Etichetă: tristețe
Întrebări de gând
Povestea e-un mic giulgiu pentru amintiri,
Ce mor din faşă şi din zbor fără avânt,
Dar curge-n lumânarea unui gând,
Pe care-l prinzi,
Pe care-l știi,
Căci amintirea aceea-ţi este dragă…
…ca lumea toată.
O culci pe brațe și pe buze moi,
Îi dai să bea aghiazmă și apă vie,
Sperând că astfel chiar o să reînvie
Doar două picături dintr-un amor,
Căci lumea ți-e pustie,
Să se știe!
Și amintirea parcă prinde viață,
Deși, un recviem cântat, cumva, pe seară,
Precede-un marş forţat de primăvară,
Lăsându-mă din nou fără speranță,
Căci iar se duc războaie între noi.
Mi-s ochii goi!
Orgoliile-mi plimbă gândul cel posac,
Trecut prin aventură, amator,
Incompatibil cu un zâmbet trecător,
Cu mult subînţeles şi cu substrat,
Căci altfel cum să mai rezişti
….printre cei trişti?
Urzeala simplă a gândurilor mele
Mi-a pus în suflet, ca o melodramă,
Vreo două kilograme de otravă,
Și-un gram de praf de stele,
Antidot,
Să uit de tot!
N-amestec bucuria cu tristeţea,
Nu mă mai prind în jocuri de culise,
Îmi port ideile-n cuvinte,
Le prind în inimă şi le fac loc,
Iar când le simt, aşa, mai cu noroc,
…le joc.
Un joc de-a baba oarba să ne fie,
Sau alba neagra precum viața mea?
Un domino, o sârbă, o geampara
Sau mai degrabă jocul să se scrie
Pe vreo hârtie, în stilul…amator,
De-un autor?
Noi, care avem și gânduri şi cuvinte,
Pe care le semnăm cam încîlcit,
Două pe față, ori pe dos- m-am zăpăcit –
Ce lăsăm, oare, de luat aminte?
Și cum vom crede toți că am scăpat
Fără păcat?
Suntem făcuți din bine și din rău,
Și mult vom arde până să-nțelegem
Că oricând puntea dincolo o putem trece
Doar amintindu-ne de cât ne-a fost de greu
Să reparăm greșelile în Cer
Crezând în El.
N-am reușit să cer îngăduință,
N-am reușit să-mi spăl păcate amare,
N-am reușit decât să dau crezare
Celor ce-mi spun că, poate-n astă viață,
Voi crește prin uitări de zi cu zi
Și n-oi mai ști.
Și-atunci, adun cuvintele în amintiri,
Le dau cu roșu și le spăl pe față,
Le primenesc și ele mă răsfață,
Nemaivorbindu-mi doar de pomeniri.
Le strâng în suflet, două câte două,
Și vi le spun, pe rând, stângaci…
…și vouă.
Dar nu-ncetez pe alocuri să întreb:
Cum aşezaţi uitarea, când v-apasă
….tristeţea pe a sufletului casă?
Curând
Strigătul se auzi până sus pe deal, ceva tânguit ce semăna cu un șuier de tren prins în capcană. Visa cu ochii deschiși, ca un bătrân prins între ziduri plânse de vreme, obosit de căutare zadarnică, cu sufletul adunat într-o cutiuță fermecată prin care se mai plimbau nestingherite umbre de întâmplări și surâsuri de primăveri adormite. Peretele cu tencuială bleu și urme rănite de timp strălucea în semiîntunericul voit. Draperia era trasă pe jumătate și se proptea nepotrivit într-un sfeșnic de argint masiv, căruia nu i se zărea frumusețea datorită cerii topite ca într-o sculptură de gheață filigranată. Se auzeau, din când în când, bătăile pendulului care se încăpățâna să reziste deși, dacă le numărai, erau anapoda mai mereu. Își aruncă un ochi afară și zări, în copac, căsuța ca de turtă dulce ce o făcuse pentru turturele. Stătea să cadă și își notă în agendă că e musai să o repare.
