Doamne, dacă îmi ești prieten”, spune un poem vestit,
Spun și eu, deși nu-i lesne să am un cuvânt rostit,
De-mi ești prieten, fă minune, pune o lumină-n Cer,
Fă o plapumă din vise și din rătăciri fă ghem
Și deşiră-l, Doamne, bine, până la ultimul fir,
Să îl duci la om ce n-are nici măsură, nici destin,
Risipit fiindu-i tot pasul, risipit și el pe culmi,
Un pustiu albit și rece: „Pune-i, Doamne, lui minuni
Și întoarce-l printre oameni, strigă-i, Doamne, a noroc,
Să revină pe cărare, să-nnoade firul, la loc!
Doamne, tu îmi ești prieten, fii prieten doar o clipă
Și unuia ce e-n Luceferi, care zboară făr’ o aripă
Și adu-l de unde zborul l-a pitit în lume rece,
Doamne, de îmi ești prieten, fă-mă să-nțeleg de ce
Unii oameni trăiesc viata parcă i-ar frige sub tălpă
Şi-aleg fire ce n-au noduri, însă în noi, ei se înnoadă,
Într-o vie amintire;
Fă-o, Doamne, sa respire!
În așteptarea unei vesti căreia sa ii înțeleg menirea. 20 octombrie va fi o zi pe care nu o voi uita ușor, o zi in care am aflat ca un prieten si coleg, pe care il stiu de mai bine de 30 de ani, e disparut in munti, undeva pe Muntele Elbrus care are o altitudine de 5.642 m deasupra nivelului mării, fiind cel mai înalt munte din Caucaz, de unii geografi fiind considerat și cel mai înalt munte din Europa, unii considerând Montblancul cel mai înalt, deoarece Elbrus se află chiar la granița dintre Europa și Asia. De la 4100 de metri, unde era tabara, nu a mai fost gasit, din data de 11 octombrie. Vesti noi nu se cunosc, nici de la familie, nici de la autoritati.



Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.
