Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Pahar mărțișorit

pahar

Am un pahar ciobit și o licoare cu gust sec,
Roșie și plină de înțeles-neînțeles,
Ce tulbură perfecțiuni-imperfecte.
Paharul stă lângă o farfurie-furie
Că în ea zace o legumă-imună
La vaietele mele.

Ar fi preferat prajitură-cură
De fericire pasageră,
Însă nici ciocolata-(plata
Tuturor viselor dulci)
Nu poate fi mereu
Muza unui pocal cu vin-tanin.

Și atunci, de ce ne mirăm că
Timpul-netimp trece mai greu
Când până și un pahar-cleștar
Își ciobește plictiseala boemă-poemă?

Se înroșesc poveștile în șnururi mărțișorite,
Încatușând imaginații-tentații,
În clipe-neclipe,

Lângă un pahar cu vin,
Băut pe îndelete – cu sete.
….de tine!

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poveste simplă cu gust de…

Să scriu cu litere de poveste, despre  poveștile simple din jurul meu mi se pare cel mai bun exercițiu de umplere al unui timp ce devine astfel unul de bună calitate. Pentru mine. Sar peste cei cărora această manifestare le pare ori spovedanie publică inutilă, ori pierdere de timp. Și astfel, cu o cană de ceai alături, de cafea, cu un ceva bun lângă și cu mintea golită de problemele vieții se aștern, ca prin farmec, litere ce întregesc imagini. Nu-mi doresc să analizez nimic, ci doar să pun formă, dată cândva de fiecare celulă din mine, întâmplărilor care se așază în simplitatea unui text. Bineînțeles că aleg ceea ce scriu, pentru că nu totul se poate îmbrăca în cuvinte când goliciunea unor adevăruri sau povești încă stânjenește amintirile. Dar o fac ușor și mă opresc atunci când simt că nu mai bat inimi în silabe. Emoția primei citiri îmi e mereu vie, o port de fiecare dată când revin peste text.
Am prietene care îmi spun că ar fi foarte tare să le scriu poveștile de viață și, deși cunosc amănunt cu amănunt, realizez că nu le pot pune în evidență așa cum ar merita. Habar nu am dacă sunt dezamăgite de asta. Nu-mi vor spune, căci ele cred doar că face parte din procesul meu de creație și din lungul drum de coacere al formei. Cred că  vor afla că nu am rețete ci, dimpotrivă, că mereu am improvizat pe firul subiectului care m-a bântuit.
Într-o zi, pe  o ploaie continuă care nu-mi displăcea deloc, pentru că mi-a adusese o zi liberă în dar, am vrut să beau un pahar de vin roșu. Recunosc vinovată că nu știu a bea vin roșu și că nici nu reușesc a-i găsi farmecul. Sunt oameni care vorbesc ore despre tot felul de beneficii, de miresme, de arome, de soiuri, de producători, de mâncărurile care s-ar potrivi pe lângă. Eu mă plictisesc mereu, așa cum mă plictisesc când mi se dau prea multe amănunte în multe alte lucruri. Pe mine trebuie să mă convingi rapid și eficient. Dacă în schimb strecori toate amănuntele pe rând, nu de-a valma, în poveste care să-mi atragă atenția, se schimbă datele problemei, însă, per ansamblu, sunt expeditivă și tot ce vreau ..e sa știu dacă vinul e… acru. Și nu, nu mă intereseaza dacă e acru si sec, dacă așa trebuie să fie, dacă e lemnos, pământiu, ciocolatiu și multe alte lucruri de marketing, eu nu sunt băutoare de vin și nu mă pricep. Dar devin pricepută când, din greșeală sau nu, soțul meu îmi spune „gustă-l pe ăsta”. Și atunci tac și simt cu adevarat și fruct și bun, și aromă și că nu e dulce, dar nici acru, și mă trezesc cum sunt sedusă Și cum intru în film perfect, acolo unde nu am personaje principale ci doar eu păstrez pelicula, să nu uit că am găsit un vin roșu potrivit mie. Nu la fel vorbesc despre cel alb sau roze.  Acolo sunt fan. Dar azi nu e vorba decît despre paharul cu vin roșu și…..
..un bărbat care iubea amănuntele. Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai așezate și în ordine, cu atât era mai mulțumit. Când îi vedeai silueta perfectă, fără exagerări, dar ghiceai rapid cum e cu joggingul de dimineață sau seara, pantalonii fără nicio cută, cămașa de ziceai că acum a scos-o din dulapul cu haine călcate impecabil, părul mereu tuns atât cât trebuie, niciodată nefiind între două tunsori, adică zici că avea frizerul tocmit pentru momentul când primul fir de păr răzleț ieșea din armonie,  zâmbetul așezat pe chip cu o ușoara stânjeneală, cu alte cuvinte nu venea în mod natural, ci știa că e accesoriu musai,  …chiar nu puteai trece fără să nu mustăcești a neliniște.
