Îmi aşez pe tavă cafeaua, linguriţa, mai nou o licoare care se numeşte frişcă lichidă, asta ca să reduc zahărul fără de care nu simt cu adevărat gustul cafelei. Am încercat cu nu ştiu ce extract de salvie, dar m-am lăsat păgubaşă. Pun doi biscuiţi digestivi şi fug pe terasă, chiar dacă plouă. Pădurea pare un spectacol de lumini şi umbre, de luciri şi prelingeri, de cascade naturale ce cad de pe frunzele aplecate sub povara picurilor grei şi continui. Miroase a mâl şi a reavăn, miroase a scoici şi îmi vine a râde de ideea mea… din mijlocul pădurii. Parcă şi văd un ţărm de mare în frunzişul meu de acasă. Şi valuri lovind stânca mea din curte. Ce nebunie mă poate cuprinde uneori! Şi la o adică… de ce nu? Nu pot avea marea lângă terasa mea? În imaginaţia mea pot avea aproape orice.
Un piţigoi, cred că e piţigoi din descrieri, prea e colorat, mic şi gălăgios, îşi scutură penele nervos, nevoie mare. Mai încolo, o pasăre cu o coadă lungă scărmăne, cumva, pământul. Mă scutur toată de răcoare dar şi de plăcere. Mor după zilele ploioase în care pot vedea spectacole neobişnuite. Dincolo de gardul de plasă un câine negru cu o pată albă pe piept mă priveşte curios. E femelă, cred. Se ascunde după pomi, şi îşi scoate căpşorul într-un joc de-a v-aţi ascunselea doar cu ea protagonistă. Am avut dreptate.
De pe creastă vin la vale patru căţeluşi cam de o lună şi un pic. Unul e grăsuţ, semn că e înfipt şi descurcăreţ, mai ales la mâncare, cred. Altul gri, catifelat pare de departe un şoricel din desene animate. Hopa, mă vede şi curios se depărtează de grup. Imediat e chemat înapoi cu un lătrat scurt. Scheaună nervos dar revine pe traseul de început. Un mititel alunecă şi o ia la vale, rostogolindu-se amuzant printre pietre şi crengi. Şi-a scurtat traseul la jumătate, şi e nedumerit cum de e primul în şirul lor perfect.
Căţeaua tot nu mă place; îşi continuă jocul ei de avertizare şi control. O las. Privesc în altă parte dar îi admir spiritul ei vigilent de mamă protectoare. Acolo e universul ei limitat de copaci, de zgomote ştiute, de crengi cunoscute deja, de pietre pe care ştiu a le ocoli uşor. Ce caut eu atât de aproape de ei, pare a gândi…
Îmi sucesc fotoliul pentru a privi spectacolul din alt unghi. Picuri călduţi mă mângâie pe frunte şi mă retrag cu grijă mai spre interior. Mă acopăr cu pledul meu călduros de lână. Vreau să mai zăbovesc în locul ăsta pitit de lume, în care te întâlneşti doar cu propriile gânduri şi cu natura dezlănţuită. Închid ochii şi ascult simfonia ploii, a frunzelor şi a pădurii, până mai ieri încinse de arşiţă. Mă uit mirată cât de tare s-a îngustat poteca pe care mai ieri urcam cu uşurinţă. Acum pare cât o palmă de lată. Nu am mai stat aici de multă vreme şi mi-a scăpat acest amănunt. La tot pasul apar melci, melcii ăia pe care îi detest şi nu le găsesc sensul existenţei lor, mai ales când ies din carapace. Toată casa mea pare casa melcilor. Dâre lucioase şi negre lasă în urmă, în nefireasca lor căţărare. Spre ce? De ce?
Tot albul imaculat al casei pare pătat de o invazie a unor vietăţi necerute de nimeni. Mă scutur de gând. Poate nici eu nu am fost cerută pe pământ de ele. Poate ştiu că nu le plac şi se agaţă de zidurile casei mele într-o încercare de pace şi armistiţiu. Nu port război cu melcii. Dar în lupta asta ei sunt învingători. Îi găseşti şi regăseşti în acelaşi loc, chiar dacă i-ai desprins mai devreme. O fi tot el? E altul? Şi atunci de unde legenda cu „mersul melcului”? Poate nici măcar nu e nevoie să descopăr asta, poate e doar o dogmă a naturii, care nu mă preocupă de obicei.
Uite-o, totuşi, în mintea mea prinsă de nimicuri. Da, de nimicuri…pentru că şi mintea şi inima azi e ocupată cu un mare of. Of-ul meu …ar putea lătra şi intra pe sub gard în orice minut. Dar până atunci i-am invadat locul cu un fotoliu şi o cană de cafea. Linişte! Se aude un lătrat puternic! O fi Zoe!?
Ca de obicei, pe ceilalţi care au scris pentru duzină îi găsiţi în acelaşi tabel găzduit de psi
