Mărgăritare pentru EI

E din nou ianuarie 7

Acum mulți ani, într-un ianuarie nemilos, cu câteva zile înainte de ziua mea de naștere, într-un timp în care parcă se reinventaseră zăpezile de altădată, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns în satul ăla buzoian și greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obișnuită, departe de oraș şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aș putea vorbi la nesfârșit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, însă, cuprindea prea mult din ceea ce știam eu că înseamnă zi. Mă pierdeam într-un vâjâit prelung de iarnă geroasă și mă cutremuram la sunetul sumbru ce părea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic. Vuia vântul dinspre miază-noapte, vuia Prințul Întunecat din poveștile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducător de geruri și zăpezi viscolite, de fumuri îngemănate în povești cețoase şi de ghețuri aspre şi deloc înveșmântate în luciri de cristal, cu care eram eu obişnuită.

Din toată familia, eu eram singura ce putea rămâne acolo pentru a-l supraveghea pe bătrânul nostru, fără să îmi dau viața prea mult peste cap. N-a fost ușor, dar am adunat o lume nouă în ochii mei de om care încă trăia din amintiri de basm, cu bunici tineri. Îmi alungam demonii, ce parcă mă împresurau din afara casei, cu litere dintr-un roman rătăcit prin odaia fără vreo urmă de bibliotecă, singurele pagini citite fiind unele dintr-o carte îngălbenită de vreme, cu rugăciuni simple, unde, pe fiecare foaie, găseai câte un număr de telefon cu numele noastre, alături, semn că mamaia mea știa unde să-și țină tainele iubirilor sale, dacă cumva uitarea s-ar fi așternut în mintea sa ageră, altfel. Am pitit cărticica, atunci când am plecat din casă și o am așezat-o aproape de minte și inimă, să-mi fie pavăză și scut contra durerilor pasagere ce aveau să vină. Când momentele acestea nu-mi erau la îndemână, îmi lucram mâinile curățând știuleți de porumb, în coșuri mari pe care le aducea tataia în casă. Nu-mi dau seama ce efect avea totul, dar mi se goleau mintea și inima de emoții, în timp ce mă străduiam să reușesc în noua mea îndeletnicire. Habar n-aveam că o să-mi fie dor, după un timp, de acel ritual, în jurul orei 19, privind un film spaniol, la care tataia striga: „Hai, să vedem țiganii!” Îmi mergeau degetele de zici că asta făcusem toată viața și chiar mă bucuram că va trece ușor timpul și nicidecum că-mi stric mâinile de orășancă. Nu aveam niciun gadget, iar tv – ul abia de prindea vreo două posturi amărâte și acelea cu pureci, în plus, întunericul îmi sabota orice idee nouă.

Acum, când mă gândesc cât de multe s-au schimbat între timp, parcă nu mai număr doar 15 ani, ci vreo 30. De câte ori se deschidea uşa, părea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, îţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul celei știute, dacă întârziai în activităţi firești. Treizeci de zile pe care nu le voi uita niciodată, în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de câte ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. Treizeci de zile ciudate. Treizeci de zile în care am experimentat o altfel de viață, încercând să uit că, acasă, nu-mi ungeam nici pâinea cu unt, dacă nu voiam. Clipe care m-au făcut să mă întorc în Brașov cu mai multă mulțumire în suflet pentru tot ce aveam și să răzbat acolo unde mă credeam învinsă de închipuiri cu aer modern. Mă uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam câte vânturi le-au bătut şi câte le-au şfichiuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe. Mie îmi plângea faţa, iar ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, trecând spre camera din spate, căreia și acum îi spunem „camera din Crivăţ”, să vadă dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa. Îi auzeam cuvintele ce parcă-l blestemau uşor, spunând: „Traistă goală ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că, de fapt, ascultam glasul salcâmilor ce se împotriveau vântului năpraznic şi mă rugam să dispară, să ne lase, aşa… netroieniţi.

