Am scris, voi scrie, am mai scris

Am scris, voi scrie, am mai scris,
Dintr-un apus într-un abis,
Dintr-o celulă verde crud,
Pe sub îngenuncheri de nuc,
Sub coaste sau pe umeri goi,
Am scris sub soare sau sub ploi,
Cu lapte dulce și zăpadă,
Nisip stelar sau ciocolată,
Am pus și mere confiate,
Într-un cuvânt, pe nemâncate;
Am îmbăiat, sub stele verzi,
Povești cu taine ș-amorezi;
Din pomi cu crengi rupte-n furtuni,
Oftat am strans, în zi de luni,
Pe colț zidit într-un suspin,
Am scris dintr-un pahar cu vin;
Am pus șireturi pe-al meu vers,
Le-am strâns, atent, ca-ntr-un corset,
Pe glezne am tatuat roman,
Să-mi fie mersul diafan,
Iar în toți anii ce-am pansat,
Prin rînduri, dorul sacadat,
Știut-am că desculți îi țin,
Sub tălpi aveam doar mărăcini.

Și stând sub iedera cea creață,
Încalț cuvântul, pentr-o viață.

Cu toc ușor, cochet, înalt,
Căci eu nu scriu, doar mă prefac.

 

 

Mulțumesc tuturor pentru vizite, aprecieri, învățături, mesaje și gânduri bune. Într-un prag de primăvară am început a scrie, în altul mă retrag. Probabil, voi închide blogul cândva, dar până atunci nu uit că am fost fata ce scutura literele de praf și, acum, îl las să se adune, aici. Pe facebook sunt de găsit, imi e mai usor sa scriu acolo, direct. Aici se doarme. Vă multumesc. NUMAI BINE, VOUĂ!

Momente casnice

Aseară, după o masă simplă, dar extrem de gustoasa:

-Iubito, tu ai talent la scris! Hrănesti sufletul omului!
-Zici? Ce te-a apucat sa imi spui asta?
-Ca urmeaza sa-ti spun ca mâncare ca a ta nu face nimeni, si asta-i alt talent, doar că nu-s hotarat care e pe primul loc!
-Mai bine, nu imi zi, ca mi-e ca ma las de amandouă, intimidată ….de atâta „talent”!

Cand omul tau e ghiduș și nu știe ce sa mai inventeze…

 

…din ciclul lucrurilor pe care nu vreau a le uita…..

 

Salut de toamnă

Salut de toamnă:
Dragii mei,
Deși blogul mi-a fost mereu locul meu de suflet, l-am lăsat în paragină, nereușind să-l accesez de pe tabletă, laptopul meu fiindu-mi neprieten în această perioadă, lucru care, acum, (după cum cred că observați multitudinea de texte apărute de-a valma), a  avut rezolvare. Mulțumesc pentru trecerile voastre în lipsa-mi și pentru mesajele voastre. Chiar dacă o voi face cu întârziere, voi răspunde tuturor. Sper să-mi iertați  ..lipsurile. Departe de mine să fiu nepoliticoasa.
25 septembrie, zi rece la Brașov, zi în care vă salut și  sper să vă găsesc sănătoși și voioși.
Să fiți mulțumimți de tot ce faceți și să rămâneți mereu îndrăgostiți de scrisul acesta care unește oameni și spirite. Eu habar nu am încotro mă îndrept, dar nădăjduiesc ca programul meu încărcat să-mi lase loc și pentru aceasta frumoasă îndeletnicire!
Te salut, lume!

 

Las ca dar o fotografie din curtea mea pe care am denumit-o ,, la blocul care a răsărit (în locul muntelui) e o toamnă atât de lungă…

 

 

Salut de toamnă!
Salut de toamnă!

 

Și nu mai fug de mine. Rămân…

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

Mereu mi-am zis ca eu nu ma pricep la mai nimic, sau la tot felul, dar la nimic notabil. Nu era subapreciere, nici neincredere, dar aveam langa o sora varsatoare care tot ce executa, aceleasi lucruri pe care le faceam și eu,  ea zici ca se juca. Eu cu triplu de efort. Si tot asa, mă trezeam gandindu-mă ca nimic nu imi e …formidabil.

Când eram in lume, mă tupilam langa un zid, asa cum stateam in liceu, in banca a doua de la perete. Nici n-ati crede ca nu e nevoie sa stai in ultima banca. De acolo, din locul acela, din banca a doua la perete, aproape ca nu te vezi. Si invizibilitatea asta iți convine. Încă experimentez statul lângă un zid, fără a fi pus la zid, ci doar asteptand momentul bun sa ma ițesc din locul meu cu umbre dar si lumina.

