Mărgăritare versificate

Sunt catifea la geam

….sunt catifea la geam!
Mă unduiesc puțin și torc a ploaie,
Mă strâng, adorm și mă trezesc privind
Orașul ce se-nmoaie
Sub stropi ce cad încet,
Ca într-o ceașcă fără toartă,
Pe care am spart-o eu, ca din greșeală:
-Mama ei de soartă!
În jgheaburi curg râuri de munte,
Și acoperișul parcă-i împușcat
Cu gloanțe ude care cântă
Doar o sonată fără mieunat.
Sunt catifea la geam, chiar una neagră:
-Poftiți de mă priviți, stau nemișcată,
M-am asezat comod să-nvăț ce-i aia toam
Si de ce îmi spun toți că par…doar o mușcată
Cand eu…sunt catifea la geam!

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Bărcuțe de hârtie

…ploaia asta îmi macină forfotele înmugurite cu atâta întârziere. Se scad picurii care-și fac treaba lor de picuri. „Care ești măi, în plus? Du-te în văzduh! Caută-ți un nor și privește de acolo spectacolul! Nu cumva sa te rostogolești fără să fie neapărată nevoie de tine!”

Nici că le păsa! Îmi zdrobeau cuvintele și așteptările într-un ritm sacadat. Streșinile scoteau bulbuci de aglomerare. Burlanele vorbeau de nesupunere. Apele se adunau și se risipeau pe trotuare gri. Dacă s-ar aduna într-un loc aș ști că mi-aș găsi și eu, cândva, acumulate, mirările și ropotul trecerilor mele primăvăratice. Așa, le spală ploaia. Muzica plânsului din văzduh e aceeași, dar pare nouă. O păcăleală. Frunzele lucesc puternic ca niște talismane verzi, prețioase, fălindu-se în oglindiri cuminți.

Trop, trop, trop. Se războiesc pe acoperișul meu. O fanfaronadă inutilă! Ce, măi, vă credeți primii? Am mai văzut noi picuri și înaintea voastra! Dar ei fac hore, joaca sarbe, se razboiesc in lupte ploioase, izbandind sa spele urmele unui anotimp uscat și sec.

Ploaia asta imi macină forfote de păsări ce-și fac cuib. Singurele care se comporta de parca ploaia le-ar fi martor în munca lor de constructor neobosit. Apropo, dragilor! Ați tocmit și voi un arhitect sau vreun proiectant nou care sa va spuna ce materiale sa folosiți? Ups, parcă nu mai scriam articole publicitare. M-am defectat. Ah, voi aveti deja un arhitect primordial? Da? Pe cine? Pe EL? Mda, știam dar v-am tachinat puțin, dacă tot sunteți în curtea mea!

pasare x
atat m-am priceput sa prind din pasarea ce iși face cuib..

Ploaia asta îmi macină înțelesurile. Simplitatea se așază. Iertați-mă, ies pe stradă. De la geam spectacolul pare repetativ. Nu, nu-mi iau umbrela, nici pelerina de ploaie. Vreau sa fiu putin pasare, sa-mi fac cuib de speranțe. Vă zic curând dacă vor luci la fel ca frunzele de smarald. Dacă nu, inseamnă că n-am inteles nimic și …ploaia mi-a măcinat doar cuvintele.

Se plimbă iar câțiva stropi pe acoperișul meu, cică aduc o nouă primăvară. Dar asta veche ce areVoi ce credeti? Mă păcălesc, nu-i asa? Repetativ. Mai bine îi dau drumul pe stradă. Cum cui? Apei de ploaie.  Fac  câteva bărcuțe colorate și  le trimit, împreună, la vale. să se știe că sărbătoresc neprevăzutul și aroma de verde curat. Ei, totuși, una am păstrat-o, poate, curand, o fac trofeu, să nu uit că e primăvara mea …cu fiecare surpriză. La butoniera sufletului îmi păstrez, însă, frunze de smarald, să știu că apa spală și natura vindecă orice…..fantezie. 

poze-de-toamna_barcute-de-hartie-in-ploaie

Mărgăritare versificate

Sărutul ploii

Strigăt cu miracol prins de coada cometelor blonde

Albastru ce strigă prin pori nedospiți de cuvânt

Mi-e liniștea ascunsă în peșteri de calcar și vânt

Și parcă-mi străpunge dimineți nedormite, comode.

