Cioplind uitării..haine moi

Să nu te plimbi pe gândul trist
Nici cât un strop dintr-o secundă,
Să nu uiți că atâta ești –
Un adăpost fără penumbră;

Te locuiesc mii de cuvinte,
Ce dorm la streașină, cuminți,
Să nu te miri că fug la vale,
Când ape repezi o să simți

Că vin să spele din emoții
Și praful vorbelor ce tac,
Iar cu aglomerări de suflet
Vor face din tristeți un lac

Ce va seca prin prima rază
Ce pune mângâiere în clipă
Și va rămâne doar esența
Dintr-o poveste adormită

Pe care o legeni printre frunze
Pe balansoar de amintiri,
Punându-o iar  în adăpostul
Fără penumbre și rostiri;

Și va sclipi sub porți de soare,
Fără vreo vină sau mirări,
Un biet jurnal care nu moare
Nedescifrat în așteptări.

Se duc secundele în zâmbet,
Și ne poftim pe drumuri noi,
Să ne ascundem de-amănunte,
Cioplind uitării… haine moi…

în adăpost fără penumbre

Continue Reading

În însingurarea mea nu e loc de singurătate

 

Nimic nu se-adună-n realități efemere:

Nimic vesel, nimic trist,

Ci izgoniri de substanță

Lichidă, solidă, gazoasă,

Fiecare cât are și de care are.

 

 

Pe peticul meu de scenă nu e nimic.

Nimic vesel, nimic trist.

E doar izgonirea mea

Din realitate,

Dar mie îmi place.

 

 

Bântui în dreapta, în stânga,

Mă așez la  margine de gând,

Îmi împreunez palmele

Și șoptesc:

Multumesc!

 

 

Nu par singură,

Sunt singură!

Mă însingurez voit.

Așa-mi pot juca toate clipele,

Pot citi  stelele cuvintelor,

 

 

Pot descifra romane uitate ca recuzită

Pe masa scenei mele.

Așa, am timp mai mult pentru mine

Și pentru nimicurile mele de ață,

Înșirând amintiri la uscat.

 

 

Din când în când, ridic cortina

Și mai primesc, în culise,

Cate-un rătăcit însingurat ca mine,

Să ne bem stropii de aghiasmă

Cu binecuvantare.

 

 

Apoi, ne-ntoarcem în lume,

Printre cei singuri, cei perechi,

Către perechea mea

Care știe că-n însingurarea mea voită,

Nu e loc de singurătate!

 

 

 

 

 

Continue Reading

Nuntă în Cer și lacrimi pe pământ

Nunta  in Cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers.
În satul meu, azi, e doliu. Lumea merge la biserica de Sfantul Ilie cu fruntea plecata si ochii cerniti. Soaptele se ascund pe buze. Stiu ca se privesc complice, cu gandul spre familia greu incercata. Stiu ca multi dintre cei garboviti si de griji, si de ani, si de uitare, se intreaba de ce nu a tinut Dumnezeu randul și de ce a lasat sa se intample teribilul accident. Spunem mereu ca cei de la sat se satura de munca si migreaza spre oras. In satul nostru cei tineri raman si muncesc pamantul. Din greu, cu ce stiu, cu ce au. Li se strica uneltele, masinariile, pana cand iși iau tributul de sange si ne amintesc noua, celor ramasi, ca viata nu e alba-neagra. Nu totdeauna scapi dintr-o situatie periculoasa, chiar daca ai scapat de zeci de ori.
In satul meu o mireasa a ramas fara mirele său, o mamă și-a pierdut fiul cel harnic si frumos, un tată….mințile. Si noi ni le-am pierdut….puțin. Avem in schimb lacrimi si mâini frânte. Ciudă si neputință. Suntem copleșiți.
In satul meu e doliu azi, dar nu stiu de ce, de data asta simt ca acest lucru va indurera mult timp lumea. Poate ca prea a sfarsit tragic, poate ca se simte ca pamantul si-a luat tributul. Azi, campul e cel mai ocolit loc. Nenorocirea, insa, s-a produs. Nimic nu mai se poate schimba. Drum fără întoarcere. Pe unii acest lucru îi va înrăi, altora le va potoli patimile și furiile cuvintelor. El va ramane amintirie vie, durere nepotolită.
Nunta in cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers. Dumnezeu sa te odihneasca, copil frumos!
Continue Reading

Sufăr de nebunie metaforică

 