Părea că lucrează în armată, căci toate gesturile erau cuminți, așezate și nu făcea uz de ceva lăbărțat și nelalocul său. Ochii negri și rotunzi, nasul mic, ușor cârn, părul închis la culoare, iar fața atât de albă încat ziceai ca e desenat de unul căruia nu-i plac culorile, făceau un om interesant din cel care părea bărbatul fără vârstă. Era trecut de 40, eu, pe atunci, neavand înca 30, iar curiozitatea mea era estompată de o preconcepție – că orice om care are ceva ani în spate, are și un „bagaj” cu el, dar mai ales are personaje care sigur s-ar introduce într-o eventuală poveste comună cât să te tulbure..
Într-o zi, îl văd în piață cumpărând gogoșari. L-am privit, fără să știe, cum, minute în șir, a cules și ales, de pe tarabă, cei mai armonioși gogoșari, cu o nonșalanță greu de descris, de parcă-i măsura să nu iasă cumva dintr-un anume diametru sau șablon. Femeia care-i vindea se uita la el ca la a opta minune a lume, incapabilă să mai rostească ceva. Părea mereu că nu se grăbește nicăieri și până nu era totul așezat cum își dorea nu trecea la altă acțiune. De câte ori ajungea în fața mea avea un nefiresc în râs, se așeza de pe un picior pe altul, se apleca parcă să m-atingă, ca în secunda urmatoare să-i vezi mâna rămasă suspendată-n aer, atingându-și buzele, de parcă alunga vreo idee ce tocmai  o retrogradase. Era imposibil să nu observi toate acestea, însă nu pot spune că nu era interesant în tot deranjul acela al lui.
Vreun an ne-am tatonat în schimburi de replici fără substanță, care mie îmi păreau false, eu fiind mai atentă la faptul ca omul era atât de meticulos în înfățișare, gesturi și cuvinte, încât chiar nu înțelegeam ce vedea la mine, eu cea cu sufletul vraiște și cu larghețe în desfășurare. Mereu când mă vedeai eram pe fugă, tropăind neplăcut, căci nu renunțam, nici în ruptul capului, la tocuri, chiar dacă munca mea necesita ceva… confortabil. Pentru mine, însă pantofii cu toc însemnau confort. Îi promiteam, deseori, că vom bea un pahar cu vin, cândva, dar eu spuneam asta trântind portiera mașinii, iar el rămânând, ca o statuie, în mijlocul drumului, fără să pară că mi-a înțeles mesajul.
Mereu am urât telefonul. Cât timp îl aveam pe cel fix, mă gândeam ce bine ar fi  fost să știu dinainte cine sună, iar când în sfârșit se putea vedea asta, mă luau agitațiile neștiind cum să mă eschivez. Mai aiurea era –  și încă e, aș spune – când dai nas în nas cu omul care a insistat cu apelul, iar tu nu știi cum să-i explici că nu suni înapoi, fără să ai însă un motiv concret pentru asta.
După 15 ani, văd că am reușit să nu mai dau explicații. Nu sun pentru că nu vreau să mă mai  confesez personal, nu vreau a spune amănunte nefolositoare altora și prefer genul acesta general de exprimare ca și când îmi asum orice lucru lăsat liber.  Sun doar de musai. Și totuși, omul cu fruntea bombată și tenul prea alb mă sună într-o zi și-mi spune că e în fața blocului meu și are o sticlă de vin cu el. Până să explodez puternic, știind din propria experiență că rar un bărbat asociază vinul doar cu o cină, omul îmi garantează că nu ar trebui să-mi fac gânduri în plus, parcă rușinându-mă, puțin, de exaltarea mea primitivă.
Găteam ceva ce n-am mai gătit niciodată, de atunci, pentru că nu mai știu rețetele –  o ruladă de carne și o varză fiartă întreagă cu nu știu ce sos alb. Terminasem de vreo jumătate de oră. Omul urcă, iar după două fâstâceli de poveste, în care ni se ating nasurile într-un pupat prietenesc, îl invit în sufragerie. Numai că el nu voia în sufragerie, ci, mai degrabă, bucătăria era locul pe care-l prefera. În mâini ținea două sticle. Una care avea nevoie de un tirbușon și alta, era un pet de vreun litru cu un vin negru care intimida doar privindu-l. Și așa a început una dintre serile pe care nu le-am uitat până azi și cred că nici șanse nu ar mai avea, dacă tot aștern ceva cuvinte despre.
