Când sfârșiturile se înnoiesc

Când sfârșiturile se înnoiesc, apar artificiile surprinzătoare ale Universului. Se rostogolesc zile în luni și se întrepătrund anotimpuri deși totul nu pare altceva decât spectacol cu repetiție, într-un alt an, într-o altă dimensiune.
S-a întunecat orașul de două zile-ncoace. A plâns cu lacrimi de zahăr kandel cerul și s-a așezat, în chiseaua grădinii, pulbere rătăcită de octombrie înghețat. Într-o singură zi, s-au mișcat trupele de comando ale văzduhului, aducând tunete și fulgere în timp ce coborau de zor mici cercetași albi. În tot timpul ăsta, secundele despărțeau luptele. Soarele îi însoțea în încercuiri de o clipă, ca, târziu, în noapte, viscolul să spulbere și să-i învrăjbească între ei, doar-doar nu s-or așterne pe caldaramul știrb si rece. Apoi o tăcere nefirească s-a instalat de parcă nimic nu se întâmplase și urmele fine rămase pe acoperișuri erau doar închipuiri dintr-un coșmar pe care aveai impresia că l-ai mai trait, cândva.
Iedera roșie, filigran natural al toamnei, cusută parcă de cel mai neobosit artist, s-a ciufulit toată, împrăștiind din frunzele sale ruginii pe poteca pădurii. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum se întinde aceasta pe pereții clădirilor. Ai senzația ca sunt coloane întregi, ca niște cozi de fată tânără și cochetă ce nu se poate hotărî cum să-și lase părul. De data asta vântul atât i l-a înfoiat de o lăsase necoafată în văzul lumii. După o oră, însă, stătea impasibilă, încremenită, cu câteva frunze lipsă, dar încă dârză și frumoasă, semn că multe furtuni mai trebuiesc a veni pentru a o face să renunțe la coama sa roșie. Sincer, o înțeleg. Să se bucure cât mai poate căci, în curând, noiembrie nu se va mai juca în episoade fantomatice și o va sili să se orienteze spre stilul de iarnă. Ea mi-a soptit că prefera să joace în basmul „poveștii din frumoasa adormită” decât să se știe tunsă și cheală, admirată doar de câțiva pitigoi și hrănindu-se cu amintiri de primadonă.
In definitiv, nu e singura care așteaptă primavara din luna noiembrie. Vecinul cel blond care îi dă binețe dimineața și seara nutrește aceleași sentimente. Pentru ei nu exista iarnă, ci doar o trecere spre verde. Pentru mine, nu contează anotimpurile. Nici lunile chiar. Mă simt ca o nucă. Sunt o nucă. La adăpost, într-o coajă dură și frumoasă, rostogolindu-se încet în înțelesuri și povești cu a fost odată. Cu miez dulce, din care se pot hrăni toți cei care simt nevoia să guste, sau matur, îmbogățind masa sufletului pribeag, rătacit prin cuvintele mele, în înserări de gând.
Am fost nucă verde, coborâtă în dulcețuri de vorbe, primite cu greu, uneori sau firesc ca o bucurie de primăvară binemeritată. Am fost decojită, marcând mâini, îngălbenindu-le trecerile în amarul neliniștilor mele și ronțăită discret silabă cu silabă. Câțiva, m-au asezat în săcuți de pânză, ca pe o comoară dragă știind că atunci când va veni vremea voi fi de nădejde și gust la masa cea de taină. Uneori, mi se-ntâmplă să-mi uit menirea și să încremenesc în singurătăți voite, așteptând clipa degustării profunde. Mă ofer atunci, ca pe o ofrandă,  într-un pahar-degetar, devenind nucată amețitoare, în semn de iertare căci nu am nicio explicație verosimilă pentru tăcerile și izolările mele. Poate doar alcoolul să reușească să vă îmbete dezamăgirile.  Stiu  că așa mă  mai adun dintre lucrurile care îmi îngrămădesc literele și secundele, amețindu-le într-o gaură neagră, din care nu ies nici eu, nici cuvintele. Și totuși, sfârșiturile se înnoiesc, iar eu îmi scot inima din carapace, măcar cât o simțire în plus.
Doar blondul meu m-a salvat dintr-o rostogolire imprudentă și m-a așezat pe polița cu semne calde, lângă trei vreascuri de nuiele, un fir de busuioc și o fotografie cu ramă aurie. De acolo, vă scriu, cu litere-candele care sigur vor încălzi orice anotimp ar veni.
Cândva, spuneam că mi-e lumea amestec și poate și din acest motiv războaiele vremii nu mă mai sperie. Mă sperie doar înghețul din oameni, vrajba, agresivitatea și inconsecvența unora. Mă îndepărtează pașii  de-i simt în spatele meu mult prea puternic, de parcă sunt iscoade care au lipsit de la lecția de camuflaj și dau fiori prin sunetul flecurilor de la pantofi, dar și cei care se caută în cuvintele mele mai mult decât merit. Mă mai întristează și faptul că-mi cenzurez emoțiile sau trăirile, întrucât se întâmplă deseori să se decojească din mine mai mult decât am, decât sunt.
Caci…sunt o nucă. Mă voi rostogoli încet spre povestea de mâine, una care se cere încălzită în aura iubirilor cuminți. Unele știute, prinse în carapacea mea de nucă. Curând, voi străluci în pom de Crăciun, învelită în staniol, și agățată pe ramuri cu miros de sărbătoare, amintindu-mi de mamaia mea și ciurul ei cu nuci ce deveneau globurile cele mai frumoase. Nu e nevoie de mult să fii fericit, dar e nevoie să știi ce te face fericit. Exact ca zicala aceea că vorba fără faptă, e degeaba. Și uite așa, vă spun că o vreme am lăsat vorbele căci faptele se cer și viața se trăiește și dincolo de cuvinte.
Vreți o nucă?

