Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cândva, decembrie 13

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mi-am fracturat glezna, in trei locuri, intr-o zi de marti, 13 decembrie, in jur de ora 19.30, acum ceva ani. Asa a fost sa fie; treceti de cifra 13 ca nu o consider purtatoare de ghinion sau semnificatii aparte. Belea, cainele urla, eu eram in chiloti, singura in casa, foarte dureros, dar si infricosator in acelasi timp. Ce sa fac? M-am gandit, dupa ce urletul slobozit in casa cred ca mai vuia inca, trebuia sa gasesc telefonul. Noroc maxim ca, de s-ar fi aflat departe de mine, nu stiu cum urcam sau cobaram vreo scara din casa. Sun. Nu, nu sotul. El trebuie sa afle ultimul de data asta, pentru ca s-ar fi panicat rau; o sun, așadar, pe sor’mea.”-Mi-am rupt piciorul, zic, trimite-l, te rog, pe Costi’ ; -Unde esti?, mă întreabă ea de parcă aș fi fost plecată în expediție. „-Cum unde? In casa!”

Costi, cumnatul meu, e omul cel mai bland, cel mai bun la toate și in toate, cel mai grozav om pe care-l cunosc. Topai in casa pana la dulap, in tandem cu Izi, maidaneza, care urla si latra de nu ma puteam concentra. Trag, cumva, niste nadragi pe mine, ma sperii de modul in care se umfla glezna, asa, precum cozonacul, parca nu se mai oprea, gasesc niste cizme, il incalt pe dreptul, încep să mă târâi, semn că țopăitul deja devenea obositor, caut buletinul si astept.

Apare Costi. Ma vede, se pierde putin si incep, tot eu, să adun situația într-un loc, sa dau directive utile: Hai, scoate catelul afara, verifica prin casa si hai la spital!” Menționez că nu aveam, atunci, decât doi câini, unul în casă, altul sus în pădure și mai menționez că cel din casă contribuise cumva la căzătura mea.

Nene, si incepe cea mai urata fugarire prin casa, om-animal, de si acum, saracul caine, maraie de cate ori il vede pe cumnatu’meu, semn ca n-o sa uite curand insistenta lui. Rectific, din 2016 s-au impăcat, într-un sfârșit.

Plecam, intr-un final. Tin sa mentionez ca strada pe care locuiesc e greu accesibilă, iar daca e cu zapada și mersul liber pe ea devine greoi, deci nici vorba sa fi chemat salvarea, mai ales ca ar fi trebuit sa sara ambulantierii poarta sa ajunga la mine, dar nu stiam cum, deși nu ninsese, inca, Slava Domnului, mai ales ca, la putină vreme, a venit urgie albă care a cam stat ceva, țintuindu-mă în castelul meu solitar. Plus ca usa nu se deschidea normal, cainele nu i-ar fi lasat, amănunte de tot felul.

Partea cu spitalul e la fel de impresionanta, mai ales pentru un om care nu fusese internat niciodata.

A mers totul destul de repede: urgență, constatat, imobilizat, internat, operat a doua zi; da, intr-un spital de stat, cu un medic remarcabil, cu ingrijiri naucitor de bune pentru ce stiam eu ca ma asteapta pe acolo, cu oameni atenti si culmea pana si cu o mancare bună, calmante de cate ori era nevoie si se putea, fara spagă și atentii.

In seara internarii, Mihai al meu, care cum spuneam a aflat după ce deja iesisem din cabinetul dctorului, insista sa mergem acasa, neînchipuindu-si ca era nevoie de operatie, semn că optimismul lui lovea din nou. Din păcate, realitatea era alta și acele puține zile pe care le-am stat in spital au fost primele și aproape singurele departe de el, din cei 13 ani jumate de cand suntem impreuna.

Doar ca zilele acelea m-au schimbat enorm; am vazut multa suferinta in jur; nu-mi trebuia semn sa stiu cat sunt de norocoasa in multe, pe lumea asta, dar semn a fost. Apropo,  dintre cei 12 din salon, doar cativa aveau probleme cronice;  vreo 8 oameni, insa, veniseră cu probleme survenite din accidentari stupide, nu din suferinte cronice, cum spuneam: picior rupt la ski, sală, una cazuse de pe o scara, facut praf sold, alta cand punea perdele, de pe pervaz se prăvălise, una își zdrobise glezna in mantinela de la patinoar, eu mă impiedicasem de un covor plutitor si de catel, alta lovita la genunchi după o cazatura, semn ca nu evaluăm bine pericolele.