..suferi de nebunie metaforică!
Mi-a zis al meu soț, într-o dimineață de vară,
pe când îmi purtam cuvintele visate, cu ochii închiși,
mustind de somn și tânjind după așternuturi moi,
în timp ce coboram o scară 
ce ducea spre o călimară invizibilă cu cerneală de taste
cu care se scriu, pe repede înainte, visele nopților.
Mă întreb de ce aș suferi de mi-aș imagina
Că și visurile mele s-ar pune în condei
Cât să le fac să se pecetluiască în împliniri?
sursa: internet

 

Continue Reading

Cai verzi și nori albaștri

De când cu toana asta nouă,
Soarele mi-a zis vreo două,
Când i-am spus să ia lecții de echitație, ca sihaștri,
Să călărească-n cer, cai verzi pe nori albaștri.
Auzi, ia du-te, mătăluță, și te ascunde,
Că acușica ploaia o să te ude
De plec si las să te cotropească, precum ostașii,
Picuri de sub copite de cai verzi, pe nori albaștri!
Mai bine, ia de aici raza mea bună,
Stai sub umbrele, urcă-te pe lună,
Fă semn cu mâna de ești printre aștri,
Căci prea vezi, des, cai verzi și nori albaștri!
M-am luat la ceartă cam nepotrivit,
În ceas de amiază, cald și toropit,
Cred că-mi doream răgaz și, potolindu-mi pașii,
Să visez umbră, vânt,… cai verzi și nori albaștri….
….fără vinovății de o clipă….
sursa: pinterest. co. uk

 

Versurile astea le-am visat ieri, dimineata. Primele trei strofe. Am coborat, buimaca si le-am scris rapid. Inca dormeam. Nebunie. Azi…le-am cizelat putin și …sper sa va placa. Zi faină ….cu tihnă…
Continue Reading

Iulie ciobit, caise, rendez-vous și licurici

Liniștea cade peste pridvorul inimii mele. Mă ating cumva licuricii pe care eu nu i-am vazut decât în poze. Mihai mi-i arată, exaltat, cu bucurie inocentă, aceeași cu care ieri mi-a întins un fir de păpădie crescut pe streașina casei. Ce loc înalt și prețios pentru o plantă atât de plăpândă.  Mi-a zis că-mi seamănă și jur că m-am îndrăgostit puțin de el. Din nou. Nu  văd lucirea de care îmi tot vorbeste și nu mă mir, mereu sunt incapabilă să observ cum lucrurile simple îmi explodează frumusețea în față, tocmai când eram ocupată, aiurea, cu vreo nebuloasă pe care mi-a indus-o tumultul din jur. El râde, eu oftez cu ciudă  încercând să caut obsesiv locurile cu bijuteriile  licuricioase ce sclipesc în noapte. Întunericul mă găsește obosită, numărând secunde. Până la….
Mai nou, îmi pun câte un semn, câte un țel, o căsuță ce trebuie bifată. Mai bine zis, fac asta de un timp.  De nu mă țin de cuvânt, nu-mi mai dau avertisment, ci pedeapsă pe loc. Dar vă anunț care mi-e scorul. Deocamdată e remiză. Inca traiesc sub semnul caisei.  De la felia cu dulceață, de azi dimineață, mi se trage. La mama, copacii aproape s-au rupt sub rodul bogat, iar congelatorul meu e plin de punguțe cărora eu le zic deja prajitură, căci nimic nu e mai simplu decât să-ți aduci vara printr-un fruct scufundat într-o baie de ou, lapte și făină, copt încetișor, într-un timp în care îți ninge cu poveste de argint. Va jur că vă voi aminti atunci, de o clipă acrișoară de iulie.
Bărbatul meu mă invită la un pahar de oareșce. Mă servește tacticos punând licorile, tot ca un alchimist veritabil, într-un pahar de cristal, fără picior. Paharul e ciobit, crăpat și eu mă mir, căci nu mi-l aminteam astfel. Cineva mi-a spus să nu țin lucruri ciobite în casă. Presupun că mâine-l voi arunca. Și totuși, e paharul unui rendez-vous de luni seara…cu soțul meu. Deci..cum să-l arunc?
Mai bine arunc niște gânduri ciobite, ălora sigur nu le duc dorul. Ba, dimpotrivă aș spune, le înlocuiesc cu unele întregi și senine. De mult, nu mi-a mai fost atât de senin. Poate mi se trage de la caise, ori de la mama, ori de la flirtul de seară cu licurici doar de el văzuți. Eu cred că mi se trage de la rochia ce asteapta s-o cumpăr. E doar la un click distanță. Oare să….?
ps. și stiu și ce să fac cu paharul – îl transform într-un decor cu strasuri și o plantă micuță care să-mi aducă aminte mereu de o seară cu licurici…

Continue Reading

Cât ține-un început?