Am descoperit despre mine lucruri pe care nu le știam; am descoperit că pot face față unui trai nu tocmai confortabil, fără să mă plâng, fără să mi se pară nepotrivit. Am văruit, deși nimic din ce făceam nu era pe placul bătrânului – ba făceam dungi cu bidineaua, în toate părțile, ba stropeam prea mult podeaua. Mie îmi păreau închipuiri și mă distra forfota aceea din el care nu-l lăsa să aprecieze cum se cuvine strădaniile mele. Nici măcar o vorbă bună nu venea spre mine, dar eu nu aveam în gând decât să primenesc casa pentru pomana de 40 de zile. Am gătit, dar tot ce puneam pe masă erau pentru tataie farafastâcuri de care nu se atingea. Ciorba era prea acră, cartofii nu aveau ce să caute în ea, iar mâncarea de fasole trebuia musai să conțină juma’ de kil de ulei, „altfel nu era gustoasă”. La început, m-am burzuluit pentru fiecare contră pe care mi-o trimitea bunicul, dar mi-am revenit repede, văzând că lucrurile mergeau ca unse dacă respectam regulile sale. Evident că nu se aplicau ușor cele știute de mine într-un loc care, pentru mine, a însemnat raiul, realizând însă că nu mă lovisem prea des de muncile gospodăriei și condiții grele de trai, pentru că cei doi frumoși ai mei nu mă lăsaseră să văd altceva și păstraseră toată viața ca fiind greul lor, normalitatea absolută. Aveam să înțeleg mai bine ce dar frumos primisem întreaga viață și cât de norocoasă fusesem.

Pe tataia îl chema Ion. Pe mamaia, Ioana. Doi oameni cu destine împletite strâns, mi se părea mie, și totuși observam uimită că bătrânul părea că nu suferă extrem de tare după pierderea bunicii mele pe care noi am idolatrizat-o. Cel puțin așa aveam eu impresia, pentru că eu, încă, aș fi urlat după ea, dacă nu mă uimeau atât de tare reacțiile lui. Parcă era o eliberare și refuzam să cred asta, căci numai eu știam cât de dependenți au fost unul de altul. Aveam să mă înșel, dar, cu toate astea, asistam la un spectacol care se repeta, ca în ziua cârtiței. Se comporta ca un robot care-și fixase programul după ceasornicul roșu din perete. Acum mâncăm, acum dormim, acum vorbim. Nu altfel și nu în afara programului din mintea sa. Eu trișam; trișam citind, trișam plimbându-mi imaginația printre povești nescrise, urmărindu-i, discret, mișcările și învățând să trăiesc, în același timp, fără mamaia mea, al cărei miros încă persista în fiecare lucrușor din jur. Doi Ioni. Ionii mei. Îmi dădeau iar o lecție de supraviețuire, parcă știind ca acel 2004 îmi va fi greu de dus și acceptat. Din 2014, nici tataia nu mai e. Mi-au rămas icoane în biserica sfințită a copilariei mele. Am rămas cu gânduri și recunoștință imensă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că i-am putut avea mult în viața mea, cât să se bucure de ceea ce sunt și deveneam, iar eu să mă simt, multă vreme, tânără. Copil iubit.

E ianuarie iar, e Sfântul Ion, iar candela mea arde pentru bătrânii mei dragi, și, ciudat, îmi pare că în aer se împrăștie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu răsfățuri simple. În mine, în schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de cameră, ca un ultim semn că sărbatorile de iarnă se încheie de Sfântul Ion. Azi am despodobit bradul și mi-am împodobit amintirile cu gând de mamaie și tataie, de Ionii mei dragi.

Voi, cei care aveți sărbătoriți dragi cu acest nume, alături, strângeți-i tare în brațe și simțiți-le mirosul, să fiți siguri că-i veți purta cât mai mult, în timpuri când lumea lor pare departe, deși tu tot întinzi mâna să-i atingi.

Ne-au troienit zăpezi ca de altădată și au adus cu ele povești la fel. Ferice de cei care le scriu încă aievea.

La multi ani, Ioni dragi! M-ar bucura ca astazi in loc de „Dumnezeu sa-i ierte”, sa-mi lasati franturi de amintiri. Ale voastre.

