Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Mă cheamă Marcela!


Mă cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului. Sunt prinsă într-o poveste capcană, iar asta e doar o zi din viaţa mea.
Îmi găsisem rochia roşie pe scaun lângă fularul lui de caşmir. Ce căuta acolo? Îmi chinuiam mintea cea fără răspunsuri simple. Îmi plac răspunsurile şi lucrurile simple. Îi urăsc pe cei care le complică. Pe masă trona o scrumiera plină cu mucuri de ţigară. O iau şi încerc să le arunc, repede, la coş. Urmele de ruj, de pe un Kent lung, lăsate parcă ostentativ printre Lucky Strick-ul obişnuit mie, mă fac, iute, să-mi crească tensiunea interioară.
Deschid ferestrele şi dau drumul la televizor să simt cumva că nu sunt singură acasă. Pe foc fierbe nişte apă pentru cafea. Nu am suficientă, dar de o cafea mică, la ibric, tot iese. Mă aşez pe balcon sătulă de mormanul de vase şi de hainele lăsate prin cameră, la întâmplare. Trei zile am lipsit şi aerul de burlac plutea iar prin casa zugrăvită recent. Fumul intrase în fiecare părticică de casă. Mă ard cu licoarea mea cu gust de cafea si mestec în gol nişte zaţ măcinat prea mare.
De afară, cineva îmi întrerupe visarea strigând după o cheie de  maşină. Nu sunt fericită. Am şi uitat dacă am fost vreodată. Sau oare ştiu ce e fericirea? Ce nu înseamnă ea, ştiu sigur. Starea mea spune tot. În unele zile mă ridic repede din pat şi fug la muncă înainte de a se trezi bărbatul străin și gol, din patul meu. Nu-mi plac bărbaţii ce umblă sumar îmbrăcaţi şi chiar unul stă în dreapta mea, în pat. Nu-mi place nici de el. Dar mi-e soţ. L-am luat când mintea confuză nu mai făcea sinapsele potrivite între neuroni.
Mă lăsase să cred că aş fi incompletă fără el. Chiar eram. În minte. Şi în inimă. Incompletă. Nu ocupase nici un loc, chiar dacă mă păcăleam insistent că ar fi o za din lanţul meu. Da, era! Era zaua unei ghiulele prinsă de glezna mea fină. Atât. Îl uram. Îi uram mirosul, mersul, vorbele, dar mai ales cuvintele. Alea m-au făcut să-l văd azi ghiulea în loc de armura cavalerului promis. Seara, când mă reîntorc acasă, mă cufund într-o baie de o oră, robotesc mecanic, fără cuvinte, şi încerc să schimb doar trei vorbe necesare cu bărbatul ZA.
Nu-l voi întreba nimic azi. Nici de rochia mea roşie. Nici de urmele de ruj de pe mucuri. Nu-mi pasă. Sau îmi pasă, dar nu într-atât cât să-l întreb. Telefonul fix sună insistent. Nu răspund. De ce aş face-o? Nu pot silabisi niciun cuvânt. Îmi aranjez părul, îmi pun rochia roşie şi aştept. Aştept să se deschidă uşa. Cheia se aude în broască. Ţăcăne de doua ori ca trăgaciul unui revolver. Mă înfior de neplăcere. Aud paşi. Nu sunt doar paşii lui. Îi recunosc dintre sute de paşi. În living apare bărbatul  meu cu o fată blondă. Ne privim insistent. Eu în ochi, ea spre rochia roşie. Avem aceleaşi măsuri. Nici măcar nu are imaginaţie!, gândesc eu. Putea să-şi aleagă alt gen. Sa fiu încă genul lui? Nu cred! Doar dacă şi blonda îl urăşte ca mine. Ăsta…. da…  punct comun!
Mă ridic şi rup tăcerea asta idioată: “Pun de cafea!, mint eu. N-avem. Dar ei nu ştiu asta! Voi inventaţi repede o poveste!” Bucătăria dă într-un hol minuscul. Un hol cu patru uşi. Cum pot fi patru uşi într-un aşa hol? E cât o unghie. Deschid, încet, uşa de la intrare, iau geanta din cuier, umbrela şi un trenci. Ies. Afară plouă. Neîncetat. Peste mine şi rochia mea roşie.
Ma cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului! Port o rochie roşie şi am fugit de acasă. Mă recunoaşteţi? Sunt cea pe care ploaia a topit-o sub picurii ei. Şi aş vrea o viaţă nouă! Nu aveţi una în plus?
5iulie2013
Mărgăritare versificate

Vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi..

