Lumea se așezase între verde și roșu, niciun centimetru mai încolo, niciunul mai încoace. Rotundă, plină, caldă, conturată cu vise și zboruri de vultur. Era perfectă. Nu, nu perfecțiuni de mătase și miere, nici de cuvânt subțire și blajin, iar dacă stau să mă gândesc avea chiar câteva cărămizi neașezate prea bine. Dar ce-i păsa; în casă era cald, focul nu se stingea, pe sobă era o ramură din bradul ei, în cuptor uitase niste coji de nucă, sa miroasa frumos; iar locul acela îi era altar, îi era candelă și văpaie. De acolo, afla ea toate noutățile din afară. De acolo, ochii ei căpătau străluciri de viață; de acolo lua pulsul depărtărilor, număra poveștile și norii nevăzuti prin văzduhuri de simțuri și oftaturi de-o clipă.

Cafeaua din cană lua gust de uitare, căci prea era preocupată să mai fure timp, să mai absoarbă puțin din furtunile ce îi dădeau năvală în suflet, doar răsfoind o carte. Timpul se comprima ca într-o rugăciune, iar ea avea multe de rostit, chiar dacă doar una o stia a spune cap-coadă.

Avea un teanc de cărți; care noi, care cu  vechime, mirosind a cerneală și tiparniță primitivă. Și le  așezase, cu grijă, lângă ea, ca niste prieteni vechi care nu știu a dezamăgi niciodată. Zornăiau în ea chemări ca în dansul unei fete tinere cu salbă la gât, ispititoare și seducătoare, vrăjind-o de fiecare dată cu altceva. Minutele păreau secunde și secundele fluturi albaștri care își duceau bătăile de aripi spre ochiul cerului. Coborau mai apoi stele pe fuiorul tors al lunii, curgând între râs și plâns, între nord și sud, între scaieți și flori; flori de piatră, de stâncă, de munte surpat, în orice limite le-ar fi trimis, cu un pocnet de degete ce ținea loc de baghetă magică, de parcă în colțurile camerei ar fi stocat imagini prin care ea s-a perindat doar deslușind slove ce se asezau prin fiecare centimetru, între verde și roșu.

Tramvaie colorate, pictate cu flori de cârciumărese și trandafiri galbeni, se plimbau laolaltă cu inorogi, în timp ce mintea mai recita un vers dintr-un poem care-i lasa sufletul, plin de poveri lumești, să zboare ca albatroșii hoinari, stâpâni pe nesfârșit de ape, și cărora le-ar fi împrumutat zborul, măcar pentru o clipă. Se strecura tăcută printre responsabilități, rememorând scene și metafore, și când sapa făcea pământul să zvâcnească, sau când mâncarea devenea cina promisă sau gălețile se scufundau în fântâni adânci. Fântâna iubirilor sale era mereu plină, mereu dăruind, mereu se umplea de la sine, iar și iar, de parcă găsise formula perfectă de renaștere, ca într-o oglindă cu apă vie. Își purta regretele învelite în frunze de nuc uscat, le descânta cu lacrimi, le ascundea bine sub pernă și își așeza genunchii obosiți, în locul ei de taină.

Multe furtuni s-au abătut peste căsuța cu cărămizi șubrede. Pe poteca iubirii sale s-a asezat negură și vânt, au cotropit-o dureri și au buimăcit-o, bine, vești devoratoare. Diminețile sale păreau șubrede, amiaza o găsea scociorand în cuibul de verde și roșu, neînțelegând de ce a prins umbră de doliu pe poale. Drumurile sale nu mai erau doar printre fântâni, ci printre cruci iscălite de oameni și de Dumnezeu. Tămâia îi era noul parfum de tinerețe, tinerete pe care și-o purta dreaptă, mândră, semeață, neîncovoiată de grijile ce urcau spre ea ca într-o escaladă nedorita.

Doar că, într-un exercitiu de supraviețuire, pe care îl  aplicase în toate ecuațiile dificile ale vieții sale,  penele ei   de speranță cresteau la loc, cu fiecare cuvânt bun, cu fiecare rouă de vers, rămând așa între două dimensiuni, între putință și neputință, jumătate-femeie, jumătate-mamă și întreg de iubire. Si iar se adăpa din izvor cu apă curată, iar se hrănea cu ambrozie din rostiri de vorbe, iar se îndepărta de la locul brumelor sale, ridicându-se deasupra tuturor încercând a înțelege ce i-a fost dat, ei, femeii-scorpion, între verde și roșu, între iubire și necuprins, neștiut.