 „Cât ține un început, cum de durează ani?
De voi greși din nou, voi mai gasi iertare?„-
mă-ntrebi și-ți simt în vorbe însângerate răni
și-un soi duios de gânduri ce mor de nerăbdare:
Un început de-ar ține an de an,
ar fi preludiul cel visat de mine.
Dac-ar dura o vreme doar, din plan,
din planul vieții, să-nțelegem bine,
m-aș bucura de el cu fiecare clipă
și-aș aduna-n albumul cu frânturi
tot ce-am greșit, iubit, dorit, și c-o aripă
de gând bun le-aș ocroti cu rugăciuni.
De vom greși din nou? Ce întrebare!
Cei buni și dragi ne vor ierta mereu,
Iar restul va ramane a vieții întâmplare,
Căci de nu pot ierta, nu-i pot convinge eu
Ca a ierta e un-nceput de drum
Mai bun.
Ma iert, din nou,
Și cred în Dumnezeu!
2015, februarie

Continue Reading

Privirile din cuvintele lumii

Privirile lumii îmi sunt străine astăzi. Azi îmi e soare chiar și în picurii de ploaie, căci mă iubesc mai mult, mă respect un strop în plus și mă scutur de tot ce nu îmi aduce folos. Uneori, singuratatea pitită în inimă, în jumătatea de inimă mai bine zis,  decantează și albește înțelesuri, topește neguri, alungă himere, te îmbracă în verde și te pune să îți coci fructele frumosului.
Uneori, dintr-un neînțeles capeți libertatea fluturelui zăvorât, până mai ieri, în pagini cu amintiri dureroase, incomode, ce-ți încețoșeaza și acum oglinda sufletului. Libertate necerută, dorită însă, de aș putea să recunosc asta, simplu, într-un moment banal de sinceritate pură. E suficient să îmi plimb tălpile pe iarba de acasă, să știu că totul e ca o ecuație fără necunoscute, căci ce îmi e drag e în jur, iar fiecare impuls îl trimit cu iubire, mai departe, în priviri ce nu se vor răstălmăci niciodată.
Eu cred ca ochii care nu se văd nu se uită, dar nici putere nu mai au asupra ta, așa cum nici oamenii care nu s-au privit în ochi vreodată nu au legatură veșnică, ci doar de o clipă, de o simțire, de o trecere periodică printr-un timp care ar putea părea comun. Am lovit cu degetele pietre din drumul meu. Nici iarba nu e doar iarbă, se pare. Nici lumea nu e simplă lume. Loviturile le poți simți în vârfuri de degete, dar depinde de cât ești de puternic -poate vor rămâne acolo sau te vor săgeta în punctul acela pe care îl păstrai transparent, cât să ți-l  coloreze clipa.
Statornicia pietrei nu mi-e cunoscută în emoțiile mele trecătoare. Îmi asum risipirea, căci mă simt adunată de pe cărarea pădurii, din povestea lui Hansel si Gretel, așezată în buzunar de inimă bună, care nu are nevoie de confesiuni și demonstrații. Tăcerea mea lucește de acolo, iar din însingurare voită ajungi să emani lumină în locul unde știi că îți e respectată toana, de parcă e cel mai normal lucru de pe pământ.
Atâta tot, că de alunec ajung din nou în iarbă și altcuiva îi pot fi piedică și durere.  Am eu talentul ăsta, oarecum. Poate mă va simți sub talpă sau mă va culege iar. Va zdrobi sau mă va iubi, tot cât o clipă,  tot din lipsa privirilor comune, căci veșniciile nu sunt decât pentru cei aleși.
Oricum ar fi, prefer libertatea, prefer privirea, prefer inima,  cu buzunarul ei ascuns, prefer piatra și slăbiciunea omenească decât zgura cuvintelor ce zgârâie talpa sufletului, definitiv. Din păcate, am lasat destul pietriș prin trecerile mele lumești și știu ce greu e să refaci învelișul, chiar dacă pare că pe iarba vietii calci la fel de sigur. În definitiv, cel mai simplu e să nu dai nimic din ce nu poți primi. Nici cuvinte, nici zâmbet, nici lacrimă,  nici atingere, nici pietre. Poți luci într-un singur buzunar de inimă. E suficient cât să fii fericit. Privind ochi în ochi, de la inimă la inimă, murmurând cântecul clipei care nu cere nimic, ci dăruiește loc liber ca fiecare să își poată scrie notele libertății de a fi.
Un lucru poate să se întâmple, în hazard: să descoperi  alte priviri și să pecetluiești ce simțeai pe când ochii lumii se ascundeau în cuvinte.  Însă, am eu darul ăsta de a sări peste momente cheie, ca și când  clipa-fluture nu și-a putut urni aripile, așteptând..astfel un alt zbor de destin.
Căci oricât ai fugi, tot vei recunoaște privirea din cuvintele lumii.
pinterest.com: sursa
Continue Reading

