Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · margaritare literaturacautopie

Lina, poveste în poveste

Se strică lumina în capul podului. Casa părea o cocoașă pe inima muntelui și bătrâna își strânse basmaua sub bărbia moale ca de catifea plușată. Cineva parcă-i zâmbea sub ciobul ăla de lună. N-avea somn și nici nu știa că n-are. Nu mai avea de mult nimic. Doar nădejde și o privire în Sus, albă și blândă, ca un soare pe cerul nopții. Dumnezeu, în timpul ăsta, se așezase dincolo de culme.

– Probabil, are o treabă importantă!, gândi bătrâna în timp ce își încheia rochia cu flori mici albastre;

Aprinsese o lumânare de-aia de pomenire, de la ultima colivă făcută Lor. Aceasta nu voia să-și țină flacăra și ea tot privi în Sus:

Doamne, ești? Zi, Doamne, vii să vorbim?, își plecă ea genunchii peste tihna locului, mângâind, cu ochiul, icoane adormite pe ziduri plânse;

Dar Dumnezeu avea ceva de făcut și îi făcu semn în lumânare să-i zică  tot, că aude.

Îmi șchioapătă o idee, Doamne; ce-ai zice să mă muți din vârful ăsta de munte, să nu mai aud lupii, să nu-mi mai fie dorul cusut cu roșu, să nu-mi mai bat cu pumnii inimii neputințele, să nu mai vorbesc cu ulucile din gard și cu pietrele ierbii, iar cerului să-i dau vorbele mele lungi? Ce zici, Doamne? Sau măcar răspunde-mi cum e lumea asta croită, de eu m-am dus din lăuntrul ei în afara mea și mi-am pus truda în casa asta laolaltă cu tăcerile și cu amintirile mele pe care parcă mi le tot încețoșezi, Doamne?

Luna se zbătea în ciobul geamului, într-un răspuns viu ca un foc care arde când tare, când încet, punând cuvinte ce păreau a se vedea, dincolo de ochi:

– Tanti Lină, știi tu ce m-ai rugat când ai tras zăvorul după ultimul plecat? Să nu te las singură. Și nu te-am lăsat! Ți l-am trimis pe Mitruț, cel din vale, să-ți are, să-ți dea zăpada, să-ți aducă pâine și bucate, să-ți pună lumânări și tămâie pe prispa casei, acolo unde se bat mâțele pentru locul cel cald și gândul bun pentru odihnă, să-ți umple casa de cărți pe care să le buchisești în taină, așa cum ți-e plăcerea de o viață. Ți-am lăsat vederea bună și sănătatea cât să nu-ți pui oftaturile în rugăciuni, și te-am lăsat să-ți prinzi înțelesul în fiecare floare apărută, în fiecare zăpadă pe care ai lăsat-o în urmă, în fiece rod din cămara ta.

Dar, Doamne, cum să știu eu când vine somnul cel mare dacă eu sunt prinsă în vreunul mic și neînsemnat? Oare de asta iei lumina din capul podului cât să simt eu muntele că îmi cocoșează casa și pe mine? Și de ce simt, Doamne, că plutești cu noi prin văzduh, de văd oceane și mări, și goluri de ape, și zmeie colorate?

Pentru că tu chiar te plimbi, Lină, cu mirul minții și zdrăngănitul viului din tine, tu te plimbi peste lume și știi mai mult decât un altul care pășește acolo dar uită într-o secundă tot. Tu ții muntele viu, tanti Lină. Tie îți apar ghioceii, primăvara, în curte, mari cât pumnul. Nu întreba ce ar fi aici după ce ai pleca-n câmpie sau în somnul cel mare! Cine ar mai pune leuștean sau hrean din acela de i se fac frunzele mari cât bradul din curte, sau cine ar mai ști ce plante-s de leac, ori că după sobă e mereu pitită o sticlă cu țuică și rostopască, numa bune pentru ficat și inimă veselă? Ții muntele viu, Lină, ții pietrele să nu se rostogolească. Din lacrimile inimii le ții, pe acelea pe care nu le rostogolești niciodată căci știi că ți-ar lua la vale liniștea!

Doamne, știi că nu-mi plâng tinerețea și nici singurătatea. Umblu cu inima la vedere și cu roșul ei în cana cu vin, de împărtășanie; am prescură pentru spovedanie și pentru liturghie, tu nu-mi lipsești niciodată de la slujba Cerului și a sufletului. Mai am, însă, o întrebare, de rămân și mă aduni în bunele si relele mele, mă lași să mai aud bătăile inimilor celor dragi? Iar după mine, Doamne, în locul ăsta, o să lași grădina și curtea casei mele cocoșate ori cu verde pe poale și cu ghioceii muntelui zâmbindu-mi a alb?