Strigăt de verde udat cu rouă împrimăvărată,

Gângurit de mierlă pierdută prin frunze

Mi-e gîndul cuprins cu ecouri  difuze,

Scăldat de susur de ploaie nedescântată.

Și-mi vine să sap, între coaste, scorbură lină,

Să m-ascund de tristeți și de-a oamenilor surde goniri,

Să-mi pun rugăciuni drept bandaje, și vreo două psaltiri

Să-mi ajungă o vreme și să-mi țină de leac, și Lumină.

Uneori, lumea tace, cerul plânge-n surdină,

Uneori, doar muzele vorbesc limbi știute,

Uneori, când sunetul ploii se ascute,

Tu rămâi ancorat în Iubire Divină.

 

Simți sărutul jilav al uitării durute,

Și nu știi de-i părere sau chiar El îți răspunde

Sau sărutul de ploaie e un semn prea lumesc.

De-i așa, mă întreb, oarecum, de-i  firesc

Să îl simt ba pe ochi, ba pe chip, ba pe frunte,

Ca și când Universul mă știe….pe de-a-ntregul

…….și totuși…din amănunte.

 

Uneori, sărutul ploii de stele poate fi …copleșitor.

Căci nu știi dacă te-nalță sau te trezește din somn..

ploaie-cer

Danei Mastan, cu toată dragostea și prețuirea mea…

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Mă cheamă Marcela!


Mă cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului. Sunt prinsă într-o poveste capcană, iar asta e doar o zi din viaţa mea.
Îmi găsisem rochia roşie pe scaun lângă fularul lui de caşmir. Ce căuta acolo? Îmi chinuiam mintea cea fără răspunsuri simple. Îmi plac răspunsurile şi lucrurile simple. Îi urăsc pe cei care le complică. Pe masă trona o scrumiera plină cu mucuri de ţigară. O iau şi încerc să le arunc, repede, la coş. Urmele de ruj, de pe un Kent lung, lăsate parcă ostentativ printre Lucky Strick-ul obişnuit mie, mă fac, iute, să-mi crească tensiunea interioară.
Deschid ferestrele şi dau drumul la televizor să simt cumva că nu sunt singură acasă. Pe foc fierbe nişte apă pentru cafea. Nu am suficientă, dar de o cafea mică, la ibric, tot iese. Mă aşez pe balcon sătulă de mormanul de vase şi de hainele lăsate prin cameră, la întâmplare. Trei zile am lipsit şi aerul de burlac plutea iar prin casa zugrăvită recent. Fumul intrase în fiecare părticică de casă. Mă ard cu licoarea mea cu gust de cafea si mestec în gol nişte zaţ măcinat prea mare.
De afară, cineva îmi întrerupe visarea strigând după o cheie de  maşină. Nu sunt fericită. Am şi uitat dacă am fost vreodată. Sau oare ştiu ce e fericirea? Ce nu înseamnă ea, ştiu sigur. Starea mea spune tot. În unele zile mă ridic repede din pat şi fug la muncă înainte de a se trezi bărbatul străin și gol, din patul meu. Nu-mi plac bărbaţii ce umblă sumar îmbrăcaţi şi chiar unul stă în dreapta mea, în pat. Nu-mi place nici de el. Dar mi-e soţ. L-am luat când mintea confuză nu mai făcea sinapsele potrivite între neuroni.
Mă lăsase să cred că aş fi incompletă fără el. Chiar eram. În minte. Şi în inimă. Incompletă. Nu ocupase nici un loc, chiar dacă mă păcăleam insistent că ar fi o za din lanţul meu. Da, era! Era zaua unei ghiulele prinsă de glezna mea fină. Atât. Îl uram. Îi uram mirosul, mersul, vorbele, dar mai ales cuvintele. Alea m-au făcut să-l văd azi ghiulea în loc de armura cavalerului promis. Seara, când mă reîntorc acasă, mă cufund într-o baie de o oră, robotesc mecanic, fără cuvinte, şi încerc să schimb doar trei vorbe necesare cu bărbatul ZA.
Nu-l voi întreba nimic azi. Nici de rochia mea roşie. Nici de urmele de ruj de pe mucuri. Nu-mi pasă. Sau îmi pasă, dar nu într-atât cât să-l întreb. Telefonul fix sună insistent. Nu răspund. De ce aş face-o? Nu pot silabisi niciun cuvânt. Îmi aranjez părul, îmi pun rochia roşie şi aştept. Aştept să se deschidă uşa. Cheia se aude în broască. Ţăcăne de doua ori ca trăgaciul unui revolver. Mă înfior de neplăcere. Aud paşi. Nu sunt doar paşii lui. Îi recunosc dintre sute de paşi. În living apare bărbatul  meu cu o fată blondă. Ne privim insistent. Eu în ochi, ea spre rochia roşie. Avem aceleaşi măsuri. Nici măcar nu are imaginaţie!, gândesc eu. Putea să-şi aleagă alt gen. Sa fiu încă genul lui? Nu cred! Doar dacă şi blonda îl urăşte ca mine. Ăsta…. da…  punct comun!
Mă ridic şi rup tăcerea asta idioată: “Pun de cafea!, mint eu. N-avem. Dar ei nu ştiu asta! Voi inventaţi repede o poveste!” Bucătăria dă într-un hol minuscul. Un hol cu patru uşi. Cum pot fi patru uşi într-un aşa hol? E cât o unghie. Deschid, încet, uşa de la intrare, iau geanta din cuier, umbrela şi un trenci. Ies. Afară plouă. Neîncetat. Peste mine şi rochia mea roşie.
Ma cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului! Port o rochie roşie şi am fugit de acasă. Mă recunoaşteţi? Sunt cea pe care ploaia a topit-o sub picurii ei. Şi aş vrea o viaţă nouă! Nu aveţi una în plus?
5iulie2013
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Se duce vara…