Pana intr-o zi cand pentru un om faci cea mai buna mancare, esti cel mai chibzuit om, cel mai indemanatic, ti se zice de zeci de ori pe zi ce mult bun gust ai,  iți asculta toate povestirile despre cele întunecate din tine, râde de ele si te indruma ușor spre o oglinda, dar si  spre orice pasiune pe care o dezvolti, chiar daca e doar pentru o vreme.

Imi place, de exemplu, sa vopsesc lemnaraie; ador mobila veche, dar nu cea stil, ci cea care se poate reconditiona; simt cum pot scoate din anonimat ceva ce altul arunca. In casa mea cam fiecare lucru poarta istoria cuiva.  Cred ca v-ati saturat deja de ideea aia a mea cu „noutati impletite printre vechiturile inimii”, dar asta mă definește puțin. Visez ca voi face niste cursuri speciale despre vopseluri și antichizare. Daca nu as fi prinsa in altele, maine m-as duce. Asa, astept toamna. Iubesc, toamna. Toamna mi se coc toate, până și vacanta e concreta caci, in sfarsit, atunci o pot imparti cu sotul meu. Vara doar eu sunt cu acest privilegiu. Insa, fara el…nimic nu e grozav.

Într-o zi, gandindu-mă ca eu n-am nicio menire pe acest pamant, mi-au venit povestile in dar. Ce am facut eu cu gandul asta? Mi-am zis ca-s compuneri defazate, scrise cu 25 de ani mai tarziu decat trebuie.  Si n-am mai scris permanent, ci ocazional, raportandu-mă la ce vedeam in jur. Cand am reusit sa-mi amintesc anul 2013, inceputurile scrisului meu, și bucuria fiecarui cuvant, mi-a revenit suflul.

Uitam mereu, insa, cat de tare și rapid mă relaxeaza înșiruirea asta de cuvinte. De am talent in ceva e mai putin important acum, dar cred ca devine important faptul ca, in sfarsit, prin pasiunile mele noi intalnesc oameni extraordinari și observ ușor texte formidabile sau acțiuni la care nici nu visam vreodata,  care ma asaza in matca multumirii de sine.

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin...
Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

 

Povestiri din București, să ne trăiești!