Mi-am petrecut cateva zile in povesti si cel mai mult m-a impresionat o batrana care suferise o operatie, ceva cu o proteza de sold, dar care nu lega cuvintele in urma altei suferinte, gen accident vascular. Aici am văzut puțin lipsa de personal, pentru că niciun pacient nu era în stare să se deplaseze și chematul unei asistente, care altfel venea si revenea destul de des, era cu adevărat o provocare, dar cumva se rezolva si asta, miraculos. Am refuzat vizitatorii, am refuzat mâncarea de acasă, recunosc că mâncam cat sa prind puteri fiindu-mi frica de orice deranj stomacal care mi-ar fi putut aduce un disconfort și mai mare decat aveam.

Ei bine, cand imi luam ramas bun,la externare, bătrâna care aproape nu scotea niciun sunet, se ridica, intr-un fel, si cu ceva cuvinte amestecate imi spune cam asa:„Tu, tu cuminte si buuuun, si sot cu iubire, si eu fericit tare că văd asta, si voi impreuna, mereu, asa!”

Ce vazuse batrana aceea in mine, în noi, nu stiu, dar eu am plecat cu incredere din spital desi stiam ca vor urma zile grele acasa; lumea din jur, in schimb, se mira mai tare decat mine la cat de mult a „vorbit” bunica, lucru pe care nu il facea nici cu familia.

Si-au urmat; si mi-am revenit greu, si n-am mers mult timp….dar multe nu au fost asa cum trebuia: zapada era cat casa, fractura mea dificila, eu nu ma puteam deplasa si, culmea,….nu aveam nici cont pe facebook, altfel as fi putut sa-mi petrec timpul mai frumos, aici cu voi. Blog, nici nu stiam ce inseamnă, asa ca se exclude gandul. Am reînvățat să merg; am învățat să mă deplasez și chiar sa fac treburi prin casă, pentru că prima cină, pe care a luat-o soțul meu, când revenisem acasa, și care nu semăna cu nimic în farfuria lui, m-a decis sa fac asta. Menționez ca pentru a ajunge la bucătărie cobor o scară, și nu nu am casă cu etaj, cum a incercat cineva sa ma ironizeze candva, crezand ca asta vreau sa sugerez strecurand cuvantul „scară”, desi nu vad nimic rau in a avea; am casa cu demisol și un pod, eventual. Ma asezam cu fundul pe treapta si fiecare coborare sau urcare mi-era cat un antrenament de fitness. Cadrul, insa, mi-a fost, mult timp, prieten bun.

Dar poate totul s-a intamplat cu un rost, cu un scop, si nimic nu ma va face sa caut altceva in aceasta lectie de viata și desi cea de a doua operatie am simtit-o mai greu decat pe prima, observând chiar schimbare in sistemul sanitar, pentru ca salile de operatie ereu renovate spectaculos, am invatat sa-mi apreciez mai mult lucrurile fara de care viata ne-ar fi mult mai greoaie.

Am două semne pe piciorul stang, două semne care nu mă vor lăsa să uit ca cineva acolo sus mă iubeste. Ah, si inca ceva, statul asta in casa mi-a adus…scrisul. Lucru fără de care, acum, parcă n-as fi eu, insa, astfel, confirm si ca nu am banuit vreodata despre mine, in viata mea banala, ca as avea vreo inclinatie spre litere, in afara de cea de cititor. Recunoscatoare sunt chiar si cand uit sa exprim asta.

 

Ps. De o lună de zile nu am putut intra pe bloguri, din motiv de wordpress care nu mă recunostea, deloc. Cu chiu cu vai, am reusit sa-l conving si sa-mi iau  jucariile inapoi. Va salut. De veti vedea pe aici postari alandala, sa stiti ca le mut de pe facebook in locul lor de somn adanc.