M-am trezit cu gânduri de nepotrivire; cu gânduri simple care parcă se reeditează, semn că atunci când îţi picuri în suflet semne incerte, nu fac altceva decât să te răscolească, periodic. Vara e pe ducă. Care vară?, îmi vine să spun, căci eu  am în minte doar o vară pasageră, cu rucsac găurit şi cu manta de ploaie pe care a scuturat-o mai tot timpul peste noi. O vară bosumflată şi udă, ce mi-a fost prietenă  dar tot mi-a adunat în suflet dorinţe de nisip fierbinte sau măcar de trotuare încinse, chiar și pentru o vreme, doar. Dar oraşului meu trotuarele i-au fost reci şi doar clipe de fierbinţeală au trecut peste el. Clipe. Nu-mi plac fierbințelile, dar nici ploile dese nu sunt tocmai de dorit într-un anotimp care e unora speranță și relaxare, așteptare după atatea alte friguri și deznădejdi.
La penultima ploaie serioasă, am privit mâlul ce se scurgea prin canalul din curte şi, pentru un moment, am văzut luciri aurii, ca nişte dâre de lumină, ce se lipiseră, parcă, de betonul neprietenos într-o încercare absurdă de a-mi arăta că soarele şi-a trimis razele lui timide, dar vara asta ingrată i le-a smuls, brutal, şi le-a amestecat cu noroiul muntelui într-o ciudă şi furie de neînţeles. Mă uitam cum alunecă în gaura aia neagră, cum se prelinge vara mea şi razele mele de soare.

Să se ducă!, am zis

Să se ducă, aşa cum s-au dus toate visele mele de vară; vise neîmplinite, prinse în deşertăciuni şi amăgiri de vorbe fără temei!

