa cu gradină au descoperit ascunşi cam patru sute de milioane. Bănet, frate! Ce păcat! Sau ce bine, pentru ei! Dar oare cum ar fi fost dacă ar fi trăit tanti Ana a noastră împărăteşte cu ajutorul lor, în căsuţa ei şi, poate,  acum ar fi fost zărita, încă, prin grădină?
Din  păcate, nu a ştiut cum să facă asta. A adunat ban pe ban dintr-o obişnuinţă seacă. Degeaba. Nici măcar pentru alţii. Nu a lăsat nimic de bună voie. Totul a fost aşa la repezeală, dintr-o ură viscerală faţă de neamul lui Nea Petrică. Într-un fel, dreptate pentru ei s-a făcut. Nu s-au iubit în viaţă unul pe celălalt. Uite cum şi după moarte, Dumnezeu i-a aşezat în colţuri diferite de lume. Trist!
  Timpuri, oameni, poveşti. Ce a rămas în urmă? Un pisic mieunând a jale şi dor şi o poveste pe aici. Plus un gând inevitabil: „N-au! Auzi? N-au! Săracii! De unde să aibă?”
Of, Doamne!
Un gând bun îţi trimitem, tanti Ana! Pentru eternitate!


Continue Reading