 

sfârșiturile înnoite dintr-o toamnă nucă
sfârșiturile înnoite dintr-o toamnă nucă
ps. Dedic această scriere tuturor celor care poate au înțeles de câte ori am vrut să închid această poartă de comunicare, din cu totul alte motive decât cele ce țin de drag de scris, inspirație sau bucuria descoperirii frumosului din oamenii pe care îi găsesc în casele lor virtuale. Când lipsești mult, nici nu știi cu ce să începi, iar eu am tot lipsit în acest an.
Vreți o nucă? Când sfârșiturile se înnoiesc
Vreți o nucă? Când sfârșiturile se înnoiesc
Continue Reading

Toamnă …la borcan

Toamnă la borcan,

cu tot cu frunze,
cu tot cu muze,
cu arămiu de gând,
cu ochiuri de pământ,
cu vânt ursuz prin stele,
cu ploi fără umbrele,
cu crengi golite-n soare,
cu brumă și răcoare,
‘nvelite în chihlimbar
și frunze de mărar,
în leuștean și-n ghinde,
în ploi de luat aminte;
amestec nesărat,
cu umbre amalgamat,
și strecurat prin site,
turnat printre cuvinte,
pus bine în cămară
sau doar pe prispă, afară;
să doarmă, să se așeze,
să simtă, să mureze,
vreo două amintiri
cu flori, ciulini și vin,
și pere, chiar și-o nucă,
să stea, să nu se ducă;
să-i pun capacul strâns,
să nu poata fi smuls;
iar când în primăvară
ți-o fi dor de o toamnă,
s-aduci dar aurit,
borcanul întomnit.

Știi jocul cel de iarnă,
ce-l scuturi fără teamă
și-n el se mișcă totul
și ninge prin tot globul?

De voi privi cu drag,
în bolul cu capac,
se vor mișca, alene,
vreo două tufănele
și s-or roti, vioi,
cinteze, pițigoi,
măceșul înghimpat
și galbenul brodat;

Iar de deschid capacul,
s-o scutura copacul
de prune sau gutui,
de frunzele hai-hui;
s-o umple toată casa,
va mirosi ograda
a viță tămâioasă,
a lemn ud și a boască,
porumb depănușat
și struguri la uscat;

S-o umple de lumină
în iarnă, o gradină,
și va zâmbi fugar

O toamnă ….din borcan!