Purtam o rochie bleumarin închis, cu o placă deasupra sânilor și cu guler școlaresc, evazată, lejeră cât să fiu sigură că mă fâțâi fără probleme prin fața bărbatului cu gesturi impecabile. El jurai că s-ar  fi dus la vreun eveniment, deși totul nu era prețios, dar modul lui de a fi dădea impresia asta generală.
Nu ai un tirbușon?, mă întrebă el uitându-se în jur de parcă ar fi căutat mai repede cu ochii decât aș fi făcut-o eu ca gazdă;
S-ar putea să am…, mă trezesc aproape șoptind, neconvingător, în timp ce cotrobăiam prin sertare;
Tu chiar nu bei vin? Uite, azi am venit să îți arăt două moduri de a te bucura de un pahar de vin. Dar mi-ar trebui tirbușon….
Găsesc  unul rahitic, îmi trimite o privire plină de compasiune, timp în care mă întreabă, doar din curtoazie aveam să aflu, ce am gătit.
Ruladă de carne și o rețetă nouă de varză. Vrei?
Nu!, îmi zice el. Ora mea de masă a trecut de mult!, iar eu cred că am căscat și mai tare ochii, căci departe era modul meu de a fi printre programări ale foamei.
Totuși, gust din varza asta că pare specială!,  timp în care se chinuia, de zor, să scoată dopul ce se încăpățâna să reziste.
Într-un final, sticla se odihnește pe masă, moment în care îmi cere două pahare:
Astea? , mă privește nedumerit, de parcă era la restaurantul Aro Palace si eu eram chelnerița neobrăzată care adusese pahare de apă în locul celor de vin;
N-am altele!, insist eu, fără să-l conving, de zici că-mi țineam zestrea ascunsă pentru musafiri buni, iar el nu făcea parte dintre ei.
Cum n-ai? E un sacrilegiu să bem vinul acesta în astfel de pahare.
No, bine că nu sunt de plastic!, încerc eu o glumă degeaba, căci cu greu a pus vin în pahare și cu mult mai multă greutate am reușit să sorb prima gură. O oboseală fără seamăn se instala în mine, iar omul din fața mea nu vedea, nicio clipă, că mă pierduse de când mă trimisese după tirbușon. A început să-mi explice istoria vinului, aromele, mirosul, mă punea să-l adulmec, să-l simt, să ..naiba să-l fi luat pe el de vin, că îmi trecuse orice chef de a simți vreo plăcere. De alte plăceri nici nu mai putea fi vorba. Cu greu am reușit să spargem gheața, dar tot nu am scăpat de teoria băutului de vin din paharul potrivit tocmai pentru a ajunge la tine efectul total. Și a avut dreptate, căci efectul a fost îngrozitor. Eu mă plictiseam și uram cu toata ființa mea sticla aia de vin, însă recunoșteam, politicoasă și nu numai, că avea dreptate – nu era acru, nu era dulce, nu era decât o licoare care nu mă merita în acea seară, dar nu-l merita nici pe el.
După un timp, mă întrebă dacă am miere de albine.
Iaca așa, de unde?
-Nici scorțișoara, cuișoare, arome?
-Nuuuuu!, spun eu cu o convingere si o exasperare…. evidente, deja…
Ah, ce păcat! Voiam să-ți arăt cum se face vinul fiert, perfect. De la arome, încălzit, miere, punct culminant.
N-am aflat,  punctul culminant fiind doar cel eliberator, când, realizând că nu mă interesa nimic din pasiunile sale introduse cu forța, s-a grăbit să plece.
Ne-am întâlnit peste mulți ani, într-un moment dificil din viața mea, el de mână cu fiul său. Am împărțit o înghețată, o poveste caldă și un zâmbet neformal, bucurându-ne că viața ne-a dat fiecaruia drum, pâine și vin.
Din vinul lăsat, atunci, în casa mea, am băut o săptămână și mai bine..câte o înghițitură. Mi-am cumpărat, pentru prima dată, pahare pentru vin și am realizat, totuși, că vinul bun nu e pentru oricine. Unii se nasc cu gusturi rafinate, alții le cultivă, iar câțiva ca mine îi invită pe ceilalți la un pahar de..prietenie vorbită. În schimb, am devenit expertă cu…tirbușonul. Am unul deștept. Soțul meu e băutor doar de vin roșu, însă, exact ca mine, nu reușește mereu să facă din această plăcere mai mult decât e. Pentru el, vinul, fie că e într-o cană imensă de lut sau ceramică, poartă alte simboluri – de acasă, de relaxare, de vorbă tihnită, de prietenie și de zi încheiată în gust de viață roditoare.
Poveste simplă cu gust de vin v-am lăsat azi. S-o sorbiți din orice pahar doriți.
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea - poveste simplă
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea – poveste simplă
Mărgăritar publicitar

Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?

Soțul meu e băutor de vin. Doar de vin. Eu sunt cea mai fericită persoană, mai ales la petreceri, când îmi amintesc că nu amestecă băuturile între ele, iar cum el nu știe doar a-l bea, ci a-l povesti, sunt mai mereu privilegiată cu istorii șoptite, cu conversații lungi și, de ce nu, cu un tango impecabil, căci, da, vinul  îl face mai seducător și chiar mai vesel.
Pentru el  e aliment, e ambrozie și răsfăț, e motivul pentru care seara devine impecabilă, atunci când pe masă, după ce problemele zilei dispar, apare Seherezada care-i toarnă în pahar licoare fermecată. Nu, nu sunt eu Șeherezadă – n-aș avea ce căuta pe masă – îmi permit să cred că în sticlă e o Seherezadă care-i toarnă povești licoroase, și lichidul acela roșu și parfumat devine fermecat și atât de potrivit serilor noastre în familie. Totuși, dacă ar fi să aleg în a face un cadou cuiva, un vin cu tradiție, nu el ar fi acela, deși merită pe deplin unul cu istorie scrisă parcă pe viu, că prea e el înnebunit după istoria acestei țări.
Aș alege un blogger care ne încântă și pe Blogal Initiative, de unde vine și această provocare. Și nu orișice blogger, ci unul care trăiește sub un cer violet, care are marea la picioare, care e scorpion de zodie, exact ca soțul meu și care mai mereu mă trage de mânecă să fiu mai implicată în realitățile desprinse din virtual – Radu Țuglea, cel dincolo de nori. Eu, însă, nu. Mă ascund aici, după cuvinte, în căsuța mea cu mărgăritare, vizitând alte bârloguri de bloggeri. Poate în pahar am o Tămâioasă Românească din gama Comoara Pivniței, de la Vincon, și sorb, din el, împreună cu ale lor cuvinte. Dar ei nu au de unde ști asta. Nu vor ști nici că acesta e doar un vis frumos care sper că se va materializa într-o zi, deși poate alte licori am mai băut unii cu alții, dincolo de desktop.