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Toto tomberonezul şi „circulaţia osului..în natură”

Orice am face noi – şi că-l ţinem în casă (recunoaştem vinovaţi, e singurul ce doarme cu noi în pat, la picioarele noastre), şi de-l spălăm, parfumăm, dichisim; că îl scoatem la plimbare şi chiar e singurul cățel ce ne așteaptă, cuminte, în mașină cât ne miscăm, pe repede înainte în astfel de cazuri, prin locuri în care dumnealor nu au voie – Toto ştie că e tomberonez şi se poartă ca atare.
 Păi, cum sare el pe poarta şi ar vrea sa se alăture căţeilor ce bântuie pe strada noastră, niciunul din cei de acasa nu îl egaleaza. Cum caută, pe unde nici nu gândești, semne cu pământ şi iarbă, inexistente în curte, te umple de admirație, căci e demn de o perseverenţă fantastică şi nu se lasă până nu se cocoață în vreun ghiveci amărât smulgând victorios și ultimul fir verde pe care-l vede. Ei, astea nu stiu daca sunt chiar semne de tomberonez, dar acela că nu se atinge de crănţănelele lui până nu se asigură că nu primeşte mai degraba vreun oscior, cât de mic, sigur ne îndreapta spre aceasta concluzie.
 
Să vă povestesc întâmplare:
Aveam un singur os şi 6 bucati căței. Câstigatorul a fost, bineințeles, Lupu’-Băiatu’, care nu a fost chiar încântat de el, ci pândea, mai degrabă, intrarea în casă, de unde îl priveau…alţi ochişori pofticioşi. Toto, supărat, s-a instalat in fata uşii, care fiind doar din geam termopan, ne asigura privelişte completă. Si s-a uitat, şi iar s-a uitat şi a salivat, şi ne-a privit cu repros. Nimic. Osul se micşora sub colţii lupului. Profitand de neatenţia noastra, Izi, maidaneza – primul câine care a fost vreodată la noi în casă cu drepturi depline, și care , seara, la culcare se retrage tacticoasă spre locul de culcuș, făcându-ne pe noi să glumim mereu că și-a luat garsonieră – iese afară, fură osul, iar ăsta mic tot ca în fetiţa cu chibriturile rămâne. Mergem la culcare, numărăm căţeii şi ne dă cu virgulă. Toto reuşise, cumva, să ajungă la oscior şi nu se dezlipea de el, deloc. Oricum l-am fi momit, el ronţăia de zor, aşezat confortabil pe bancuta din curte.
 
După un timp, cu ton ridicat, reuşesc sa-l chem în casă, căci nu aș fi avut chef să ne trezească într-un concert de lătrături, când am fi dormit mai bine; însă, pe la ora trei, cand Mihai s-a dus la baie, a iesit si ăsta micu’ afară şi s-a întors cu osciorul lui. În pat. N-am văzut, dar am început a auzi, căci, în liniştea nopţii, se evidențiau zgomote gen ronţ, ronţ, chiţ, chiţ, mai rău ca şoarecele de acum ceva vreme – altă poveste cu mari urme lăsate prin mine. L-am despărţit de comoara lui, aruncându-l pe terasa din spate, unde Zara-lupoaica.. parcă-l astepta, vigilentă. Maaaare greșeală, ronţ-ronţul revenea cu ecou, în interior, iar Toto privea cu jind şi ușor nedumerit, spre pădure.
 
Nu ştiu ce s-a mai intamplat ca am adormit beton, dar ştiu ca dimineata, tomberonezul meu, era fix la usa de la terasa uitandu-se după comoara lui – osuţul fermecat. Ne-am distrat şi i-am promis unul doar al lui, căci nimic nu-l face mai fericit, chiar dacă nu suntem darnici mereu cu astfel de „recompense” căci efectele secundare sunt, iar sănătatea lor contează. Dar, din cand în cand, parcă mi-e drag sa vad mutriţe fericite..de tomberonezi.
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Excentricități în alb-roșu

