Mărgăritare-profil

Umbra omului

Am fost o umbră înainte să fiu om, apoi am prins contur şi putere şi mi se spunea ades că nu sunt singură, că am umbra mea. Au trecut mulţi ani, iar umbra mea și cu mine am mers prin lume, căutând sensuri şi răspunsuri, şi oameni, şi situaţii, şi culori, şi lucruri nespuse. Uneori îmi simţeam umbra stând deoparte, calmă, mai calmă ca mine, senină şi răbdătoare. Alteori o vedeam tremurând de frica acelor lucruri întortocheate pe care le vedea, le simţea, înaintea mea. Degeaba mă răsteam la ea că totul e în ordine şi ştiu ce fac, că ea era precum o frunză în vânt, până mă făcea să mă simt ca  ea, frunza. Umbra mea a dansat, a plâns, s-a jelit, a suferit, m-a dus şi m-a întors, m-a cuprins şi m-a alungat. Tangoul nostru părea indestructibil.
 
Nu ştiu cum, dar într-o perioadă, când nu mai îmi simţeam corpul, sufletul şi inima, mi-a luat locul şi lumea începuse să vadă asta, să ştie că sunt o umbră, ca o umbră. Auzeam pe la colţuri: „E umbra a ceea ce a fost odată! Nu e ea!  Nu râde, nu zâmbeşte, nu vorbește, e prea slabă, de zică-i nălucă! Doamne, ce umbră de femeie!”Ea asculta cuminte şi, cu cât auzea mai multe, ştia că lumea o confundă; şi se aurea, sclipea, şi mă cuprindea în braţele ei, sigure, de prietenă căpătată la naştere. Doi ani am fost precum o umbră, dar nu umbra omului, caldă și știută, simplă și bună, ci umbra zilelor nesigure, a căutărilor amare.
 
Într-o zi, am rugat-o să nu mă mai părăsească. Să-mi stea alături, să o văd în soare, să o simt lângă mine. Mi-a răspuns că ea e umbra omului şi că tot timpul a fost lângă mine, parte din mine şi că nu ar trebui să mă îndoiesc de asta. Mi-a fost ruşine încât, tainic, mi-am promis să mă privesc mai mult, să scot la lumină şi întunericul, şi albul strălucitor, şi răul, şi binele şi greşeala, şi fapta bună, şi sinceritatea, şi chiar minciuna spusă. Aşa, recunoscându-mă ca întreg, văd cum umbra mea nu e nici mai lungă, nici mai mică, nici mai bondoacă şi nici mai subţire. E doar ca mine. Şi nu ştiu cum, dar de mai bine de zece ani, doar, mergem alături, fără întrebările alea frământătoare, încercând să nu mai facem umbră pământului degeaba.
Și încă ceva: „Nu vă temeți de umbre, ele arata că există lumină în apropiere” ! (am auzit asta undeva-cândva)

Umbra simplă şi uşoară

Mă luă de subsioară,

Mă purtă prin vise moi,

Mă scăldă în raze si ploi,

Mă iubi cu toată firea,

Îmi feri de foc privirea,

Mă udă cu lacrimi calde,

Si mă duse mai departe,

Și prin văi, dar și pe culme,

Și pe Cer, dar și prin lume,

Îmi croi drumul cu stele

Și-mi dădu drumul prin ele,

Ca apoi sa ma adune
Şi ca nume, şi renume.

Despartire_2-300x200

 

Mărgăritare pentru EI

Mi-e dor de tine, tată!

Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spune timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng de mult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.
De ce să plâng? Mai bine mă joc. Mă joc pe seară cu steaua ce luceşte pe cer şi-mi închipui că eşti tu. Când te-ascunzi după nori, îmi spun că pleci să mai aduni poveşti, de acolo, de la Dumnezeu. Când sunt multe  stele pe cer te cred la un bairam de noapte. Ce le cânţi, tată? Romanţe sau şansonete? Mie cântă-mi cântecul ăla rusesc de mă făcea totdeauna să plâng. Nu, acum nu plâng! Ai o idee fixă că voi da apă la şoareci! Nu ţi-am spus că mi-e dor? Păi, să irosesc bunătate de seară cu lacrimi?
Să vii în visul meu astă seară… tată! Dacă vii, îţi voi spune tot ce nu mai ştii de când ai plecat. Cum? Le ştii? Pe toate? Hai, măi… tată, că ţi-o fi lăsat Dumnezeu şi ceva nespus în joaca asta a voastră! Cum? Dumnezeu nu se joacă? Iartă-mă, tată, … dar parcă tot aș crede că te-a luat să-i fii stea în jocul lui de-a vesnicia, pe cerul uitat al vieţii şi al morţii. Cum? Tu eşti doar stea căzătoare? Şi atunci cu ce stea mă joc eu seara de la fereastră?  O fi Dumnezeu!
Ştiu, ştiu, Dumnezeu nu se joacă; nu joacă viaţa nimănui, şi nu cerne prin sită …praf de stele. Nici chiar de stele căzătoare. Dar dacă nu se joacă, roagă-l tu, tată, să mi te-aducă în vis, aşa… ca într-o joacă,  o singură joacă, măcar o dată!
Mi-e somn, mă duc …să te visez…tată! În stele!
Eu am stele pe pământ şi în cer. Pe una mi-o odihneşte Dumnezeu. Pe celelalte le are în grijă şi le face să strălucească mai tare. Cum să separ amintirile…dacă mi-e dor?

