Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….

 

De toate pentru toți. Pe alese..

 În casă miroase a portocale și vin fiert, a plăcintă cu spanac și brânză grasă de oaie și a seară nouă în an nou.  Eu stau sub o pătură groasă, moale, ca o pisică de angora. E foarte molcuță, cum ar spune soțul meu, și potrivită perfect căci  tare frig e afară, neînchipuit de frig. Încerc să-mi adun gândurile în cuvinte,  deși n-am chef de povești, ci doar de împărtășit una-alta. Dacă totuși vă doriți povești, vă recomand eu o fată de nisip cu arome de ceai și soare blând. O găsiți cu vorbe nou nouțe pe chic elite sau pe blogul ei personal. De câteva zile tot fac recomandări, pe Fb, deși mă feresc de asta pentru că nu intru atat de des in locuri pe care oricum le cred deosebite, in asa fel incat sa pot face o descriere obiectiva și sa pot da amănunte pertinente. Totuși, nu e om din mediul virtual să nu fi auzit de Hapi, a doua mea recomandare, ce poate fi oricând omul cu un pantof roșu într-o mare de gri. La ea imi plac lumile de catifea pe care mi le impleteste senzational, intre tradiții și românesc, până la culturi despre care eu nu știu nimic. Ma invata ea și nu doar ea, cum ziceam și de fata de soare si nisip. Hapi, e românca exotică ce poartă in cuvinte un umor unic și un limbaj de neimitat și dacă povesteste ceva banal sau vorbeste despre oameni sau lucruri importante. Acum e într-o călătorie pe care eu, personal, am urmărit-o de la coadă la cap.

Si totuși, ieri pe privat, un om deosebit imi multumea cam asa: „De două zile citesc și recitesc blogul Gabrielei și pagina sa de FB, de două zile trăiesc atât de intens și simt emoții copleșitoare pe care mă bucur că le simt. De două zile am uitat că am depresii trecătoare, vreun of apăsător sau vreo angoasă ciudată, care nu-mi mai par importante. I-as multumi direct Gabrielei, dar  mă trezesc mulțumindu-ți tie pentru recomandare. Parcă nu aș deranja-o cu banalitatea gândurilor mele.”

Cred totuși că unii oameni nu au nevoie să-i prezinți în prea multe fraze. Se pot descoperi atât de ușor prin cuvinte proprii, doar dacă doriți  și sunt sigură că veți simți asta în a treia recomandare, de azi. La fel veți simți și dacă intrați pe blogul-revistă, cum il numesc eu, Editura Mateescu, loc unde, prin draga mea Dana Fodor Mateescu, in 2012, eu am prins drag de cuvinte și de un stil efervescent, complex tocmai dintr-o simplitate accesibilă oricărui om care trece prin articolele sale, (lucru pe care autoarea il reușeste remarcabil), cu viață care parcă curgea din povești știute dar nepovestite până atunci de nimeni. Le găsiți acolo, pentru toate gusturile. Umorul, bucuria dar și tristetea deveneau parte din mine cu fiecare litera citită și sunt absolut sigura ca va veti delecta si voi, desi sunt convinsa ca ați făcut-o deja.

Ah, și era sa uit: vizitați Potecuțele, blogul pentru care am o slăbiciune aparte, iar pentru cunoscători, vedeți ca a revenit Sonia, hihihi…spuneti-i ca a lipsit cam mult. Dani are o nouă căsuță în care spicuiește, în ciuda faptului că are vechime în blogging eu am descoperit-o anul trecut și mai mult prin toamnă.

Eu mă simt recunoscătoare, cum spuneam și in punctuația vieții, că on line-ul mi-a adus posibilitatea de a cunoaste oameni care merită toată aprecierea lumii.  Îmi arunc ancora cuvintelor pe aici, căutându-mi repere strașnice, dar ferindu-mă de a împrumuta vorbelor mele luciri nepotrivite. Și așa mă simt, deseori, aruncată într-o agoră virtuală, de unde aș putea ieși bucăți-bucăți doar pentru că am avut îndrăzneli de a scrie public lucruri banale, ascunzându-mă pe străzi cu închipuiri, în cuvinte îmbălsămate cu plictiseală ”literară”, disecate de ochi neprietenoși și pretențioși care își imagineaza că tam-nesam mă cred vreo mare scriitoare.  E doar o bucurie că pot face ceva ce îmi place. Atât. Dar despre asta am mai vorbit și nu reîncep discuții care ar umbri cuvântul nou pe care l-am adoptat de o vreme: BUCURIE.

Da, mi-am spus că atâta timp cât pot face totul cu bucurie, indiferent ca e un proiect nou, o discuție care să treacă dincolo de politete, interpretări eronate și conveniențe, sau doar in a pregăti o cină, imi  asigur din start confortul psihic.   