Excentricități în alb-roșu

Nu-mi cad așteptările, cum îmi cad faldurile rochiei de pe umărul drept, cel pe care mereu îl prinzi precum mărul tău preferat. Roșu, zvâcnind de bucurie, încleștând maxilarul în oasele mele, pe pielea mea ce miroase a păcat și a miere. Tu miroși a viață și a cireșe amare, de la țigările tale de foi. Nici nu știi cât de sedusă mă simt doar adulmecându-te.
Albul dinților tăi nu-mi lasă atâtea urme cum îmi lasă tristețea instalată în alte albiri de gând. Niciun bărbat nu mi-a știut vreodată răspunsul întrebărilor  nerostite.  Roșii și ele, pline de păcat. Tu mă ghicești, pe sărite. Dar nu te lași.
Mă privești atent, iscodind, încercând să-mi domesticești lumea interioara și-mi scrii în palmă poeme ce încep alb-roșu.  Eu mă zbat între cald și rece, între uimire și alint, între îmbrățișări și tăceri care-mi desenează pe chip trandafiri roșii, cu tot cu spini. Tie nu-ți pasă; smulgi totul ca într-o cunoaștere subtilă, biruind cu tandrețe și ultimul mărăcine înfipt de necunoscuții timpurilor din care tu nu știi decât pasaje albite. Mă albesc și eu în iubirea-ți și mă scutur din nou de așteptări, de tristeți, de întrebări, roșind…sub privirea ta…
alb-roșuÎn definitiv, singurele noastre excentricități alb-roșu stau în duminicile în care alungi, cu rugăciuni de gând, orice urmă străină. Un pahar cu lapte lângă o prăjitură roșie de atâtea fructe ne sunt răsfăț și extravaganțe molcuțe.  Ai închis poarta cu cheia și mi-ai promis solemn că o vei vopsi în roșu, pentru mine, doar. Știi că sunt castelană și iubesc lemnul, piatra, sticla, cărămizile arse de soare și fierul înroșit cândva în alte albiri de vise înflăcărate. Eu îți spun că mă mulțumesc cu niște obloane, roșii și ele, însă tu deja ai trecut în altă dimensiune, mai îndepărtată.
Îmi șoptești că m-ai visat micuță, cu un sarafan roșu și bluză în dungi, cu pălărioară albă și cizme roșii, din cauciuc lucios, și un prieten câine, alături. Cât de bine mă știi. Mereu am fugit de lume, preferând companioni ce sigur vor merge pe același drum cu mine. Chiar și tăcând.
Apoi îmi cânți, afon, melodii pe care nu le-am găsit în niciun repertoriu. Ba îmi zici de lumină lină-albă, ba îmi spui de generația folk – roșie de sănătate și bucurie, ba mă faci sa râd murmurând cuvinte care nu par ale tale, alb-roșii, din nou. Când te întreb dacă ai vreo melodie care să mă facă să roșesc, tu ajungi în registre care mă uimesc teribil, albindu-mă de dragul tău. Flori de măr mi se scutură în timp ce te ascult. Ninge cu flori. Alb-roșu, din nou.
Râd în neștire. Ce răvășire de idei și emoții. Doar tu poți trece atât de ușor de la alb la roșu, de la sobru la joacă, de la complicat la simplu. Și iar râd, de-mi amintesc cum te-am luat de bărbat căci mă dureau obrajii de atâta râs. Unele poate și-au dorit bărbați bruneți, blonzi, cu bani, cu repere care mai de care mai sofisticate. Eu am vrut unul care să mă facă să râd, căci m-am născut prea încruntată, prea cu ochii adunați în cuta frunții, cea pe care tu o vezi semnul meu de distincție. Și iar râd…, de bucurie..alb-roșu..
Deja mă simt sedusă, fără să fi făcut, de fapt, nimic extravagant. Cu roșul buzelor mele pecetluim albul inimii tale. Dacă nu le avem cu excentricitățile, măcar ne scuturăm de florile din noi, și-mpletim fire, ca-ntotdeauna, unul pe față, altul pe dos, dar mereu….răsuciți în destin alb-roșu. Și cânt.
Stii ce mi-as dori acum de la cititorii mei? Să nu ne mai ureze nimic când scriu despre noi sau despre închipuiri cu noi.  Ci doar sa citeasca cu inima, asa in excentricitati...albe roșii și să și le imagineze doar cuvinte de topit obișnuitul. Normalitatea nu cunoaște extravaganțe, dar noi ne încăpățânăm să le descoperim, chiar și în litere ce tac…alb-roșu, mărțișorite…indiferent de anotimp. Suntem unici, invârtiți într-o poveste cu miros de cireșe amare, distincția ta, slăbiciunea mea. Adorm, mărțișorind…