În oglinda sufletului vad caramizi nezidite,

Vad țurțuri sub streșini și gratii la geam,

Vad ceata ce-nvăluie amintiri adormite,

Și văd vreo trei gânduri prizoniere din neam.

 

Vad pistolul la tâmplă pus de unul din ele,

Intr-un semn ireal și fantastic, grăbit,

Ca un lanț îmi e gestul, imi sunt mâinile grele,

Să-l pazesc de dezastrul unui gând obosit.

 

Am pus ceai pe tejgheaua ce-mi sta azi loc de masă,

Pentru alții ce vor. Eu? Îmi pun doar cafea,

Să-mblânzesc ființa asta ce a stat cam retrasă

Și acum vrea și hrană, și bir și saftea.

 

Scriu pe-un plic câteva rânduri simple,

O adresă ce pare c-am uitat-o demult,

Gust cafeaua, las pixul, uit pistolul la tâmple,

Simt explozia-n visuri, care acum au murit.

 

Ma intreb de exista in lume vreo școală,

De exista vreun loc unde as putea învăța

Cum să ai totul gol, totul plin, mintea clară,

Să rămâi, peste ani, fără inimă grea.

 

Ghiocel ce răsare din zăpezi liniștite,

Pare acum sa imi fie un alt gând nepoftit;

Iau pistolul, il pitesc și mă mângâi pe tâmple,

Unde port semnul vechi, semn cumva nedorit.

 

 

Nu mai vreau sinucideri, nici de vis, nici idee

Arunc arma de tot intr-un loc strâmt și vechi,

Cobor blând un alt gând,un alt dor, două zmee,

Beau cafea, pun  adresa mea, clar, citeț…. pe un alt plic.

 

Mi-am scris azi o scrisoare cu aromă de vină,

Din discuții purtate cu voi la șuete.

Stiu un lucru – n-oi lăsa, prea usor, să revină

Niciodata, nici demoni, nici dușmani sau regrete .

 

Prefer gândul ucis de pistoale cu apă,

Mai rămân vreo doi stropi să dea creștere bună;

Dar să știți, tot mai pun pe aici de o agapă

Și de vremea e rea, și de vremea e bună

Vă poftesc..la cafea!

 

cafei

 

 

Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Vorbe?

N-am vorbe, n-am stânci căzute-n jurul meu
Sub forma unor mari cuvinte,
Am doar o pană, fulg pribeag,
Ce cade înaintea ta
Să-ţi facă drumul lin,
Căci vreau
Şi simt.
 
Nu te ating! Am palmele strânse
Şi atingeri de azi uitate
În atingerea de ieri,
Continuă, vie,
Ce curge lin,
Aidoma celei viitoare.
 
Sărutul meu cu patimă şi tremur
Păstrează gustul tău sălciu
Şi bărbătesc;
Mirosul tău de iulie,
De vară,
Ce mi-l doresc
Între o boabă de cafea
Și-un strop de alcool.
Tu mă seduci cu un cuvânt
Si o frunză de tutun,
Prea simplu, dar cu atât efect!
 
Te prind în mine
Cu ace fine de smarald,
Şi cum mă mişc,
Cu tine-n gând,
În inimă şi trup,
Înţeapă acul,
Sângerez un pic,
Dar nici nu simt,
Căci eşti acolo,
Cicatrizând pe loc
C-un ac ce e-nroşit în foc,
Foc de iubire…
 
A noastră.
sursa: facebook Arteide
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Sâmbăta gogoşilor!