Ei vezi, ai pus două întrebări. La amândouă îți vei raspunde singură, aproape, Lină! Când nu vei mai auzi cântecul inimii, îl vei ghici în rostul din jur. Așadar, de ce sa pleci? Cât despre grădină, mai bine să nu știi, Lină! Mai bine să nu știi!

Dumnezeu trecu, din nou, pe partea cealaltă de munte, dar nu înainte de a smulge o gutuie și de a-și lăsa mirul binecuvântării pe raiul muntelui.

Casa se deșteptă, semeață, iar Lina își trase genunchii bătrâni pe scăunelul pe care ațipise ,,o clipă”. Își făcu semnul crucii, cu privirea tot în Sus. Mijeau zorii și boabele de rouă dansau pe pânze de păianjen, în capul podului.

-Oare am visat, Doamne?
-N-ai visat, Lină! Ai avut un somn mic și ai înflorit grădina, azi noapte, cu mine.
Din brazde zâmbeau tufănele și cocoșul parcă striga – tanti Linaaaaaa! Un balon albastru se tânguia pe parul de la poartă….ca o broboană de uimire colorată…

Oare am visat eu, de pe stânca umbrelor mele colorate? În definitiv, în curtea vecină, ghioceii nu mai apar de mult. Un bloc mare ne zâmbește alb și cocoșează muntele sub povara lui. Dumnezeu ….tace..

 – Dialog imaginar cu Dumnezeu, #literaturacautopie

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

O zi, un gând…

Am o mulțime de idei, păreri sau pur si simplu lucruri în care cred sau doar le disec in felul meu pentru care, daca le-aș face publice, m-ați scoate, brusc, din lista de prieteni, (de facebook vorbesc) sau din ceea ce vă face să vă opriti și la mine, deși  la cat de absentă am fost, anul trecut pe aici, greu să  mai aștept vizite.

Am vreo trei oameni care-mi stiu „ascunzisurile” (sa le numesc asa, fara a ma repeta) și dintre aceia, singurul care ma ascultă, fără sa ma judece, e soțul meu.

Uneori se amuză, face ochii mari, râde sau chiar se miră de tot frunzișul asta de păreri personale, fără să încerce să mă schimbe ci, poate, doar sa dea o tușă personală ideilor mele. El zice că pe mine greu mă convinge omul de ceva până nu introduc în mine toate datele subiectului.

Poate de asta ma simt mai libera măritată decat atunci cand aveam toata libertatea aia care se confunda cu viata mea de femeie singură, in care tu faci și tot tu desfaci, si pe care am dus-o cum am putut, dar la care nu m-as intoarce de buna voie.

Iubesc virtualul și pentru că  vad atatea pareri, dar, recunosc, ma opresc doar acolo unde imi provoaca o emotie, un gand, o stare aparte. Bine, la cat de multi suntem, nici nu stiu dacă fraza asta își avea locul aici, dar in fine!

Sunt multe lucruri pe care le citesc și unde as avea o mie de cuvinte sa spun, dar stiu ca locurile publice trebuie sa ramana atinse doar uneori, ca sa te poti intoarce.

Nu vrei să tulburi, chiar daca pe tine te tulbură altii. Lumea de aici mi-a deschis o poartă și mi-a dat binete asezandu-mi de multe ori zambetul pe buze. Pentru celelalte stari, exista destule metode de anihilat rămășite.

In rest imi duc „luptele” in taina, cu un spectator de soi ce nu se mira foarte tare daca ii spun ca azi imi place „crema de zahar ars” iar maine o urasc cu motiv sau nu. Si vesnica mea dorinta ramane cea in care mi-as dori sa rad mai mult.

Ce legatura are asta cu ce am spus mai devreme? Habar nu am. Poate are….sau poate nu. Sunt doar vorbe….

Vreau doar sa va mulțumesc. E început de an. Și asta e gândul care mă însoțește, să mă bucur de ce am, nu ,,de ce nu am” să îmi fie frământare.

Bonus, vă las o fotografie care, pe mine, mă face fericita. Sunt cei doi câini ce stau in spatele casei, in padure, aparatori destoinici si iubitorii de serviciu. Zara și Bobiță. Vă amintiți care e cel cu adevărat periculos dintre cei doi?