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Amestec – odăița cu tavan albastru

 

Ilustrații: Anaphielle, Dana Codori

Un prieten drag mie îmi spunea că dacă pui în tigaie, de la început, condimentele, mâncarea capătă alt gust, unul mai plin, mai savuros. Zicea el că totul se amestecă ca într-un ritual și că se împrumută unul de la altul, după combinații de ele știute. Era sigur că voi zâmbi a mirare, căci nu reușise să facă pe nimeni să-l creadă. Nu l-am crezut nici eu, dar, de atunci, de fiecare dată, pun condimentele de la început. Așa sunt construită, zâmbesc neîncrezător, dar, deseori, îmi port oamenii și amintirile în gesturi care mă surprind dar îi cuprind. Ce mirat ar fi el să afle că îmi e în gând nevinovat de câte ori pun cimbru în gest de început sau că, atunci când tai usturoi, nu-mi pot scoate din minte ideea că alt gust va da mâncării dacă e tăiat mărunt sau dacă e făcut feliuțe. El era convins, iar acum sunt și eu. Într-un Crăciun mi-a spus toate acestea.

Mâncasem ceva în oraș și îmi tot promitea că îmi va găti, cândva, una dintre rețetele lui apreciate. Bineînțeles că nu mi-a gătit, iar, în plus, sunt cincisprezece ani și mai bine de când nu l-am mai văzut, însă asta nu mă împiedică să-mi amintesc de el când ninge tare și când mă îndrept spre mănunchiul de cimbru.

Viața mea mereu a fost un amestec. De când mă știu. Am trăit în două lumi, una a satului meu cu pământ crăpat de parcă erau cratere pe lună și alta în oraș de munte, lângă pădure, în pădure, dar cu drum drept spre asfaltul și betonul unei alte lumi care nu mi-a plăcut niciodată, cât am fost copil.

Șase ani, până am ajuns la școală, am crezut că viața tuturor e așa cum o aveam și eu, și că nu există om să nu aibă „țara” lui, mamaia lui, și tavan albastru în odaia cu sobă și plită. Așa aveau toți în jurul meu. Doar că pe mine mă lua tata, de câteva ori pe an, să mă lepăd de vorba înflorită de regionalismele locului. Degeaba mă împotriveam, căci nu era chip să scap de legile nescrise ale tatei. Musai trebuia să mă vindec de ceva de ce nu sufeream, de fapt. Veneam, așadar, într-un loc unde nu găseam nici pereți albaștri, nici plită, nici Tinca nu era, iar pe mamaia încă o zăream, la poartă, cu colțul baticului ștergându-și lacrimile de neputință, uitându-se cum ne îndepărtam. Amestec. Mâna mea se ducea, de atunci, spre „buchetul de cimbru”, doar că nu era decât o închipuire, căci îmi era suficient să închid ochii și să-i văd aievea, acolo, cu mine, orice aș fi făcut sau oriunde m-aș fi aflat. Pe tata nu-l interesau fericirile sau nefericirile mele. A fost nevoie să știu câteva lucruri importante, iar când m-am prins ce trebuie să spun și să fac drumurile spre Brasov au fost doar de nevoie.

Dacă, însă, se făcea să ne prindă decembrie în oraș era bai mare. Nu îmi imaginez ce vă amintiți voi, dar eu nu știu de vreo iarnă în care zăpada să nu ne cotropească puternic cât să nu mai poți să te miști lejer dintr-un loc în altul, darămite dintr-un oras în alt oraș, așa că tata se asigura că plecăm rapid spre Buzău cât să nu ne prindă nămeții cei mari și viscolul, prin trenuri.

Ne-au prins. A fost cu vuiet și miros de canton și cărămidă roșie, cu troiene cât casa și salvatori ca în poveștile cu Sfarmă Piatră, dar care își pierdeau din grozăvie când, în odaița cu tavan albastru, dădeam de zâmbetul zânei mele bune cu ochi ca tăciunii.