Cu un urlet prelung ca de lup, un câine își strigă stăpânul. Nu știe bietul, că și în ea urlă lupii, urlă visele spulberate de neprevăzut. Tinerețea își așază năframa pe teancul de cărți, în miros de dimineți plânse, cu ochi de fulgere și fără niciun cuvânt care să zică „De ce noi, Doamne?”  Ea știe, și de verde, și de roșu, și de negru pe poale. Dar simte cum dincolo de cuvinte stăm noi, cei care o iubim. Și, ca într-un stup, ne pregătim să decorăm fagurele vieții sale cu bucurie și pretuire. Octombre pleacă tiptil, dar îmi rămâne mereu prin tine, draga mea, hotar între verde și roșu. Numai al tău. Numai pentru tine.

De la o vreme,  îmi dezvelesc inima și mi-o acopăr cu insomnii de catifea, mi-o căptușesc cu prietenia ta, îi pun iederă roșie de cuvinte verzi, o croșetez cu dantelă de bumbac bun, o îmbrac cu o rochie din mătase naturală de culoarea aramei, îi agăț cercei din scoici și stele de mare, o împodobesc cu globuri de Crăciun, o sorcovesc, o descânt, o împart, o scad de mici dureri, o adun printre durerile tale, o parfumez cu  arome de lăcrămioare-mărgăritare și o înmulțesc, ca  un caleidoscop din oglinzi, astfel încât oriunde te-ai uita să știi că nu ești singură. La mulți ani, ție, omul pietrelor mele! Sa-ți fie izbândă fiecare clipă!

 26 octombrie e  ziua unui om pe care nu-l cunosc personal, dar îl știu mai bine decât aș fi crezut că asta ar fi posibil. Nu e literă din acest blog pe care ea să nu o știe. Nu e cuvânt pe care să nu-l fi mângâiat cu privirea, nu există vreo poveste, scrisă de mine, pe care să n-o cunoască, și nu a existat vreo renunțare sau deznădejde proprie pe care sa nu o fi ghicit-o de dinainte de a o rosti public. În tot timpul ăsta a zidit în mine încredere, a pus mortar solid pe cărămizile mele fierbinți, m-a scos din nesiguranțe și m-a încurajat să fiu, să continui, să-mi rotunjesc neîncrederile și sa nu le mai las colțuroase încât sa-mi sperii cititorii cu ele. Ea a știut că voi fi, că voi face, că voi izbândi, dinainte de a mă fi gândit eu la acel lucru. Ea m-a văzut „mai frumoasă decât sunt”, mi-a printat fiecare scriere, mi-a fost „primul editor de carte” de dinainte de a avea eu vreo astfel de intenție. De multe ori afirm că dacă am măcar un singur cititor fidel, eu sunt fericita. Ei bine, am doi: Nicoleta și soțul meu. Doi scorpioni, doi oameni pentru care nu exista „nu se poate” și care vad în mine ceea ce eu nu cred ca voi reuși vreodata. „Un singur trandafir poate tine locul unei gradini si un singur pieten poate face cat intreaga lume” – Leo F. Buscaglia, asta am învățat eu în trei ani de zile.

Cand am scos cartea, „Nume de cod-Povestitoarea”, lucru pe care ea si l-a dorit mai mult decat mine, caci eu nu aveam astfel de dorinte,  trebuia sa primeasca primul exemplar. Ciudat, dar n-a fost asa. Am vrut sa scot o broșura micuta si sa i-o dedic. Dar nu mă pricep la astfel de lucruri. Atunci, am cerut ajutor și om drag mie mi-a redactat textul de mai sus pe care i-l scrisesem, știind că pentru ea vor însemna ceva. A iesit o felicitare A3, personalizata, de mai mare frumusetea. Sper, astfel, să-mi fi luat revanșa. Vă mărturisesc că e o ființă pasionată de citit, care-și petrece puținul timp plimbând un teanc de cărți după ea, și citindu-le oriunde s-ar afla, că e la gura sobei sau pe margine de fotoliu, sub vreo umbra de copac sau în așternuturi durute, iar datorită acestora viața ei poate avea alte desfășurări. Si atunci, normal că mă bucur că mi-a facut loc și mie. Între verde și roșu, însă e anul ei, căci deși ar trebui să vorbim de tinerețe, speranță și bucurii, de zămisliri și împliniri, doar ea știe ce înseamnă să te afli în plină ascensiune și să cazi în abis, cu lovituri de soartă. Dar octombrie vine mereu, cald și roșu, oblojind răni prin urări simple de la oameni care o iubesc.  Eu cred însă că Dumnezeu „îi va crea o cărare doar pentru ea, căci sigur îi va observa puterea”. Doar că nu va fi singură niciodată. Oameni ce o iubesc o vor ține de mână, iar din stele o va îndruma cel care i-a lăsat sufletul pustiit și inima sângerândă. Mulțumesc, Nico, pentru tot ce-mi ești.

Am o sinuzită și o problemă delicată la ochi, ce sper sa nu mă tină departe de virtual mult timp. Am avut noroc sa am redactată postarea, și asa am venit cu mult după gongul de miez de noapte. La multi ani, draga mea prietenă!