 

toamnă la borcan
toamnă la borcan
Continue Reading

Patru anotimpuri într-o singură zi

Patru anotimpuri într-o singură zi:

Ba e soare, plouă tare,
Ninge-n crestele stâncoase,
Cade frunza, frigu-i mare,
Și bat vânturi furioase;

Roșu-i totul, degradeuri
Se strecoară în tablou,
Filigran ca în mileuri,
Broderii cu autor;

Arămiu și brumă deasã
Sunt de acuma parteneri,
Iar în via de acasă
Stă chiar scena unor seri

De revistă, cu tangoul
Simbol fin al pasiunii,
Spectator e doar ecoul
Freamătului din petunii.

Strângem, astfel, recuzita
Pentru-n timp capricios,
Pentru o șoaptă auzită
Dintr-un rost melodios,

Și te uiți cum amantlâcul
Se-nfiripã la tot pasul,
Cum se poartă vicleșugul
Pe la porți în tot orașul,

Și cum se iubesc frenetic
Ierni cu veri și toamne noi
De nu știi de-i doar poetic
Sau dacă se-ascund de ploi.

În final, te-ntrebi cu teamă,
Zgribulită de mirare,
Oare dacă bagi în seamă
Toamna, își va lua și ajutoare?

Nu-i ajunge strop de vară?
Prinde-n ea și primăveri?
Iar cu înlănțuiri de iarnă
Strânge-un an în două seri?

Când ți se pare că în plină toamnă, într-o singură zi, au intrat  anotimpuri buluc. Să vă fie cald și bine, indiferent de anotimpuri!

patru anotimpuri într-o singură zi
patru anotimpuri într-o singură zi
Continue Reading

Rătăciri fără scuze

Rătăciri fără scuze:

Nu vreau să mint, căci nu țin minte,
Uit orice invenție de gând,
Iar de mă cauți prin cuvinte,
Iese adevărul tremurând.

Nu vreau să inventez motive
Că n-am știut să-ți fiu aproape,
Am doar risipe emotive,
Scuze naive fără fapte.

Nu știu cum să-mi încep salutul,
Când rătăcită am fost vreun an
Printre nimicuri cu amănuntul,
Vânzând himere fără bani;

Iar de îmi reproșezi sarcastic,
Chiar de îți demonstrez eroarea,
În colivie-mi întorc pașii
Și uit pe buze și urarea.

În viată-s repetiții clare,
Trăit-am eu vreo câteva,
În armonia viitoare,
Vreau să exist în legea mea;

Să pun doar stele aurite
Pe timpul ce-l împart prin jur,
Iar de-mi par clipele grăbite,
Dă-mi voie-ncet să mi le-adun.

Primește-mi vorba ca și când
Ieri, am schimbat-o în cuvânt!

 

rătăciri fără scuze
rătăciri fără scuze
Continue Reading

Amintiri albastre cu peniță de aur

stilou cu peniță de aur
În călimara mea nu mai există cerneală,
nici stiloul chinezesc nu mai este vreo armă,
lucește penița, mă privește amară,
c-am uitat-o-n sertar, sfert de secol, să doarmă.
Stă-n cutie cuminte, nedreptate omisă,
ne privim zeci de clipe, prelungim agonii,
mi-a fost dat chiar de tata, datorie promisă
pe când eu garantam că ani mulți va rodi.

Că-mi va fi o patină peste gheața de foi
și făcând piruete ale literelor dansuri,
că-i voi da tușul bun să-mi întâmple nevoi
și că el îmi va scrie amintiri în albastru;

că-mi va face chiar vrăji, inundând rânduri-gânduri,
nedreptăți domolind, bucurii scrijelind,
într-o carte de rosturi va puncta în amurguri,
că-i un bun dansator, parteneri de cuvânt.

Cere-mi, viață, să te scot la lumină,
să nu-mi uit prea devreme bucurii de-nceput,
călimara să-mi fie mai albastră, mai plină,
și-n patină de timp să mai scriu câte-un rând!


...cu peniță de aur, dintr-un timp pierdut


..cu peniță de aur, dintr-un timp pierdut
Continue Reading