 Mă întorc  în sufrageria proprie. Plăcinta mea e aproape gata. Putea fi cu orice, nu neapărat cu brânză și spanac, aproape ca nu conta, dar rămăsesem in pană de ingrediente și imi doream ceva cald care să-mi induca mirosul de acasa. Mereu ceva copt imi adâncește senzația de confort, în casă,  de parcă  adulmec miresme de oameni dragi. Fac deseori asocieri, și orice mănânc mi-aduce aminte de ceva sau cineva. Nu înțeleg de unde am pornirile astea. Plăcinta îmi aduce în minte  o prietenă care iubeste foIetajul, iar glasul ei, ce parcă mai ieri graseia senzual  la capătul celălalt al telefonului, mi-a soptit rețeta, cândva. În același registru al asocierilor, mai ieri, în caltaboșii- care la noi, la Buzau, se fac in mat gros, se umplu cu amestec ca de sarmale și se fierb la foc mic pe plita, și de care nu m-aș lipsi pentru nimic in lume- parcă îmi grohăia porcul din povestea cu mamaia mea. Stați să v-o zic. Nu, nu e cine știe ce, dar o  scriere a unei femei simple de la tara a transformat orice ignat intr-un mare zambet.

Pe vremea cand telefoanele erau rare sau doar in locuri cum era CAP-ul sau primăria, vorbind de satul meu buzoian, și când scrisorile încă erau la mare preț, primim noi una de la mamaia mea:

„Dragii mei, nu au trecut decât două săptămâni de când ați plecat și uite, că noi nu am vorbit cu porcul, nu știm cand puteti voi veni să-l tăiem împreună!”

Cât am râs și câte glume a primit mamaia din acel moment, doar pentru ca a inlocuit ”despre porc” în „cu porcul”; cât am mai dramatizat noi, scuzand porcul ca era obosit și nu am putut vorbi cu el! De nepretuit, vorba reclamei!  Uite, însă ca, si în ziua de azi, in loc sa vorbim despre subiect, de ignat, noi, cei ce stim povestea, insistăm inca ”sa vorbim cu porcul”, in fiecare an, spre deliciul mamei căreia i se umezesc ochii de drag și aducere aminte.

M-am lungit, deși am crezut că dacă nu scriu povești voi fi mai scurtă. Aveam una in minte despre un grof, dar de ăla al zilelor noastre, care a pus camere de luat vederi in jurul pădurilor pe care le deține și dacă vede vreun om care adună vreascuri de acolo il ameninta cu politie și tot tacamul, semn ca unele lucruri nu se schimba si ca personajele, uneori, parca au coborat din manualele de când eram eu elevă, unde  tronau cu iz de ”a fost odată”. Acum am auzit ca sunt inlocuite si acelea. Lasă că se scrie istorie inca, vie, pe aici, in apropiere, la cativa kilometri de Brasov, intr-o lume care iși poarta realitatea in dureri noi ce par vechi.

Nu știu ce harababură a ieșit din gândurile mele amețite, dar am vrut să onorez duzina de cuvinte, care se incapațânează să reziste prin câțiva oameni pe care îi găsiți, tot ca o recomandare potrivită, in acelasi tabel găzduit de Eddie. Cuvintele vedete sunt următoarele: agora, angora, ancora, angoasa, groasa, grasa, graseia, grohaia, grof, of, pantof, pana.

O adevărată provocare pentru cineva care tocmai a fugit azi de povesti, alegând o altă formă de articol. Dar simt ca aveti de unde alege. O multime de oameni va pot delecta cu ele. Îndrăzniți! Pentru cei de pe fb, care rar intră pe blog, nu veți putea afla despre toți acesti oameni frumoși, decat daca intrați pe blog și dați click pe linkuri, dar, cum spuneam, e doar alegerea voastra. In definitiv e plină lumea de povesti, iar eu sunt recunoscatoare ca va opriți și prin cuvintele mele. Nu e lucru puțin, și mă inclin cu respect și….bucurie.

adriana iu

Chic Elite. Dare. Care.

Nu sunt vorbăreață din naștere, nu am fost mereu convinsă că pot spune ceva deschizând gura cu mai multă îndrăzneală.  Prefer să ascult. Mă așez, oriunde aș fi, pe lângă cel mai vorbăreț și mai fascinant personaj și sorb fiecare cuvânt cu atenție, cu lăcomie ca și când mi-aș dori să-mi rămână prietene mai multă vreme. Ele, cuvintele, ce credeați? Mi-aduc aminte de vremurile de dinainte de 1989. Vorbeam toți puțin, pe șoptite, de frica unui bau bau imaginar cu care ne obișnuisem atât de tare, încât chiar credeam că va veni, de undeva din spate, te va bate pe umăr și-ți va spune încruntat: „-Te-am auzit!”

Asta nu însemna că nu aveam nevoie de repere, de interacțiune, de comunități care să ne inspire, să ne îndrume, să ne așeze. O vreme ne-au fost suficiente cărțile, apoi ne întâlneam la vreun ceai dansant, în care toți se pupau și adio discuții. Mai mergeam la niscai cercuri literare, la bibliotecă, dar participai la un veșnic monolog care te adormea și nici nu-ți răspundea nimeni la întrebări nepuse. O vreme ne-a îndulcit Păunescu și al lui Cenaclu, dar era mai mult o redescoperire a nevoilor sufletului decât o vindecare a lui. Mă topeam prin alte arderi, în vreun film al vremurilor ce semăna a Liceenii sau Declarație de dragoste. Sfârșeam acumulând și mai multe întrebări.  Și singură nu reușeam să-mi răspund. Deloc. Lumea  îmi era străină, izolată, aspră.