Sâmbăta m-am născut. Sâmbăta e ca o vioară ce-mi cântă balada greierului leneş; e oaza mea de răsfăţ şi bucurie. Până şi căţeii o recunosc a fi regina zilelor. Ştiu ca au voie în patul nostru, să ne pupe pe  nas, când pe unul, când pe celălalt dintre noi.  Chiori de somn, adulmecând uşor aerul proaspăt al pădurii din spatele casei, nu am trece mai departe, ci am rămâne acolo, în pat, ore în şir, fără cafea, fără telefon. Doar cu tv-ul deschis şi gălăgia păsărilor ciripitoare. Mai nou, cu tablete și smartphonuri, cât să pierdem noțiunea timpului …de stat degeaba.
Auzim bătăi în geam. N-am sonerie. La ce bun? De când s-a inventat mobilul, cunoscuţii se anunţă. De necunoscuţi n-avem nevoie sau nu mereu. Pentru ceilalți, lătratul câinilor e cea mai eficientă sonerie.  De asta bătăile din geam erau oarecum neobişnuite, iar noi eram debusolaţi şi datorită câinilor care lătrau…din casă. Într-un minut erau jos urlând la intrusul de la geam. Na, mai leneveşte de poţi!
De când mi-am fracturat glezna, graba nu mai intră în cuvintele mele uzuale. Mă mişc precaută, fără să mă gândesc că pierd ceva sau pe cineva. „Revin ei!”, îmi spun în gând mereu, indiferent că am ratat sunetul telefonului sau apelul de la poartă. Mihai nu era curios deloc, relaxare era tot ce-i cuprinsese ființa.
Coborâm. Persoana plecase. Prea repede pentru ameţiţii zilei de sâmbătă, în persoană. Se uită Mihai în dreapta, în stânga. Nimic. Alarmă falsă, cine ştie?! Coboară în bucătărie să facă ceva cafea, dacă tot e în picioare. Răstoarnă borcanul cu zahar. Culmea! Nu se sparge, nu se risipeşte nimic. Porneşte cafetiera şi …surpriză – pe pervazul de la geamul bucătăriei trona o plasă. Deschide fereastra, aşa ca la terorişti, o agaţă uşor, se uită în ea şi în acelaşi timp strig din sufragerie:„Iubitu’, am primit gogoşi şi clătite, din vecini. Tocmai ce mi-am deschis mobilul!”
Să înţeleg, că nu ne otrăveşte nimeni?’’, zice el. Nu-i răspund. Mă aşez şi înfulec ce găsesc acolo. Sunt tot calde. Bune, binevenite. A ajuns şi cafeaua! Ei, cum e? Nu-i aşa că sâmbăta mea e magnifică? V-am spus că m-am născut sâmbăta? Da?! Ei, amnezia! O fi de la gogoşi! Sau de fericire …măruntă! A mea!

brioche-donuts-1-6b_opt

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Patru ore cu „un alt nebun din lista mea”

Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro-rustic. Sau interpretabil de fiecare în parte. Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate, aşa că, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi; iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă? Hmmm!
Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor am realizat că nu ne cunoşteam numele. Dintr-o dată, omul din faţa mea se numea într-un fel – Mihai (şi iar menţionez  că mai târziu am aflat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă).
Dar, să ne întoarcem. Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, aşa că, în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: Un expresso şi o apă plată!  E mult?, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină
Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră şi atât; nimic spiritual, din păcate. Chelneriţa ne aduce cafelele. Eu privesc oarecum în gol, cu teamă parcă de conversaţia ce avea să vină. Nu-mi doream o nouă experienţă dezagreabilă. Dar, na, că se întâmplă. Aud exact ceea ce nu voiam să mi se amintească. Deloc: Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?
A căzut cerul! Cum să-i spun eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, o bag pe aia cu tehnician dentar. Doar nu minţeam cu absolut nimic. În fond asta mi-era profesia  până cu ceva timp în urmă când luasem hotărâri radicale. Zic timid, bâlbâind  cuvintele: Ştii, sunt tehnician dentar, dar….
Nu am mai apucat a spune nimic, că aud: Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!
Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!
Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste îndeletniciri! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. „Neinteresant!, îmi spun în gând. Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor….”
 
N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!
N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  4 ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!
Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!
Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia. Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!
Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor 4 ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: Ştii, eu o să mă însor cu tine!A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine. Eu am gândit atât, simplu: „Alt nebun pe lista mea!”
Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta, kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!
 Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram „burlacă”……