Doamne, și începeau zilele cu miros de ud și de ger, strecurat pe sub ușă, în timp ce se aduceau, în casă, coceni de porumb; apoi de catran dat pe plită, ce mirosea, puternic, a curat și a nou, a început si a grabă de om, cu multe de făcut. Mirosea a rufe înghețate, soldați înțepeniți care ne făceau să râdem în hohote până li se curma suferința, și a orez cu lapte și vanilie, a bun și a cald.

Ușa se deschidea, de zeci de ori, și apăreau, pe lângă noi, coșuri cu ouă, apoi lapte, faină, unsoare, rahat, nucă, toate se pregăteau a rămâne la temperatura camerei, căci nu se puteau face cozonacii decât cu mare grijă și în loc ferit. Decembrie începea festiv, în aromă de portocală rasă, rom și stafide, iar eu iar eram un amestec de curiozitate și știință de „om mare”.

Eram atât de bucuroasă că asist la făcutul cozonacilor, încât niciodată nu i-am spus bunei mele cu glas de domnișoară că nu mă omor dupa cozonaci. Când îmi spunea să bat ouăle cu zahăr cât să le fac spumă, mi se părea că cel puțin unul dintre cozonaci era făcut de mine. Totul îmi e, în mine, amestec! Da, cu ligheanul ce era ferit și acoperit cu bunda de miel, ca să crească aluatul și să se umfle, să nu cumva să ne facem de râs cu niște caricaturi de cozonaci, dar și cu somnul meu de piticuț printre ciururi și blide ce așteptau curățarea.

Mamaia, însă, niciodată nu mi se părea că dă o mare importanță cozonacilor, cum am mai văzut eu prin alte locuri. Deloc nu era îngrijorată. Era mulțumită, de la început, de tot; încrezătoare și, Slavă Domnului, îi creșteau de nu avea tăvi potrivite pentru ei, atât de voinici erau. Știam că e o lună aparte, pentru că, după ce se termina cu lucrurile fine, se auzea zvon de tăiere de porc, iar eu priveam cum se scoteau ligheane, cum se fierbea apa, cum se curățau vase și se pregătea terenul pentru evenimentul firesc, ce nu părea nimănui nici barbar, nici nepotrivit, ci era prilej de mândrie că porcul e destul de măricel cât să ne hrănească pe toți, și pe cei de la sat, și pe cei de la oraș. Amestec.

Lucrurile acelea, însă, nu se făceau decât cu mulți oameni în jur, fiecare știindu-și rolul, de la sacrificat, pârlit, cât să nu crape șoriciul și să se întărească și să se bucure fetele de nițică „gumă roz”, naturală, până la tranșatul de maestru al bunicului nostru. Amestec și pe bătătură.

În fine, în următoarele zile, nimeni nu stătea. În odăița cu tavan albastru ajungeau, pe rând, slănina, cărnurile de tocat, se făceau jumeri și cârnați, se prăjea carne pentru borcan, se desăvârșeau toba, caltaboșul și lebărul. În fiecare zi, se bifa câte un lucru din cele multe, dar nu era seară să nu se încheie în miros de piper boabe și țuică fiartă, băută, mai apoi, în mosorele de faianță, cum spunea mamaia mea porțelanului.

Adormeam bucuroasă, auzind cum numărul zilelor până la Crăciun scade și cum planurile din jur încă păreau interesante și în plină desfășurare, cât să mai am multe de admirat și învățat.

Lumea venea la noi, deschizând ușa cu zgomot, smotocindu-mi obrajii a bucurie, când mă vedeau și nu zăbovea nimeni nici măcar cât un mosor de faianță. Se împărțeau și se înapoiau lucruri, rețete, condimente, unelte. Se striga la poartă, cât să tresărim, din casă, a curiozitate. Apoi, auzeam flăcăii cum își trozneau bicele, și umflau buhaiele, iar mamaia spunea sec că se pregătesc băieții mari de urat. Și iar ne miram.

