Deschide, Doamne, fereastra….acasă!

Deschide, Doamne, fereastra acasa

Deschide, Doamne  fereastra și spune-i vântului că azi nu-mi pasă de el
Spune-le norilor că nu-mi umbresc orașul oricât de tulburați par,
Spune-le frunzelor să nu mai alerge ca nebunele, că tot acolo ajung,
Pe caldarâmul gri și știrb, apăsat de pași mulți și indeciși.
Spune-i toamnei că o iubesc mai puțin ca în alte toamne,
Căci prea se-mparte, pe bucăți, tuturor.

Deschid eu, Doamne, fereastra și spun atat: ce bine e acasă,
Și ce oraș binecuvântat mi se deschide în fața ochilor în fiecare zi!
Bine e să-ți cauți frumosul și în alte locuri, dar nimic nu se compară
Cu liniștea ce răzbate din fiecare obiect care-mi povestește de viata mea simplă.

Închid, Doamne, fereastra și multumesc. Am de vorbit, de povestit, la o licoare caldă, despre drumuri care duc….acasă.

 

 

Continue Reading

Nu cred în lucruri definitive, ci poate …neterminate

Nu cred în lucruri definitive, ci poate …neterminate:
Mi-aduc aminte când am primit această  floare. Era de trei ori mai mare si îmbobocită toata. Să tot fie vreo 3 ani de atunci. Un om drag pe care nu-l cunosc personal, ci doar virtual, mi-a trimis-o, la cabinetul soțului meu, tocmai de la Brăila. A ajuns întreagă și uimirea mea a fost imensă.
A înflorit la mine ca intr-un spectacol de frumusete naturala. Apoi, ca orice lucru frumos a fost râvnit. De catei, mai intai, care m-au lasat fara jumatate din ea. Apoi, de Fifi, pisicuța, care a mai luat o treime. Apoi s-a sfarsit, intr-o îngălbeneală de ciudă. Și a ei, și a mea.
Iar vara asta s-a ambiționat să-și revină, iar acum sa înflorească. Ba, mai mult, e îmbobocită toată.
Nu toate lucrurile au un sfârșit atunci când asta se crede; cumva…se întâmplă ceva și reînfloresc, căci multă inimă buna exista acolo. De aceea nu cred eu în lucruri definitive, ci poate….neterminate..

 

Multumesc, Dana…
Nu cred în lucruri definitive, ci poate ...neterminate
Nu cred în lucruri definitive, ci poate …neterminate
Continue Reading