După Revoluție  subțiam bugetul familiei pe grămezi de reviste. În ele găseam o lume, mi se răspundea pentru prima dată, încercam să-mi formulez fraze și descopeream cuvinte la care doar visasem. Nesiguranțele mele se îndulceau, mă simțeam parte dintr-o comunitate ce avea nevoie unii de alții, de experiențe asemănătoare sau  diferite care să ne întregească.  Nu însemna că nu suntem întregi, ci că aveam bucăți lipsă și puzzle-ul părea știrbit, ros pe margini. Dar tot n-am vorbit, n-am scris, nu am trimis nicio scrisoare proprie. Nimănui. M-am risipit prin cercuri în care subiectele se împrăștiau ca argintul viu, iar greșelile îmi erau arătate cu degetul ca în povestea „ Să nu uiți, Darie!” Comfortul dispărea ca prin farmec și lumea tot nu o găsisem. Ascultam, încă ascultam și căutam.

După o vreme am găsit internetul, iar aici haosul părea să mă cuprindă în mreje, de peste tot. Mă aduna azi, și mă pierdea mâine în teritorii minate. Comunități întregi de oameni deveniseră forfota amiezelor mele, liniștea cafelei sau desertul vinovat de seară. Azi, deja, e un complot total între bloguri, facebook, site-uri de orice fel și cuvinte. Cuvinte care deja se scriu. Pentru prima dată nu mai vorbesc doar despre mine în mintea mea, despre femeile din mine surghiunite în turnul tăcerii.  Cu blogul mi-am dat drumul imaginației, am primit semne pline din  jur, am găsit oameni care să îmi amintească ce căutasem. Apoi ramificațiile au devenit ca un păienjeniș. Depinde pe care ramură ai fi fost curios să pornești. Și iată-mă în plină expediție într-o comunitate în care  pot vorbi și mă pot auzi, cu vibrații  calde și cu îndrumători  ce-ți pot sugera, la doar o atingere de taste, drumuri noi.

                                                            DARE. CARE.

„-Bineînțeles, veți spune, sigur, un alt loc doar pentru femei, pentru nevrozele și depresiile lor, pentru milionul de griji făcut degeaba, pentru exuberanțele lor nestăvilite și alintăturile de ocazie!”

Nimic mai greșit, poate doar o lume mai la îndemână, unde una ca mine sau unul ca tine are ceva de spus, nu doar de ascultat. Și poți fi tu cel ce se aude prin cuvinte. Strigi tare: ”Sunt aici și vă vorbesc despre fluturi! Nu știți care sunt? Sunt fluturii tăcerii mele! I-am lăsat să zboare. Sunt liberi și cuminți. Se întorc la matcă cu doar un fluier. Doar că prind pe aripi răspunsuri – ”Dare. Care

chic

Mi-e lumea la un pas distanță spre șoapte libere dar explozive, spre susur de cuvânt îndrăzneț, spre  un tărâm  cu vibrație colectivă. Îndrăznesc să  vă conving că merită să accesați noul site care ieri și-a făcut apariția strălucitor, on line. Acesta nu e un articol publicitar ci doar informativ. Cristina Lincu, câștigătoarea unei ediții Superblog, mi-a vorbit prima dată despre el. Tot ea ne invită să ne lăsăm acolo poveștile, întrebările și, de ce nu, răspunsuri pe care le-am aflat de la viață și inimă prin oameni și de la oameni.  Poate există și alții la fel de introvertiți ca mine. Citindu-i soțului meu ciorna articolului m-a întrebat mirat: ”-De când ești tu doar o ascultătoare și nu cea care vorbește? Îmi pare rău, dar nu te recunosc în descriere!”

Evident, dragul meu, că nu mă recunoști! Evident! Vorbesc despre mine, cea din trecut, necizelată de vremuri, întâmplări și frământări. Acum sunt Povestitoare, sunt omul care se folosește de simțuri, de cuvinte scrise sau vorbite, care face mereu analogii, se leagă de bulgărele de informații culese și-l rostogolește în mulțime. Mai mereu se lipește de el încă o bucată din lume. Acum îmi rostogolesc  cuvintele mai ușor, dar mereu voi spune că nu e nevoie  sa faci asta singur, ci ar fi preferabil să fii îndrumat, sfătuit, direcționat, informat, înveselit, amețit și încântat cu răspunsurile altora ce au acumulat deja lucruri de valoare, lucruri de care, poate, ai nevoie. Vă invit, așadar, să vă rostogoliți curiozitatea prin site-ul cel nou chic elite, Dare. Care. Nu e încă un site pentru femei, ci o comunitate din care poți face parte. Îndrăznește!