Să se ducă…

Iar eu am fost exact ca anotimpul ăsta. Capriciu de om, trecut prin noi dureri, prin încercări, prin gând presărat cu treceri definitive. Parcă m-am molipsit de la vremurile astea temătoare şi am fost ca o boare, ca un fulg purtat de senzații multe, dar risipite doar în vorbe ce nu s-au putut aşterne. Zbaterile mele simple, de om muncit de dorinţe  cuminţi, au dezvăluit că, în definitiv, așa trebuia să fie totul și că nu e  ploaia mea de vară decât o așezare în matcă,  o trecere ..udă, care ne-a țintuit pe unii dintre noi acolo unde trebuia sa fim și poate alta solutie de convingere nu era.
 În timpurile mele scurte de relaxare, am trecut cu tăvălugul amintirilor peste oameni şi chipuri.Se întâmplă asta în fiecare an, la fiecare pierdere majoră, la vreo introspecție serioasă dată nu de întâmplari hotărâtoare ci de o prețuire inevitabilă a timpului care devine atât de prețios, când realizezi că unii nu mai au privilegiul de a-l risipi. Si atunci te gândești, fără concluzii majore, căci mai mereu devin dovezi peste timp că n-ai făcut altceva decât să le-ncalci periodic. Însă, înșiruindu-ți idei aparent salvatoare, e posibil sa gasesti raspuns și solutie măcar vreunei situatii in care te pastrai din…inertie.
Am realizat că nu mai iubesc aceiaşi oameni, că nu mai vibrez acolo unde nu este ecou clar în sufletul meu, că nu regret asta şi că mă simt eliberată. Că port recunoştinţa întâlnirilor potrivite, dar că diferenţele vieţii îşi pun amprenta pe continuitatea lor şi că le-am  lăsat la nivel de întâmplare hotărâtoare, doar. Că nu pot mai mult şi nu mă pot simţi vinovată pentru asta.
Că nu mai pot face parte din istorii fără substanţă şi din poveşti cu vorbe ce se spun doar pentru zgomotul conversaţiei. Am avut timp să-mi pun priorităţile în ordine şi să-mi alung demoni ce se încăpăţînează să mă urmeze ca şi când ceea ce aş spune sau aş face eu ar avea vreo importanţă mai deosebită.  Nicidecum.  Sunt sigură că fiecare lucru, bun sau rău, a venit să-mi arate că aşa trebuia sa fie totul; că orice greşeală făcută se plăteşte, că schimbarea poate fi potrivită sau nu, dar că nu interesează pe nimeni asta, ci ştii doar tu dacă iţi e bine acum sau mâine. În raport cu ceilalţi, tot ce nu mai e la fel nu alungă momentul delicat în care aţi interacţionat;  nu alungă sentimentul dezgustului sau al lehamitei ce-o poartă şi poate nu alungă nici frumosul care-l vede în tine, după caz . Dar tu nu mai eşti acelaşi şi poţi trece peste asta; poţi vedea dincolo de azi, de mâine, de anotimpuri neprietenoase.
Vara asta s-au dus oameni, au plecat clipe, am fost fin observator în vacanţa altora, exact cum fac de ani buni de cand concediile mele sunt adunate in zile prinse cate doua sau trei. Am prins contur de femeie încrezătoare, am iubit doar ce pot, ce ştiu şi cunosc, am simţit instabilitatea zilei de mâine, am tras cu degetele de viată şi am aşezat-o dincolo de anotimpuri, de timpuri, de zile, de clipe şi am ştiut, încă o dată, că ceea ce spui cu ceea ce faci nu e acelaşi lucru;  că unii cred că fac multe, dar e doar în mintea lor vizibil asta; că oricât ţi-ai regreta acţiunile, ele rămân în oameni, înfipte adânc, şi că există unii pentru care adevărul nu trece dincolo de ceea ce vor vrea să vadă, realitatea fiind de multe ori alta. Dar indiferent de ceea ce vrem a se întâmpla, după viziunea fiecăruia, viaţa ni se întâmplă imperfect şi uneori instabil, fix ca în vara asta udă şi scurtă, cu luciri de toamnă timpurie.
Și, tăvălugul, odată pornit, nu se va mai opri să nu adune astfel de stari. E mai ușor să vorbești de ceea ce tulbură, decât de ceea ce  ne înveselește, și cred că gândurile acestea nu se vor opri aici, ci, cu siguranță, vor ramane la fel, adunand și nu risipindu-le pe acestea. E puțin probabil sa mai schimbi ceva din ceea ce ai strâns în lucruri care sapă și formează tranșee pregătite să adăpostească alte răni, primite din războiul cu viața. Noroc că lumea e făcută și din gând bun, iar anotimpurile se pot schimba între ele, dăruind poate ce nu a reușit cel de dinainte. Si cred asta, cred în tot ce înalță și ne ajută să uităm, și să construim, chiar daca avem impresia că nimic nu ne va mai surprinde atât de tare în mod pozitiv.  Însă, ca într-o vrajă, nu rămâne decât mâinele. Un mâine fermecat de cuvinte potrivite. Sa le alegem cu grijă. Vară, pleacă! Mi-e totuna! Mâine să fie! Doar moartea e definitivă, în rest, noi putem face orice!

..se duce vara! Să plece, ingrata!
N-a fost chip să-i facem pe plac,
Orice i-am fi zis, orice i-am fi dat,
N-a făcut altceva, decât ne-a udat.
Să plece, îi zic; deşi stiu cam prea bine
Ce doruri de vară vor creşte în mine.

margaritar
și vara de este o clipă s-o simti c-a ramas strans in tine c-o porti intr-un gand, pe-o aripă de fluture ce se ascunde in mine!

Se duce vara şi prin scrierile altora, într-o temă comună numită psiluneală, şi pe care le găsiţi, dacă vreţi aici.