Povestiri din București
Povestiri din București, să ne trăiești!
Anul 2012.  August 2012. Cu o lună înainte îmi făcusem cont de facebook. Zici că descoperisem America. Zilnic, mă minunam câtă informație trecuse pe lângă mine fără să mă fi gândit vreodată că am nevoie de ea. Voiam să mă bucur de timp liber, de natură, „nu să mă expun prin virtual”, cum aveam să aud,  după o vreme, de la  un om din juru-mi, tare mirat de cât dădeam eu din casă, să zic așa.
Numai că magnetul acesta mă atrăgea cu fiecare zi și deveneam din ce în ce mai nemulțumită, culmea.  Inevitabil, dupa foarte puțin timp, m-am plictisit și când eram pe punctul de a  renunța și  a mă-ntoarce în obișnuitul meu cel de toate zilele îmi apar în cale niște scrieri de care m-am îndrăgostit instantaneu.  Nu mai făceam nimic altceva pe facebook, nu interactionam, nu tu un  like, o impresie, o măslină, nimic,  ci citeam, ca pe o carte cu imagini vii, articol după articol. Îmi provoca o oarecare forfotă interioară totul, prin subiectele alese, dar mai ales prin  faptul că aveam senzația ca o simt în fiecare literă și pe cea care le scria, iar amalgamul acesta era ceea ce căutam eu, cu adevărat. Habar nu aveam, atunci, câți oameni de acest gen aveam  să cunosc, însă, pentru o vreme, ea a fost prima și singura.
La un moment dat, însă, am început să-mi las impresiile și să îmi doresc  să o felicit pe autoare, căci deja o simțeam ca făcând parte din mine. Nu era personaj să nu-l cunosc, să nu-l adulmec  si să nu-l simt trecut prin filtrul ei, apoi prin al meu. Am avut surpriza nu doar sa-mi raspundă la fiecare lucru lăsat  pe pagină, dar să și îmi sugereze unde sa caut, ce, și care mi-ar putea fi preferințele în funcție de ce îi arătam eu că m-a fascinat. Și din citit nu mă opream.
Ce mă uimea pe mine, de fapt, era modul în care își structura textele, cum făcea ca personajele sa pară într-un foileton, cu întâmplări adevărate, care se derula perfect în fata ochilor mei. Fiecare în episodul potrivit. La asta se adauga si faptul ca îmi doream a citi și oameni ce păreau că merg la piață cu mine, că în fiecare dimineață ne trezim în împrejurări asemănătoare și dăm drumul grijilor, iar ea, chiar, reușea să le pună în forme care nu mai semănau deloc a corvoadă și stres, ci o bagatelă a vieții, deși ironia era la colț de inimă, iar amarul se mai strecura pe alocuri chiar și în hohot de râs.   Lumea sa interioară se împletea perfect cu cea exterioară, iar cuvintele ajungeau exact unde le era menirea. la noi.
Cu cateva zile inainte de ziua sa de naștere, în august, Dana Fodor Mateescu, căci despre aceasta era vorba, mi-a intrat în suflet definitiv. Atunci am vorbit prima dată si,  brusc, s-a născut în mine o admiratie care nu m-a mai părăsit niciodată.  M-a îndrumat, mai apoi, spre Viorel Ilisoi, om care are un proiect minunat cu a sa  carte de reportaje, în prezent, și, de ce sa nu amintesc, tot ea a fost prima veriga in ceea ce se numeste „scrisul meu de azi”.  E lesne de înțeles că pe atunci nu știam nimic despre bloguri, da?
Că Dana Fodor Mateescu e mai mult decat un scriitor se stie deja. E un om fără astâmpăr,  un  jurnalist ce-și caută subiectele și în cele mai banale desfășurări ale vieții, care știe perfect cum să înfășoare un personaj în  hățiș de umor, ironie, descrieri amănunțite, insistând pe aspecte delicioase și neratând esențele care, de multe ori, sunt din cele mai surprinzătoare.
Cum am devenit informatoare și Povestile lui Daniel Ciripescu” au fost  picăturile ce m-au făcut fanul declarat al dragei mele, însă cu „Tembela până la moarte”…am atins apogeul, suferind de fiecare dată de câte ori descopeream textele sale furate de diversi care și le însușeau ca pe o pereche de șosete. Fără regrete.
Dana Fodor Mateescu a fost cea care m-a sustinut din prima clipă când a observat că mă bântuie gând de mâzgăleală creativă, a fost mereu cea care m-a încurajat chiar si când exprimarile mele nu erau din cele mai corecte sau inspirate și chiar daca îmi scriu propriile povești, acum,  o citesc cu același drag de parcă abia acum o descopăr, deși, recunosc, că multe scrieri  i le stiu și i le simt în mine, în amănunt.
Ea spune despre sine astfel: „Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori mă îmbracă de sus până jos, mi se prind de păr, la gât și de fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste. Atât”
Nu, nu e atât. E mult mai mult, e culoare, hohot de râs, e strigăt de mamă împlinită, e fiica unor fluturi de noapte plecați în eternitate, e parte dintr-un întreg; e un întreg, e om făcut din povești, din amintiri, din trăiri de azi, de ieri, de mâine, e  durere pusă în zâmbet amar, e fascinantă și intră în noi, toți cei care o iubim prin poveștile sale. Și nu mai pleacă.
 Iar dacă ar pleca, ar fi treaba ei, dar mie mi-ar rămâne copertă și miros nou de cerneală și de alte povestiri. Unele din Bucuresti, zice ea. Poate asa mă  va face să iubesc Bucurestiul din nou, sau sa-l iubesc, acum, caci niciodata nu am fost prieteni, nici măcar când locuiam acolo. Mi-ar rămâne litere tipărite, într-un sfarsit, desi ea nu e la prima sa aparitie, având alte patru volume de proză aparute la Editura Mateescu. Si pentru că tot ce scrie  e cu zâmbet, dați-mi voie sa zâmbesc si să ma bucur pentru ca, mâine, 27 mai, la Bookfest,  între 14.45 – 15.45, draga mea va avea lansarea cărții ,,Povestiri din Bucuresti”, iar eu vă spun atât – dacă sunteți pe acolo, nu ratați o fotografie cu ea, măcar, cât să-mi faceți în ciudă că nu-i pot vedea  surâsul de Muchinuță fericită. Despre carte nu am ce spune, decât atât..că dacă o citești..parcă simți arome, vezi străduțe și descoperi oameni rătăciți prin desișurile vieții.
vă las un promo făcut de Nicușor Stan, prieten și sustinător al Danei noastre:

Draga mea, cartea ta a ajuns la mine și de azi…nu mai pleci. Rămâi cu mine, mereu, dar îți aștept poveștile vii,  fie că le simți pe tălpi, în degete sau le privești în ochi. Câtă vreme ni le dăruiești, totul e minunat.
Felicitari și succes, Muchinuță!