Ochii inimii mele

Pentru cei care scriu pe blog, cred ca e puțin derutant  că vin cu o avalanșă de texte. Găsesc zilnic, cuvinte scrise doar pe facebook, cuvinte care s-au pierdut și pe care le adun, cu grijă, indiferent dacă se potrivesc în context sau anotimp. Cuvintele de mai jos le așez, de vreo trei ani, de ziua mea de naștere:

De sunt eu fata aceasta dintre cuvinte vii,
Cu ochi de păpădie şi chiar de ciocolată,
Te rog, aţine-i calea şi spune-i că o ştii
Dintr-o poveste veche sau dintr-o nouă şoaptă.

Va picura din ceaiul cu tei, liniştitor,
Şi-n palmă îţi va pune un ban de turtă dulce,
Te va ruga să-i dai, în schimb, un deget de lichior
Cu gust de portocală şi aromă ce iţi curge

Din sufletul tău plin, ce întregeşte totul,
Şi gustul, şi mirosul, şi freamătul din nări,
Căci minunat nu este cel ce sfinţeşte locul,
Ci cel ce crede-n stele şi-n ale lor culori.

Pot eu să fiu oricum, nu are importanţă,
De cel ce mă citeşte mă ţine la distanţă
Şi-mi caută pricină, şi taie în cuvinte,
Şi pierde gust, aromă, şi nu mai tine minte
Nimic din ce e-al lui şi ce îl reprezintă!

Asa că eu mă-nclin, îmi prind ceaşca de toartă,
Te chem din nou la masă şi-n ale mele roluri,
Voi şti că-n ochii tăi vor face roată-roată,
Vor creşte şi-or părea o lume de simboluri.

Uneori oamenii mă vad mai frumoasa decat sunt la chip, in cuvinte, poate și la suflet, insă știu că și datorită lor devin  mai bună, mai frumoasă, mai cu grijă față de toți cei care știu și pot iubi ușor. Si de 13 ani, invat de la cel mai bun, exact dintr-un 5 iulie, 2005, ora16.

 

aniversare 2018

Strada florilor cu miros de ciocolată

Sub pietre de granit tocite s-au ascuns pașii lumii,
Ieri a trecut el pe aici, azi eu și mâine cine știe? poate tu.
Candva, alți oameni și-au purtat liniștile și neliniștile,
Cărând din bătrânul oraș amintiri ude, împietrite intr-o trecere însingurată.
Și totuși, pe strada cu tăcerile prinse în tencuieli roase de timp, totul e la vedere.
Trebuie doar sa ridici privirea și să te plimbi prin ploaie.
Nu-i așa că e cea mai frumoasa strada din lume?
Cândva, aici, o florăreasa își vindea buchetul unei fete tinere, ademenind-o meșteșugit:
-Fată frumoasă, ce miroși a ciocolată, cumpara-mi florile sa ai ziua și mai înflorită!
De atunci, pe strada asta, mă gândesc la flori ce miros a ciocolata.
Și zâmbesc a ploaie.

Așa traduc eu ploaia în orașul meu și va trimit gând bun, de sănătate și drag. Eu sunt bine. Bântui prin lume și prin locuri atât de familiare încât mă întreb de ce îmi par astfel cand, de fapt, eu nu mi-am mai purtat pașii pe acolo de multă, multă vreme. Si e așa păcat!

E ca atunci când amâni o întâlnire cu un om pe care-l crezi veșnic. Și nu e. Vine ploaia destinului si-ti arata altceva. Așa și cu locurile simple din jur. Merita sa le regăsești descoperind ce tare ți-au lipsit și ce bucurie simpla te inundă, firesc. Habar nu aveam, de exemplu, că s-a recondiționat cupola Bisericii franciscane. Culoarea aceea de cupru, roșiatic mi-a furat întreaga atentie.

Între timp, a dat soarele. Sper sa sa rămână, o vreme!

Va imbrățișez. Pe curând!

 

Te salut, lume! A luni..

Brașovul pas la pas – sursă

Șotron cu vorbe

Ropot vesel. Zgomot fin;
Dans de fluturi. Cer senin;
Șezătoare. Ii în soare;
Iarbă verde. Sărbătoare.
Plâng copacii. A plouat;
Casa strigă. S-a udat!
Mă topesc. Sunt înghețată.
Ce aromă? Ciocolată!
Cade cerul! Ți se pare!
Prinzi cu mâna. Nor din zare.
Curcubeu? Arest pictat.
Punți de vise. Pod curbat.
Strâng fărâme. Ți le iau!
Îmi ceri clipe. Ți le dau.
Joc șotron. Tu râzi de mine;
Mă lovesc. Fug iar de tine;
Tu mă prinzi. Eu mai rămân;
Fredonez. Tu mă îngâni!
Mă alint. Am iar cercei.
Nu-s cuminte. Dar mă vrei.

Te salut, lume! Aici plouă, plouă, plouă….dar în mine e soare!

 

Pahar mărțișorit

pahar

Am un pahar ciobit și o licoare cu gust sec,
Roșie și plină de înțeles-neînțeles,
Ce tulbură perfecțiuni-imperfecte.
Paharul stă lângă o farfurie-furie
Că în ea zace o legumă-imună
La vaietele mele.

Ar fi preferat prajitură-cură
De fericire pasageră,
Însă nici ciocolata-(plata
Tuturor viselor dulci)
Nu poate fi mereu
Muza unui pocal cu vin-tanin.

Și atunci, de ce ne mirăm că
Timpul-netimp trece mai greu
Când până și un pahar-cleștar
Își ciobește plictiseala boemă-poemă?

Se înroșesc poveștile în șnururi mărțișorite,
Încatușând imaginații-tentații,
În clipe-neclipe,

Lângă un pahar cu vin,
Băut pe îndelete – cu sete.
….de tine!

 

Drumul spre…„glorie”

„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” – La Fontaine

Era atent și chiar cuminte, o simfonie de cuvinte,
Dar când vorbea se repeta, zicea și nu, zicea și da,
În același timp, să nu cumva, să lase vreo impresie rea,
Dorind mereu sa placă tare, să prindă drum liber pe care
Să meargă, oarecum tihnit, iar glasul îi era șoptit;
Putea vorbi și în răspăr, căci nu zicea vreun adevăr.


Tot ce dorea era sa fie, o floare printre alte o mie,
Nu îi păsa că nu prea prinde, în simfonia de cuvinte,
Vreun lucru strălucind isteț sau, poate, vreunul mai măreț,
Se strecura repetativ, pe muzici fără portativ,
Cântând cam fals, stârnind mirări, dând doar răspuns fără întrebări
Și insistând să-și facă loc, plagiator „fără noroc”.

Vă este cunoscut tabloul?  Habar nu am care-i eroul,
Căci tot privind în jurul meu, nu mai știu cine sunt, chiar eu,
Altfel n-aș fi așa mirată de lumea cea de ciocolată,
Ascunsă sub o poleială, dar ori prea dulce, ori amară;

Din toți, în schimb, mi-e chiar urât, de omul fără de trecut,
Care trăiește din lozinci, puțin de acolo, de aici
Și-n trecerea lui cea lină, nu dă nimic, dar să obțină
E tot ce are „nobil” scop, căci prea e om…„fără noroc”.

 

Chiar mă întreb „oare de ce, când are atâtea „farmece”?

Și pare că-n istorie, se vrea pe drum cu glorie?!

„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” - La Fontaine
„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” – La Fontaine