Când mai erau câteva zile până la Crăciun, se scuturau macatele și preșurile, se dădea cu bronz ușița de la sobă, se făceau sarmalele, caltaboșii de fiert, cunoscuți drept chișcă, în alte locuri, se aduceau câteva crengi de brad de la biserică, rămase după ce fusese împodobită și se trăgea nițel sufletul a așteptare. Se simțea mulțumirea în aer.

-Când vine Crăciunul, mamaie?, întrebam noi neștiind ce și cât să mai numărăm;

-După ce vin copiii cu „Bună dimineața sau neațalașul”, cum vreți voi a zice, după ce auziți:

Bună dimineața la Moș Ajun
Și mâine cu bine la Moș Crăciun, să știti că atunci vine Crăciunul!

Și știam, și aveam să știm, cândva, și mai bine, colindând pe toate ulițele satului nostru.

În timpul ăsta, la Brașov, Crăciunul era cuminte și liniștit. Toate ajunseseră deja, cu trenul, cu mama și tata, care își duseseră cu ei o bucățică din forfota satului, sat unde pentru noi era raiul. Nu știam de Moș Crăciun, nici de brazi împodobiți, dar venea și vremea când aveam să fim subjugati și de aceste lucruri, dar știam de Isus și de Nașterea Lui, iar, pentru un timp, în ziua de Crăciun, după rugăciune și binecuvântare, o mămăligă aurie, câteva bucate, bucuria și veselia noastră, mândria și recunoștinta ne amestecau într-o sărbătoare care mi-a rămas în mine la fel, simplă și caldă. Cozonacul mamaii ne zâmbea galben a fericire, iar boabele de piper se amețeau în mosorele de faianță! Era perfect fără a ști ce înseamnă asta, dar simțeam pocnind fericirea în tavanul albastru.

Ciudat, indiferent cât de multe bucate se pot face de Crăciun, moderne sau nu, eu mănânc, și acum, în aceeași ordine, aceleași lucruri. Și, de fiecare dată, îmi pare că am la masă aceiași oameni dragi. Și nu veți crede, dar eu văd tavanul albastru, chiar dacă sunt singura.

Amestec amintiri și emoții. Bonus, un buchet de cimbru…să-l luați cu voi, în toate lucrurile pe care le purtați în sărbătoarea aceasta fără de aseamăn. Cine știe ce împreunări va face. Unele de neuitat, vă asigur!

 

Va invit să intrati pe blogul Monei Rusinescu si sa cititi si celelalte povesti, dar si sa-i rasfoiti blogul, in caz de nu ați făcut-o până acum. Eu profit de faptul ca  e Crăciun pe rit vechi, cat sa asez povestea si acasă.

 

La multi ani, dragii mei!

 

Text  publicat  pe 21 decembrie, de „o carte nescrisă”, in seria Povești de decembrie, 

Mărgăritare versificate

Și ce departe!

Și ce departe sunt de tine,
Am coborât trei trepte și-un infern,
Tot căutând o punte să ne țină
De-am rătăcit în labirintul unui ghem.

Și ce departe plec cu orice vorbă
Pe care o văd întinsă pe podea,
Mă trec fiorii când mă scurg pe o scoarță roză
A unei răni de zid din mucava.

Și ce departe mă trimiți citindu-ți chipul
Ce-ascunde-ngăduinţă și dispreț,
Și nu pricepi de unde-i anotimpul
Ce strânge între noi doar ploaie și-ngheț.

Și ce departe sunt deși-ți zâmbesc cuminte
Din amintiri și poze fără zimți,
Tu te prefaci că-mi ești aproape, în cuvinte,
Eu mă prefac că nu știu că mă minți.

Și ce departe cred că voi mai fi,
Îți las doar ție verbul a iubi!

Imagini pentru despartire
sursa foto – femei de succes.ro
Mărgăritare festive · Mărgăritare versificate

Noaptea asta am să vin să leg busuioc de ușă

Dormi copile, dormi senin,
Ia-ți pe pernă o păpușă,
Noaptea asta am să vin
Să-ți leg busuioc de ușă

Să îl simți și să-l cunoști,
Să te adoarmă în bucurie,
Când vei crește să il coși
Viselor ce au să vie;

Să-ți descânte sărbătoarea,
Să te apropie de El,
Când vei spune rugăciunea,
Busuioc să simți în piept!