*din ciclul – Momente cu tine…

Mărgăritare versificate

Album duminical…cu zâmbet

Lumea vrea să se amuze
Râd și eu vreo cinci minute,
Dar mai mult, zău, că nu pot,
Nu pot râde asa non-stop.
Gluma-i faină, râd puțin,
Tâlcu-i sec, eu mă abțin.
Vad cătelul cum târăște
Coada mâțului și zestre
Vrea s-o facă, mititelul;
Râd puțin,  c-așa mi-e felul,
Si apoi devin vigilentă
Să nu mi-o facă poșetă
Pe pisica buclucașă
Care s-a urcat pe masă
Si tasteaza acum cu mine
xxxx și zero.. ,cum îi vine;
Iar zambesc deși nu prea:
Tastatura e a mea!
Omul meu râde ușor,
Și-mi dau seama, asa din zbor,
Ca e singurul ce poate
Sa-mi provoace rasul, frate
În suvoaie. Ce să zic?
Desi, zau, n-a spus nimic,
Chiar asa de amuzant;
Însa-i AS la actorie
Și-l prefer dintr-o …o mie
De comedianti cinstiți,
Pe la teatru arvuniti.
Mâțul însă vrea s-ajunga
Scriitor de cursa lungă
Si se asaza pe laptop,
Se roteste. Eu iau foc.
Prinde coada între lăbuțe,
Suge varful cât s-amuze,
Râd ușor. N-o deranjez,
Ritualul să-l opresc.
Pare ca un clip năuc,
De ăla la care mă uit
Si râd singură, cumva,
Chiar de nu-s în firea mea.
No, ce sa zic, tot tura-vura,
Nu mi-s veselă întruna,
Nu pot rade în rafale,
Dar zambesc mereu și-mi pare
Ca as vrea să fiu cum sunt
Nici in minus, nici in plus.
Viața mea e hohot plin,
Chiar de par că râd putin.
Am noroc, vă spun cinstit,
Am știut ca mi-e Iubit,
Dincolo de vis și fapte,
Cand am râs pe saturate,
Si-a-nțeles ca am umor
Dar nu rad cu mult sonor.
Eu va zic, stiu mult prea bine,
Radeti voi și pentru mine,
Iar de mă vedeti cam seacă,
Cinci minute si-o sa-mi treaca!
Viata asta-i bucurie,
Port in mine comedie,
Rad cât pot și cât socot
Trist e să nu râzi deloc
Vă salut, duminical
Cu un zambet cordial.
noi-doi-1noi-doi
și completare pentru Roxana, fata fără blog încă, dar cu scris de zana a râsului în hohote
Rasu-i bun, și îl ador,
Caut oameni cu umor,
Sa m-ajute sa zambesc
Și prezentul sa-l traiesc;
Iar daca îngrasă râsul,
Nu e bai, s-aleaga plansul
Cel ce crede asa prostie
Și e rupt de omenie!
Eu voiam sa zic, duios,
Nu-i frumos, ce e frumos,
Ci doar ce imi place mie:
Omul hâtru dintr-o mie!
Și-aplic rasului reteta,
Caci umoru-i cu pipeta:
Toți il vor, putin cunosc,
Eu nu râd la lucru prost!
Nici nu pot sa râd mereu
Doar la glume de un leu,
Prefer clipuri cu pisici
Cu catei și cu arici.
Dar de pot sa am in jur,
Oameni cu umorul bun,
Nu mai scapa veci de mine
Râs spontan e ce-mi convine!

ghemtotolic

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Eu? Eu n-am făcut nimic!