tm

Simt că e musai să ies din carapace, deși, acum, îmi închipui că am coborât într-o cramă perfectă, unde o multitudine de sticle stau cuminți să plece spre aparținătorii lor de drept. Îmi imaginez cum fiecare sticlă a trecut prin două mâini dibace care au ales a le  însemna și parafa, una câte una, ca pe niște daruri de preț, ca pe niște comori ascunse dar care, sigur, vor primi răsfăț  bine cuvenit.
comoara-pivnitei
Comoara Pivniței, vinuri cu vechime
Nu știu ce aș alege, pentru că ar trebui să mă gândesc la Radu ca la o un om pretențios, știind faptul că-i plac mâncărurile bine gătite și condimentate armonios, care au stat la foc domol, deși îmi amintesc că-i plac provocările si mereu încearcă și ceva exotic. E genul de om care pare a le ști pe toate, care debordează de optimism, cu care poți vorbi până dincolo de nori, dar și despre cât de mult a nins, aseară, la Predeal. E un bărbat căruia nu-i scapă nimic, nici măcar un amănunt, aparent banal, și putin mi-e teamă, căci eu sunt obișnuită cu seri relaxante în care să nu-mi fac griji pentru o vorbă spusă aiurea sau dacă am dat vreo frimitură în plus pe masă. Nu mă voi speria, însă, dacă voi scăpa vreun pahar pe covor. De la el știu că are secrete de vrăjitor și va scoate petele cât ai zice…„vin”, cu ajutorul unor vrăji moderne. Dacă nu mă credeți, întrebați-l.
Totuși, știți de ce aș prefera să-i fac lui un astfel de cadou si nu altuia? Păi, ați citit vreodată articolele lui despre vin? Ați fi știut voi să scrieți atâtea amănunte despre buchet, aromă, soi, îmbuteliere, păstrare, servire? Și șeful! Șeful lui care se bucură mereu de aceste daruri care lui i s-ar cuveni. Ei bine, eu  vreau să primească el  povestea înstrugurită,  vreau să-mi relateze, pe îndelete, despre mâncărurile care se potrivesc licorii, vreau să-mi imaginez că va găti una din specialitățile care va fi în armonie cu vinul servit, așa cum scrie la carte, precum somalierii profesioniști; vreau să cred că lipsa mea de răbdare în a mă documenta despre toate amănuntele acestor lucruri va fi istorie, căci el îmi va desluși, ușor,  orice taină a vinului, așa cum o face și când scrie.
Sunt sigură că nici măcar nu va clipi când va auzi de Oenoteca, pentru că el va ști că am ales cel mai bun lucru, informat fiind. Așa că mă risc, poate mă va invita la masă și va găti oaie sau miel, e singurul om curajos căruia nu-i e teamă să gătească așa ceva. Așadar,  un Merlot, de aici de la Oenoteca, e ceea ce aș crede eu că merge cu această carne. Dacă nu mă invită, îl las să-l bea cu cine dorește și să aleagă  ce meniu simte el că s-ar potrivi acest „vin de culoare rosie, peste care trecerea timpului a inceput sa adauge tuse calde, caramizii, fara insa a stirbi limpiditatea acestuia. Aroma de zmeura caracteristica soiului a capatat note subtile de mere uscate si stafide”.
oenoteca
N-am băut niciodată un vin vechi, poate doar de la groapă, de la Buzău, din bătătura mămăiței mele – că așa țineau pe vremuri țăranii vinul care nu s-ar fi băut până dădeau căldurile. Chiar și așa, tot oțețit era. Ce s-ar mai fi minunat bunicul meu dacă ar fi văzut clipul acesta în care fiecare sticlă e mângâiată, vrăjită și pecetluită, una câte una.
 Una e pentru Radu, omul de dincolo de nori, sub un cer violet, bloggerul care sigur îmi va aprecia strădania, măcar, cu vreun secret de el știut în ce privește bloggingul. Și cum mereu mi-am dorit să văd marea, iarna sau primăvara, cred că cei de la Vincon m-ar ajuta să dăruiesc acest elixir din struguri unui OM special, iar eu să primesc un peisaj de basm. Mi se pare trocul perfect.
Nu-i așa că vinul fermecat și pecetluit cu ceară, de parcă toată istoria voievozilor s-ar fi așezat în sigilul acela, merită cuvinte șoptite? Voi cui i-ați dărui o astfel de poveste licoroasă? Mai ales că  sosesc  sărbătorile, mintenaș.
Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?”, spun cei de la Vincon, prin Comoara Pivniței sau Oenoteca, care mie mi-au dăruit, azi, prilej de poveste, mijlocitor fiind același Blogal Initiative.
Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Eu sunt tot ce vrei să fiu