Poveste miracol cu mărgici în obraz

Poveste miracol cu mărgici în obraz...:
Avea o față de păpușă, cu ochi mari, albaștri, ten alb, cu pomeții ridicați și două gropițe adânci, care deveneau ca niște pliuri atunci când râdea, de puteai așeza în ele o boabă de piper. Știa, și mai mereu făcea  o șmecherie cu mărgici puse acolo, de parcă-și broda fața și așa încântătoare.
Ptiu, că frumoasă mai ești… fătuca mea!, iar ea se roșea și se rușina, neputând primi vorbele acestea fără a nu-și pleca ochii în pământ, ridicând ușor genele cele lungi, încercând a ghici de va fi lăsată fără de astfel de aprecieri care tare o stânjeneau chiar dacă venea de la cei de-ai casei; dar când era lume în jur era și mai  fâstâcită.
Dar femeia care o admira și o iubea  cu toată ființa sa, nici că observa ceva din tulburările fetei. Ea ar fi dat o parte din viață sa fie văzută, nu de un bărbat, ci de un oricare alt om, frumoasă. Se nascuse osoasă, cu trăsături aspre, cu vioiciune în ochi, dar cu arcadele parcă desenate a veșnică încruntare, cu pleoapele îndreptate în jos de ai fi zis că cineva îi trasase portativul plânsului pe ele. Crescuse parcă din apă, iar acum, la maturitate, avea trăsături masculine, pe care încerca să și le corecteze voit. Nu-i ieșea.  Înaltă, masivă, fără a fi grasă, cu palme mari și degete pline, cu număr mare la pantofi și cu un spate lat, era deseori confundată cu vreun bărbat al satului. Mergea dreaptă, fluturându-și brațele de zici că mai mereu batea pas de defilare, însa veselia nu o părăsea niciodată. Nici părul nu o asculta, încercând să-l lase lung cât să mai îndulcească puțin din toată imaginea aceea, pe care ușor-ușor o acceptase ca fiind a ei și cu asta basta. Insă, reușita era puțină, căci în coada pe care o purta pe spate, desimea nu era vreun atuu considerabil. Cu toate acestea Coca era generoasă în complimente față de oricine  avea chip frumos și plăcut la vedere, dar mai ales nu se ferea să-i alinte cu astfel de cuvinte pe cei dragi ei.
Se măritase Coca noastră cu cel cu  care copilărise, casă în casă, casă lângă casă. Se știau atât de bine și era atât de firească unirea lor, încât nimeni nu și-a pus vreodată problema că lucrurile ar putea sta altfel. Se cunună la preot, făcu paranghelie, dar rochie albă nu-și luă: Arăt toată ca un cort. Nu! De mă vrea, mă ia oricum m-aș îmbrăca, doar nu devin, fix de nunta mea, sperietoarea satului!, o auzeai făcând iar una din glumele sale ce-ți dădeau și zâmbet, dar și reținere…
Nunta însă a fost o bucurie pentru toți.
Născuse o fată, la puțin timp după, și toată sarcina s-a rugat la Dumnezeu să nu-i semene. Făcea aceleași glume sinistre, pe care nu le gustau mulți, dar ea le zicea râzând: „Doamne, orice să-i dai, sănătate multă, multă, toate degetele de la mâini și picioare; dă-i, Doamne, tot, tot, dar nu o face hipopotam ca mine; dă-i dulceață chipului.
Și Dumnezeu a ascultat-o; i-a dat mândrețea aceea de fată ce-și putea pune mărgici în gropițe, de drăgălașă ce era.
Iar Coca era fericită. Și devenea fericită cu fiecare zi, când tot satul știa că aceasta avea în ogradă cea mai frumoasă floare. Doar că floarea noastră nu era frumoasă că avea un chip de poveste incredibilă, ci pentru că în fiecare zi i se șopteau cuvinte  calde, dar ferme. Coca realiza că primise ce ceruse însă nu dorea să crească o copilă care să se teamă de viață, nu voia să o alinte excesiv, deși ar fi urlat de bucurie doar privind-o, și a ajutat-o să se formeze frumos, să privească viața și dincolo de aparențe și să știe că orice avantaj primit poate deveni dezavantaj și invers; La ce i-ar folosi să rămână o păpușă și atât? Știu eu ce știu!, se scutura femeia care, de altfel, din păpușă nu-și scotea copilul, dar în gândul ei tainic, ei spunându-i așa, câteodată, doar..
Nu făcea caz de felul ei bărbătos, dar îi arăta zilnic că respectul vine, în primul rând, apreciindu-te pe tine, nu lăsându-te pradă preconcepțiilor lumii. Aveau o fermă și lucrau cu toții în ea, de la bătrân la tânăr, de la frumos la urât, ar fi bombănit Coca în clipele sale de umor negru, dar cumva neauzită de nimeni, de la bolnav la sănătos. Fiecare cu ce putea, iar viața lor nu era altfel decât a altora.
Într-o zi, însă, pe când mă servea cu un pahar de caisată, îmi șopti ca și când deținea adevărul lumii:
Auzi, creațo,  ai grijă ce-i ceri lui Dumnezeu că te aude! Eu toată viața mea l-am certat, în gând, pentru că-s precum bărbat-miu de musculoasă, dar i-am cerut copil frumos și bun. Mi-a dat copil frumos și bun.
-Ei, că nu i-oi fi cerut și altceva, bag seamă?!
-Nu, nu i-am cerut. Mă rog Lui, îi multumesc, dar am primit ce voiam; restul e viață.  Acum totul depinde de noi, că El îți dă dar nu-ți bagă și-n sac. Miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după….
Copila cu mărgici încă se face mare sub privirea Cocăi. Am vorbit cu ea deunăzi și mi-am adus aminte de asta cu cerutul către Dumnezeu. Câtă putere să ai să-i ceri doar un lucru, când e așa de la îndemână să ne uitam în Sus și să dorim tot felul?! Apoi, m-am gandit că, în definitiv, acel lucru special îl deosebești din multele primite sau dispărute în viață. Și pe acela îl crești, și-l crești, și-l ocrotești, și-l plângi când nu e bine, și-l oblojești și iar îl cresti, și-l crești cu un singur cuvânt chiar – mulțumesc, Doamne! Căci da, miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după ...
fata cu mărgici miracol
miracol, sursa- internet