copac

Pentru acest copăcel am suspinat mult. Nu fac parte dintre norocoșii care se pricep să îngrijească plantele, care știu ce pământ să le pună, când trebuie schimbat, pus vitamine, îngrășământ, udat fix atunci cand trebuie, adăpostit pentru iarnă. Merg la noroc și la mulțumiri adânci…. când îmi iese. Am avut un palmier superb, îi mergea grozav, avea loc potrivit, mă mândream cu el, nevoie mare.
L-am găsit căsăpit de căței și, oricât am încercat a-l obloji, a murit definitiv. Afară, în curte, am piatră, stâncă adevărată, munte curat, umed și umbros, iar pământ la liber prea puțin. Sunt mulțumită de cât verde e, dar mi-am promis să mă îngrijesc mai mult, de cand mi-au dovedit vecinii că se poate, cât de cât, la câtă iederă se întinde prin prejur.
În fine, vorbesc mult, scriu la fel. Tata, Dumnezeu să-l ierte, până-și expunea ideea trecea prin Brăila, ajungea la Pitești, cobora pe Rucăr – Bran și abia de poposea la Brașov, în ideea propriu zisă: „Iar ai luat-o cu Internaționala, Iosife!, îl dojenea mama, dând din cap a supărare minoră. „Vezi că plictisești omul!”
Tata nici că o auzea. Își continua povestea, introducând în ea, tacticos, fiecare element. Așa și eu. Parcă a duce mai departe moștenirea primită, în loc să vă zic ce e cu acest copăcel din imagine, mă tângui a verde lipsă.
Deci, am primit trandafirul japonez de la mama prietenului meu cel mai bun. L-am adus cu greu să nu se rupă crenguțe, am înapoiat ghiveciul, deci l-am mai chinuit puțin, l-am mutat la fereastră, să vadă Brașovul din înalt, ca un privilegiu. Părea că-i place. Până într-o zi, când l-am găsit și pe el maltratat. Tot, dar tot pământul era scos pe podea, iar lângă el cu botul plin de dovadă neagră și umedă, rotweillerița privea în altă direcție de parcă ea nu, nu. Ceilalti. Dacă ar fi fost doar atat nu era nimic, dar crenguțe fragile zaceau prin mormanul acela care mă ingrozea la gandul ca trebuie sa-l si curăt.
Am proasta inspirație să-l cocoț pe o măsuță care mie îmi place enorm dar care, recunosc, mi-era total nefolositoare. Bre, da măsuța era pe rotile iar cățeii mei zici ca luasera lectii de împins-tras astfel de mese. Iar s-au rupt crengi. Atunci am sângerat puțin. Bun, i-am gasit loc. Loc perfect pe barul care a devenit bibliotecă, din motiv de musafiri lipsă, care musafiri nu se pupă cu prezența cățeilor și tot așa. S-a relaxat copăcelul. S-a relaxat și și-a văzut de verde și de frunze, și de crescut frumos, de îmi crescuse și mie sufletul cât o pită coaptă pe vatră – slăbiciunea mea.
fifi1
Si-a apărut Fifi. Care Fifi a ginit, de cum a venit, tufa umbroasă, dar nu neapărat pe motiv de cățărare ci pe motiv de coșul de lângă, care îmi întregeste mie colecția – cine nu cunoaste ca cel mai frumos cadou pentru mine e un cos de nuiele, va zic acum. Asa, s-a bagat in el, cautat pisicul 2 ore, descoperit pisicul, certat, baricadat coș, în fine. Pardon, la a doua incercare de coș, a cazut cu el cu tot ceea ce a făcut ca o perioada sa uite si de copacel. De trei zile incoace, insa, zici ca e turbata. Se urca de se crede in salcami, și se aud cum trosnesc crenguțele fragile. Se agață ca o omidă cu fiecare gheruță și nu se lasa pana nu se joaca cu cel putin cinci frunze diferite. Orice încercare de a o cobrî se lasă cu tatuaje naturale pe diverse părti ale corpului. Ultima oara am cam zgâlțâit-o putin, nu de altceva, dar pe partea cealaltă a „barului” e hău, in sensul ca e scara spre bucătărie, iar de pică din varful cu verde, mi-e teamă, la cat e de mititica, sa nu se franga, saracuta.
fifi3fifi2
Va veni toamna si vor poposi și alte plante in casa. Vai și amar. Fifi va fi zana neîncoronată a plantelor cățărătoare. Și uite așa, tânjesc eu a verde și mă las subjugată de priviri inocente care par a spune: „Eu? Eu nu am facut nimic! E la liber, aici e pădurea mea!”