Din sobă sar scântei,
Scântei ce nu aprind nimic în jur,
Ca nişte vorbe rătăcite împrejur,
Ce nu ating, chiar dacă vrei,
Dar lasă urme pe podea,
Ca vorba grea.
 
 
 
Şi-i cald, şi-n vatră sunt tăciuni
Aprinşi. Nu-i chip s-adorm,
Nu-i chip să prind minciuni
Din vorbe ce trimiţi… molcom
Exact …prin somn
 
Din rubiniul vinului matur
Încerc să îmi îmbăt tăceri,
Adulmec parfumate adieri,
Dar cad pe dantelate pături,
În ațipiri fără înnoptări
…și asteptări.
 
Iubirea-i culcușită strâns
Pe baldachine, prin cașmir,
Visează lumi și beduini
Și nu-i e clar de-i sunt popas
Sau doar Șeherezadă-n vis,
…de necuprins.
Dar eu mă știu că torc povești
Si-ți mângâi părul și te port
In fiecare sunet din alcov,
În farmece de curtezană,
Șeherezadă, amazoană, caci eu sunt tot
….ce vrei sa fiu. Atâta știu.
 
 noi-noi
Eram datoare cuiva cu un poem de dragoste. Atat mi-a iesit.
*Din ciclul – Momente cu tine
Mărgăritare pentru EI

Toamna mea, mamaia mea, icoana mea

La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că  e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna mea nu e aceeaşi. Toamna mea poartă un nume şi acel nume, azi, îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră- mamaia mea.
Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji, pentru sănătate, datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei care nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că pe toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine,  de ăla, de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna toamnelor, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.
Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, pentru că-i fix adevărat). Da, miresme colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat  şi multă vreme am asociat, în viaţă, culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai, ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea. Toamna-i era tropot și pricepere, mână de gospodină neobosită, icoană caldă la care se închina discret mulțumind pentru darurile pe care le  aștepta două anotimpuri. Le ascundea pe toate în hambare și cramă, în groapa unde adormise vinul vechi, peste vară, în bufetul care mirosea a vanilie și lămâi, a mentă și sunătoare, a plante pe care le usca cu grijă ca pe niște tainice averi. Era farmacista de soi, cu sticla de rostopasca și țuică, pregătită și pusă după sobă, cât să nu uite că e medicamentul ei revigorant care nu dădea greș. Avea leacuri de soi, culese de pe câmpuri, ceaiuri din frunze de mur, tei, mușetel sau mentă care ne înveseleau felia cu dulceață de vișine, culese tot de ea din bătătura cu aer sfânt.
„Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum  mulți ani, într-o zi de Sfântă Cuvioasă  Paraschiva. O zi de toamnă profundă pe care ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu acesta, după o seară de bal, dar îl cuceri, total, pe socrul ei, cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu știu dacă a fost drept, dar eu nu am apucat să o văd cu riduri pe față sau adunată de timp, cum sunt multe din bunicile noastre. Eu mi-o amintesc mereu zâmbind și cu ochii vii de parcă ar fi spus multe despre viața ei plină.
  Habar nu am, ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei.  Mi-a lăsat  doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins, smântânite doar pentru mine.
Închid ochii şi, în mine, trece pe cărarea sufletului, neumblată din 2004, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine credincios, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă o altă licoare, cu zahăr şi cuişoare parfumate, pusă tainic pentru vreo vecină curajoasă:
”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

14. 10. 2013.