 

Continue Reading

Ei, domnu’? Sonorul ….mai încet…

Ei, domnu’? Sonorul ….mai încet...:

 

Urla televizorul. Îl inchid, într-un final, căci tot ziceam că mă apuc de treabă, care treabă corelată cu frigul de afară nu se pupa, nu voia, nu dădea semn de vreun chef deosebit.

Divorț, dar cu partaj, adica nu a fost chip să scap, tot era musai să-mi execut responsabilitățile si sa le duc pe drum cu izbanda ca in socialism, comunism, precum sloganurile acelea pe care nu le-am uitat, chiar dacă au venit peste noi de astea nou-nouțe.

Azi, o prietena draga, in casa mea:


– Auzi? Tu ai luat sonorul  televizorului?


-Da!
– De ce?
– Se certa cu mine!

S-a pus pe un râs de nu știa pe unde sa se aseze, dar eu continui cu explicatiile necerute de nimeni, de altfel. Dar cred că eram nevorbită:

– Sa ma vezi cand ma enerveaza Mihai, ca vorbeste întruna, și tot felul, iar eu trebuie sa ma concentrez. Nu-i spun niciodata sotului meu „taci”, ca nu-i frumos. Dar, de cateva ori, m-a surprins cu telecomanda in mana de parca as fi vrut „sa-i dau lui sonorul pe mic”.

De atunci, de cate ori ma vede astfel inarmata, isi controleaza debitul, semn că uneori glumele astea chiar se transformă în lucruri serioase.

Ps. Au fost momente când habar n-aveam că fac asta. Mă trezeam doar în acțiune, realizam ca-s „dusa” și ma rugam sa nu observe. Da’ de unde? Nu scapă el ceva hazliu pe care sa mi-l amintească…. în vreun moment potrivit….

În Brașov sunt nori, toată ziua a fost sub semnul ninsorii, dar nici urma de ea, doar o umezeală pregnanta data de o ploaie măruntă. Te salut, lume!

Ei, domnu'? Sonorul ....mai încet...
Ei, domnu’? Sonorul ….mai încet…
Continue Reading

La noi a nins și frunzele-s mirese

La noi a nins și frunzele-s mirese

Pe ramura de sus, un corcoduș își plânge frunza
Îmbrăcatã mireasã, ce stã să plece spre nesfârșiri:
Ia-ți mireaså ziua bună și nu privi în urmă,
Dar nu uita să nu regreți cå-i daruiești pămäntului aleasă,
La anul te întorci acasă, să înverzești,

Iar în sclipire de omăt, bijuterie necerută,
Ți-e nunta azi, cu păsări lăutari și väntul dirijor,
Firavă clipă de cleștar a dăruirii abisale,
Să-ți fie sărbătoarea nunții tale!

Ce amăgiri de vorbe se pot naște în cuibul vieții noastre,
Când sunt căderi abrubte, dar încă poți renaște,
Cei dragi vor inventa o lume nouă,
Să îți arate că pe acel drum ….nu-ți plouă.

Pășește, așadar, prin clipe de cleștar,
Nu te lovi de-un zâmbet înghețat de omăt nou,
S-a intamplat și altora, și altădat’:
Sunt însă inimi ce-ți vor ține, mereu, de cald.

E de ajuns..

La noi a nins și frunzele-s mirese

frunzele-s mirese
frunzele-s mirese
Continue Reading