Mai târziu

-Niciodată n-am știut să mă lupt cu umbrele oamenilor,
Nici să umplu goluri, nici să ascund ce nu-mi place
Sub vorbe spuse, așa, de dragul vorbirii!
-Niciodata e un cuvânt cam puternic!, mi-ai zis, aproape șoptit
În timp ce sorbeai din cafeaua turcească facută la nisip de o doamnă cu turban albastru;
– Înlocuiește-l cu „mai târziu”! E mai înțelept și astfel te poți răzgândi oricând;
Cât despre umbrele din sufletul oamenilor, lasă-le nedescifrate.
Mulți au nevoie de ele în momente lor de însingurare,
Iar de ți se pare ca le-ai fi lumină, te înșeli…
Poți fi doar scânteie, poate!Focul și-l aprinde omul singur, daca vrea.
Dar poți face un lucru: Nu ascunde ce nu-ți place!
Așa va sti oricine, de ce nu-ți pui vorbele amanet
În discutii de ocazie.
E un obicei sănatos! Mie dă-mi doar o boabă de cafea
Să o ronțăi împreună cu risipirile mele…
-Ce zici?

-Mai târziu….

sursa: pinterest.com
Continue Reading

Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!

Într-o lume alb-negru,
Cu variațiuni de culoare luată doar din suflet,
Fiecare și-a pictat bucățica așa cum și-a dorit.
La început asta, când toți  confundau albastrul cu cerul,
Roșul cu floarea de mușcată, 
Și verdele cu inima ierbii.
Apoi, cu fiecare clipă traită, am început a fura
Puțin de la tine, puțin de la el, 
Puțin de la femeia ce-și plantase în curte doar flori de nu-mă-uita,
Și….. puțin de la Dumnezeu.
Din suflet, scoteam culoarea doar când oftam prelung
Si, nu stiu cum, dar roșul devenea altul. În nuanțe.
Griul se așeza pe poale,
Iar furtunile vieții tulburau albastrul cu stropi de indigo.
Picătura de la Dumnezeu o foloseau câțiva doar: 
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!
 
Poate. Fiecare să-și pună ce culoare vrea pe bucățica sa de frumos;
Insa, habar nu am de ce, eu chiar observ, în amestecul lumii, 
Pe planșele multora din jur, lumina orbitoare.
Cândva, mi-am spus că sunt fata alb-negru.
Poate știam că nu merit încă picătura de mir cald.
Si totusi, într-o zi, am primit-o când am folosit, 
Cu mare greutate, expresia „mă iert”.
 
 
Ieri, cineva a trecut și i s-a parut ca tabloul vieții mele
E pictat prea concret. Nu-i plăcea. Culorile i se păreau…normale, banale, plictisitoare.
El îmi arăta  desene cu ecuații, linii, puncte. Abstract și plin de culori imprecise.
Nu se putea hotarî. Le voia pe toate. 
 
 
Eu mă mulțumisem cu prea puțin, zicea acesta.
Știam, însă, că cea mai frumoasă culoare încă nu o așezasem.
Galbenul clipei, dintr-o bucurie de gând, 
Desprins circular dintr-o poveste de vară
În care oamenii se învârteau căutând adevăruri, prin jur,
Când ele, de fapt, era ascunse doar în suflet.
 
Încă mai adun culori în inimă, să-mi pictez 
Momentele de tristețe, fericire sau de banalitate pură
Și sunt extrem de fericită când găsesc printre cei cu care horesc,
Picătura lui Dumnezeu. Mângâi cu privirea tabloul lumilor
Știind că nu mi-aș dori altceva, dar, ca la un vernisaj trecator,
Ma voi simți aproape acolo unde emoțiile culorilor
Vor trezi in mine….bucuria simplitatii si voi zambi cand picatura de frumos imi va topi nelinistile.
Continue Reading