Mărgăritare versificate

Sărutul ploii

Strigăt cu miracol prins de coada cometelor blonde

Albastru ce strigă prin pori nedospiți de cuvânt

Mi-e liniștea ascunsă în peșteri de calcar și vânt

Și parcă-mi străpunge dimineți nedormite, comode.

Strigăt de verde udat cu rouă împrimăvărată,

Gângurit de mierlă pierdută prin frunze

Mi-e gîndul cuprins cu ecouri  difuze,

Scăldat de susur de ploaie nedescântată.

Și-mi vine să sap, între coaste, scorbură lină,

Să m-ascund de tristeți și de-a oamenilor surde goniri,

Să-mi pun rugăciuni drept bandaje, și vreo două psaltiri

Să-mi ajungă o vreme și să-mi țină de leac, și Lumină.

Uneori, lumea tace, cerul plânge-n surdină,

Uneori, doar muzele vorbesc limbi știute,

Uneori, când sunetul ploii se ascute,

Tu rămâi ancorat în Iubire Divină.

 

Simți sărutul jilav al uitării durute,

Și nu știi de-i părere sau chiar El îți răspunde

Sau sărutul de ploaie e un semn prea lumesc.

De-i așa, mă întreb, oarecum, de-i  firesc

Să îl simt ba pe ochi, ba pe chip, ba pe frunte,

Ca și când Universul mă știe….pe de-a-ntregul

…….și totuși…din amănunte.

 

Uneori, sărutul ploii de stele poate fi …copleșitor.

Căci nu știi dacă te-nalță sau te trezește din somn..

ploaie-cer

Danei Mastan, cu toată dragostea și prețuirea mea…

10 gânduri despre „Sărutul ploii

    1. Stiu ca tu ai o putere a cuvintelor care mă face să te admir f tare. „Tocitul” acesta are asa o rezonanță, că uit și ce poem am in fata…

      Esti grozavă, Em!

Lasă un răspuns