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mărgăritare versificate

Semne

Nici lumea nu mai este ce a fost
Nici eu nu sunt, par mai degraba o nălucă,
Mă uit la mine și mă pun pe fugă
Și văd un nasture ce vrea să cadă, fără rost,

Deși el știe mult prea bine, că-i roasă ața, la așa
vechime!

Iar cade bruma de argint pe amintiri,
Și ceașca mea de porțelan e ca o piesă
Subțire, colorată și celestă.
A mai rămas doar una în simțiri

Din setul acela sidefiu. Nu mă gândeam că ,,are-un prea târziu”!

Se topesc frunze și numai unele amintesc a viu
Pe crengi, doar vântul mai coboară a popas,
Cleștar e totul, alb și de pripas,
Și o tristețe despre care știu,

Îmbătrânesc copacii mei frumoși. Ce să mai zic de anii mei umbroși?

Pe masă am o pâine ca un soare,
Încremenită a rămas de-un timp încoace,
De când plecat-am să avem de und’ ne-ntoarce,
Și iar observ ….ieri, proaspăt și azi, tare,

Precum ne e și viața trecătoare. Mai bine dați-mi, astăzi, o țigară!

Nu, nu fumez, o fac doar de ocară, cum tot încerc, și eu,
Să mă fac singură de râs
Să preschimb, iute, zâmbetul în plâns
Și părul alb să mi-l transform în negru.

Că poate așa voi păcăli, un timp, că-s tânără, deși, să știți, vă mint!

 

Mărgăritare versificate

Tablou cu Fifi

Când îți pare lumea gri și n-ai ciocolată-n casă,
când te-ascunzi în „păpădii”, inventând motiv de ceață,
când sub catifea de gând, tragi cortina înspre sine,
când îți plouă sau, mai rău, vine tot ce nu-ți convine,
când ai lacrimi în celule și pe chip zâmbet amar,
când n-ai bani să îți ajungă zilelor din calendar,
când porți inima pe-afară, iar pe dos ai toată firea,
când te știi voioasă tare, dar nu-ți înțelegi menirea,
ia-ți cu tine o pisică, strânge-o tare în palme moi,
vei uita ca e marți astazi, că poimâine este joi,
te va prinde în vraja caldă, iar de catifea vei ști
că e-un fel de cârpă moale, nu ca blana pisicii,
ce te-nvăluie puternic, torcând fin a bucurie,
cerșind ție doar privirea și puțină armonie;
te va descânta albastru și-ntr-o clipă vei uita
că te ninge, că te plouă, că-i dezastru-n viața ta,
va ști, sigur, să te țină nemișcată în simțiri,
cât să-ți fie menajeră, curățind prin amintiri;
și când va simți că totul s-a-ndreptat în colțuri vii
se va așeza-n tabloul, nemișcat, semnând ….Fifi (sau după caz, ce aveți pe acasă).

Mărgăritare versificate

Doamne, fă-ne să ne țină….

Doamne, tu îi ai pe mulți la tine,
Azi, pui masă, îi cinstești,
Le rostești o rugăciune
Și trimiți pe pământ vești;

Le zici, lor, de noi, puținul
Pe care ar vrea să-l știe
Cât să ne trimită bunii
Și mai multă energie.

Fulguiește în tinda lumii,
Anul să se primenească,
Să-și aștepte musafirii,
Pe covor nou să pășească

Și să știe că, pe frunte,
Orice fulg ce se topește
E de-acolo, de Niciunde,
Picurand în noi poveste

Ce o spunem ca pe o știre,
Seamănă cu a ta, par noi;
Voi vedeți că-n amintire
Părem toți rude-ntre noi?

Pare că am stat la masă
Și-am mâncat borș și magiun,
Că de Bobotează-n casă
Busuiocu’ era parfum,

Că pe sănii am fost cu toții,
Că am patinat din greu,
Că părem, noi toți, nepoții
Ocrotiți de-un Dumnezeu,

Și că-n sărbători străbune,
Scotocim în sertărașe,
Ne uităm pe Cer și-n lume
După urmele rămase,

Și ne mângâiem Ionii,
Și pe alți Iordani, Iordane,
Adunăm în suflet stropii,
Să stropim pe la icoane,

Să ne zicem la mulți ani-ul
Care ne-ntregește firea,
Nu-i așa c-aștepți tot anul
Să mai simți dumnezeirea

Unor taine puse bine,
Împărțite între noi?

Doamne, fă-ne să ne țină
Bucuria de An Nou!

foto – internet