Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Dau? Nu dau…

Dau cu împrumut tristețea!
Nu mai râdeți, știu și eu
Că tot eu îi sunt feblețea
Și va sta pe capul meu!

Dau cu împrumut albastrul!
Pe ăsta sigur nu îl luați,
E la liber la tot colțul,
Eu l-am luat din Cer, într-o marți.

Dau cu împrumut o pană!
Ați uitat povestea mea?
E cu obsesia din palmă,
Fericirea altora!

Dau cu împrumut nimicul!
Ăsta-i mult și e sub preț,
Eu îi folosesc tipicul
Și mai pare și măreț.

Dau și nu dau cu împrumut!
De ce-aș da când poți lua?
Pe sub mână am dat demult
Și-am amanetat deja

Două încercări stinghere,
Suflet, literă, amănunt,
Iar acum am șantier:
Împrumut, dar nu mă-ndur!

Și păstrez doar pentru mine
Vechituri de gând, mulțime!

Poate dacă râd de luni și ironizez nițel startul aiurea luat azi, îmi revine zen-ul

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

 

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Hai că-i ușor, căci merg pe tocuri cui!

Femeie simplă, cu albastru-clipă,
Cu pielea albă, ca un abur sfîșiat,
Ce poartă în urechi cercei de sticlă
Și pe genunchi doar ultimul păcat;

Femeie care stinge-n floare cerul
Și mâinile-i miros a mușețel,
Ce-și prinde o șuviță cu cercelul
Și arhivează iubirea-ntr-un inel;

Femeie rost, femeie fum și violetă,
Uitată-n raft de magazin cu pălării,
Printre eșarfe înfășurându-și silueta
Și potcovind norocul cu batiste fistichii,

Să nu cumva să pui la îndoială
Iubiri călcate-n tocurile cui,
Tu poți să fii orice, cum, bunăoară,
Poți fi femeia unei zi căprui;

Poți pune zmeie în vitrine sumbre
Și roșu într-un șantier din cartier,
Din soarele tristeții tu scoți umbre,
Și viața-ntreagă o porți la portjartier,

Femeie ce te știi pe lumi stăpână,
Nu vrei sa îmi dai lecții o săptămână?
Tu mă-nveți ce am uitat din timpuri șui
Hai că-i ușor, căci merg pe tocuri cui!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Te voi citi în linia din palmă

Îmi tace albastru-nvăluit în ceruri
iar trupul se amestecă-n nuanțe moi,
m-ai rătăcit prin toamnă și peneluri,
printre gutui care miros a noi;

Îmi plimb speranța-n rădăcina dintr-o vie
că va rodi și-n alte dăți înamorate,
te-am sărutat sub bolta-mbrăcată-n ie,
înstrugurind dorințe de pământ și de păcate.

Te voi citi în linia din palmă,
plecând dintr-un abis în alt abis,
iar tu vei scrie iarnă după iarnă,
în mâna dreaptă, un destin promis;

Am să-ți cutreier gândurile, în taină,
te-oi descifra în șoapte și-n priviri,
cu indigo am să-ți vopsesc o geană,
și-apoi în sân, spre stânga, te-oi piti;

Îmi voi promite cerul și pământul,
pe frunte am s-așez măceșe-n pârg,
voi topi-n ploi secunda cu amănuntul
că doar cu tine o sa râd și o să plâng.

Nu e nevoie de nimic, mi-ai spus aseară,
gutuile miros a toamnă iar,
de ești cu mine-n fiecare seară,
am toată lumea ascunsă-n buzunar

Și nimeni n-o să iasă să ne strice,
tot ce-am luat cu împrumut din vieți,
iar riduri calde-n ochii mei or să abdice,
dând doar dobânda nopților spre dimineți;

Hai, spune drept, în linia din palmă
eram noi doi, alint din toamnă-n toamnă?

Zi minunata să aveți, cu iubire și înțelepciune.

sursa foto> unsplash.com/photos

brown nut on person's left palm
Mărgăritare versificate

Tramvaie albastre

Cândva, undeva, un nume, o viață, niște șine, un tramvai…
tăceri și imagini desprinse din rai
o lume cu umbre, cu păduri neatinse,
poveste de oraș cu aripi întinse,
cu sufletul pus printre pietre, pe drum,
cu un aer cam retro și cu visul nebun
să rămână etern, boem și șarmant,
iar noul să-i fie un cuvânt…. demodat,
să păstreze cuvinte și in grinzi, și in ziduri,
să ne fie doar tânăr, însă vechiul din riduri
să ne spună mereu că nu-i vorba de azi,
când Brașovul respiră frumusețe-ntre brazi,
și că inca tu vezi și tramvaiul albastru,
simți cum oamenii trec, prinzi și gândul sihastru
care-ncearcă să lase, pe cerul uitării,
armonii despre ieri, parfumate istorii,
care-și scutură-ncet catifeaua cortină,
mulțumind de spectacol, promițându-i lumină
și mai bună, chiar de nu este așa
căci tramvaiul albastru e acum…intr-o stea!

 

brasovul

Mărgăritare-profil

Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..