Pune mama, în noaptea asta,
Busuioc (usturoi) la geam, spre stele,
Să țină departe cearta,
Să ne apere de rele,

Să trimită, hăt, departe,
Orice gând nepotrivit,
Să fii ocrotit, în pace,
Dormi, senin, copil iubit!

Ne trezim în sărbătoare
Și vom râde, vom zâmbi,
Iar pe tine, mic și mare,
Mândri, te-om sărbători!

Sfântul Ion (Andrei) ne ocrotește,
Ne unește, ne-a iubit,
Ție Sfântul îți zâmbește
Că ai numele sortit,

Iar când  timpul (toamna) se va scurge
Într-o iarnă de argint,
Să nu uiți c-așa vor curge
Bucurii spre infinit!

Ești  Ion, Ioană (Andrei, Andree) sfântă,
Porți iubirea în cuvânt,
Ai menire cât s-ajungă
Să faci vieții legământ

Că vei fi un om ferice,
Bucuros de al său nume:
La multi ani!, tata îți zice,
La multi ani și mama-ți spune

Și să strălucești ca viața într-o noapte fermecata,
Ion (Andrei) ești,  Ioană (Andree) dragă, fericirea să te vadă!

 

În noaptea de Sfantul Andrei, om drag m-a intrebat, pe facebook, daca nu am versuri facute special pentru aceasta sarbatoare. Voia sa le citeasca fetitei sale, asa cum facuse, in vara, pentru cea mică, cu „Sa fii Marie!”. N-aveam, dar am făcut pe loc, însă pentru că am avut probleme tehnice cu wordpressul, care nu m-a lăsat  să mă loghez, nu am asezat poezia aici.  Profit de faptul ca  vine Boboteaza  și Sfantul Ion, și am modificat puțin versurile, mai ales ca, in zona din care mă trag  busuiocul era folosit nu doar de fetele de măritat, sub pernă, ca in povestea mea cu Grigore Busuioc, ci și sa ne fereasca de rele, pe  copii, mai ales.

 

Noapte magica sa aveti, cu ape limpezi ce trec prin noi, descatusand energii bune! La multi ani!

 

Imagini pentru busuioc pentru biserica
sursa – internet

 

Mărgăritare versificate

Răvașe căprui

În bruma umbrelor fugare,
Unde îngheață amintiri,
Pe geana unde aziul doarme,
Și unde mâinele-i martir,

Pe-o jumătate de tăcere,
Într-o jumate de hățiș,
Unde întregu-i o avere
Și rezultatul mărunțiș,

Se zbate ochiul nopții albe,
Iar pleoape cad ca un zbor frânt,
Dorm, tun, zăpezi în acolade,
Și ning răvașe pe pământ,

Privești neînduplecat pe chipuri
Ce parcă-ți cer o dezlegare,
Înseninezi doar niște sferturi,
Dând, iar, mirării amânare,

Și râzi, tu, cer cu șapte colțuri,
De noi, naivii, fără sens,
Cum ne citim în mii de cioburi
De-omăt, pe al lumii înțeles!

Și-n mâna stângă țin răvașul
Uitat în umbra unui gând,
Mă simt de plumb, precum viteazul
Ce se bătea cu mori de vânt;

În clipa fără de culoare,
Albită sub ghețari de mir,
Citesc biletul cu glas tare:
VEI FI CĂPRUIUL UNUI VIS!

În bruma umbrelor fugare,
Am rătăcit preț de-un răvaș,
Luasem împrumut o stare
C-un gând căprui amanetat!

În dimineața următoare,
Am înghețat într-un păcat,
Primisem doar o amânare,
N-am deslușit mesajul dat!

Citesc din nou, poate o să-mi scrie
Căprui, pe-un petec de hârtie,

Menirea mea!

(Nu va las un răvaș cu mesajul primit, ci acesta care mi-a tulburat dimineața)

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.
sursa foto – facebook