Agenda? Ce s-ar face fără ea în aceste vremuri când mintea lui părea blocată pe drumuri pe care nu le cunoștea, nu le simțea, nu le percepea ca știute. Picura robinetul și fiecare strop care cădea, peste căni și vreo farfurie, uitate acolo de o vreme, suna ca un recviem de nepăsare. Zări prin fereastra murdară, pe care atârnau trei boabe de struguri din ciorchinele stafidit și ciugulit de grauri, servieta de avocat a vecinului de alături. „-Înseamnă că e ora 6!”, gândi el, observând din ce în ce mai puțin silueta bărbatului.
Se ridică și hrăni pisica, puse ceainicul pe foc și luă din rezerva de biscuiți cu prune uscate, un deliciu al toamnelor lui de care nu se dezicea de o viață. Zgomotul năstrușnic al ceainicului se estompă ciudat. Bătăile în ușa de la intrare deveniseră prea puternice și supărătoare. Cine îndrăznea să facă asta? Întârzia voit, picurându-și apa fierbinte peste frunzele de mur și acoperi cu farfuriuța ciobită.
Întinse mâna spre clanță, dar se răzgândi iute și rămase nemișcat minute în șir. Linda miorlăi încet a avertizare și nedumerire. Era modul ei de a-l certa când făcea asta.
Îi plăceau oamenii relaxați, mai puțin curioși, ce nu-și purtau tristețile ca pe un stigmat. Nu-și dorea să descopere vreo nenorocire dincolo de ușă. Îi erau suficiente cele pe care le știa deja. Auzi pașii depărtându-se și mulțumi în gând pentru liniștea asta. De când venise la cabană, cum îi spunea el căsuței din lemn vechi, se contopise aproape cu șoaptele. Trecuseră trei săptămâni și știa că trebuie să se întoarcă. Trebuie, cuvânt ingrat și nefolositor ce îi condiționa existența. I se terminau proviziile și generatorul nu mai avea putere. Ar fi trebuit și pentru el hrana cuvenită. Lampa o folosea doar când citea, iar bentița cu bec, asemănătoare cu cea a minerilor, era istorie. O pusese în bagaj, deja.
Adormi, cu Linda în brațe. Devin ceea ce trebuia sa fiu!, îi trecu ușor prin minte. Privi manuscrisul fără nicio urmă de fericire, cu o senzație de plutire și resemnare. A fost interesant. Oare ce nume să-i pună?
Vor afla toți curând…, mai curând decât s-ar aștepta vreodată…
Sunt frânturi din noi care călătoresc mereu în încăperi miracol, unde ni se așază pisicuțe în brațe, ceștile cu ceai cald sunt mereu pline, iar problemele lumii dispar. Sunt clipe care se consumă ca într-un univers paralel gata sa vindece neîmplinirile de peste zi, trimițându-ne în expediții de suflet, în locuri calde și confortabile, unde sunt draperii grele de mătase și liniște asurzitoare. Pe toate le-am trăit periodic, ca pe o refacere, renaștere, ca pe o arsură de vechi strecurată în șoaptă nouă care-mi vorbește că totul e posibil doar folosind un cuvânt fermecat în care să crezi.
Cineva îmi spunea să nu mai folosesc cuvântul „încerc” căci fix asa voi ramâne – în cerc. Nu știa că dacă le spun pe cele dorite de ea – pot, vreau, cred – e doar o întărire a ceea ce simt, căci în cercul meu viața poate fi cu tot ce iubesc, cu tot ce cred. E suficient să-i plasez un timp. Curând …e termenul meu subtil care mă transpune în călătorii fără niciun semn de oboseală. Sunt singurul om de pe planeta care oboseste in concediu si doreste concediu după concediu. De aceea, de multe ori, prefer să călătoresc lejer chiar și în povești imaginare. Voi sa nu obositi niciodată…., da?
Articolul e tot o duzină de cuvinte în cadrul căreia au scris și alți participanți. Cuvintele vedetă sunt, sfesnic,turta dulce, avocat, nastrusnic, batran, agenda, cutiuta,farfurie, turturele, servieta,ochi, stigmat, iar în tabelul găzduit de unul dintre oamenii mei dragi, Eddie, veți găsi mai multe interpretări ale acestora.