imagine

 

Mărgăritare versificate

Dumnezeu nu joacă

 

Dumnezeu nu joacă.
Nu joacă hore, sârbe sau ciuleandra;
Nu joacă zavaidoc, dar nici nu dă cu piatra;
Nu joacă zaruri cu Universul, cum Einstein credea,
Dar nici alba-neagra cu viaţa mea.
Nu joacă la ruletă destine frânte,
Nici leapşa nu joacă, nici chiar pe osânde.
Nu joacă nici fotbal, cum crede Becali,
Nu ţine păpuşi de sfoară, deşi păpuşarii
Îl ştiu, îl cunosc si-i cer ajutor
În fiece spectacol, cam pe mărimea lor.
Dumnezeu nu joacă nici chiar un sport de iarnă,
De vară, primăvară sau poate doar de-o toamnă;
Nu joacă nici flori, fete, râuri şi băieţi
Şi nici nu joacă ‘scunsea cu tine prin scaieţi
Nu joacă biliard şi n-aruncă săgeţi,
Poate de avertizare ca mai apoi să-nveţi
Ceva din jocul simplu, ce nu mai e doar joacă.
Nu joacă Dumnezeu. Dar oare ce-i o joacă ?
De-i joacă viaţa noastră, nu Dumnezeu o joacă,
Nu-mi este nici arbitru, nu apără vreo poartă,
Nu-ți suflă-ncet în minte cuvinte ca de pluș,
Dar nici nu fuge-ntruna lăsându-te la uși
Ce nu se vor deschide, parola de n-o ai,
Cu o vorbă de iubire dispar zavoare-scai;
Si vezi, din nou, doar fumul unor simțiri… ca-n joacă,
Puse-n suflete calde cum a făcut odată,
Lumină din lumină, lut fermecat și apă,
Născându-ne pe noi, punând, treaptă cu treaptă,
In fiecare lucru, din Cer și pe Pâmânt,
Acela-i jocul lui – Iubire, Om, Cuvânt.
Din orice joc faci parte, nu-l joacă Dumnezeu,
Mai bine prinde-n grabă cuvântul lui și zmeu
Să-l faci, cu grijă, să-nalti spre al Lui văzduh
O jucarie aparte – Iubire, Rugă, Duh.

 

sursa: pinterest
Mărgăritare versificate

Alintul muzei

Nu-i vorbă….. că te ştiu….
 
 
E o invenţie ratată
A vreunei  stele-curtezane, 
În nefirescul rezultat,
La farmecele-i pogorâte
Asupra ta.
 
Ce vină ai tu că te-ai promis,
În zori de ziuă,
Când erai plin de amăgirea
Parfumului de floare neîmplinită?
 
Şi, deși ştiu,
N-o spun acuma.
Vreau să cerşeşti, şi să mă rogi
Şi abia, apoi,
Sa-ţi prind, în snop,
O vorbă
De alint….. celebru:
 
Mai bine …lasa-mă să cern,
Eu cerul nu mi-l iau ca semn,
Și-n somnul meu n-am sa ma cert
Cu vreo himeră, un celest absent!
 
Când cuvintele trec
Și prin mine, cerșind,
Nu știu cum, dar te prind 
Că le tulburi, zâmbind.
 
Strigi la ele, le combini,
Pui o temă la geam
Și mă faci să roșesc
Încercând să te am,
 
 
Într-un text cu amor,
Desuet și pribeag.
Nu mai bine îmi pui, 
La ferestre, un prag?
Sa nu intre vreo temă,
Vreo idee bizară,
Și să-ți scriu, despre frunze,
Sau de lumea de afară?
 
 
 
Între noi nu-s povești
Cu amoruri topite
Și cuvintelor dau 
Doar tributuri dospite;
În covata ce-mi ține 
Chiar și stelele-inimi,
Doarme albastrul de lut
Din al vorbelor spini,
Mă înțeapa, mereu,
Pe sub coaste, în sus,
Si m-apuca povesti
Fara noimă, de spus.
 
 
 
Nu-i vorbă ca te stiu, mă trezesc repetând,
Plictisit, un cer-muză, mă tot vrea surâzând,
…..în somn,
când cuvintele-adorm!
ps. nu cred ca e om care scrie, sa nu viseze texte care, dimineata, se scurg de nici nu zici ca au existat vreodata…