Categorie: Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Norocel

Adriana25 comentarii
Norocel voia şi el la școală. Avea 6 ani, dar toată lumea îi spunea că e prea mic, că nu-şi poate căra ghiozdanul, că nu se vede din bancă, că e emotiv şi s-ar putea sa se piardă în emoţii. Tot felul. Norocel, care deja cunoştea abecedarul, şi învăţase singurel tabla adunării şi scăderii, în zilele când nimeni nu voia să se joace cu el, nu renunţa cu niciun chip. Săraca maică-sa, a bătut pe la toate uşile, de la inspectorat, la doctori, de la doctori, la cancelaria şcolii de cartier, că nu-şi permitea să îl lase teleleu prin oraş; primea, săraca, acelaşi răspuns: e prea mic. Poate la şcoală specială.
Cum să-i spună ea lui Norocel că trebuie să meargă la şcoală specială? Când nu ştia unde să mai meargă, se întâlni, ca din întâmplare, cu un domn care căra nişte dosare la subraţ iar în cealaltă avea o servietă ce îl incomoda niţel. Mia, mama lu’ Norocel, îl ajută să deschidă uşa biroului. Asa se deschise şi pentru ea, tot ca din întâmplare, discuţia despre motivul pentru care se afla ea pe hol: Norocel. Nu are rost să vă mai ţin în suspans, dar se pare că domnul cu pricina, înduioşat de rugăminţile femeii, semnă actele ca băiatul să ajungă la şcoală, aşa cum dorea. După ce plecă de acolo, Mia află că acela fusese chiar directorul, la care nu ajungea datorita unei secretare ţâfnoase care îl tot dădea ca dispărut şi ocupat. Mulţumi cu glas scăzut, apoi îi mulţumi lui Dumnezeu că o adusese acolo, fix în acel moment.
Trecu ceva timp de la înscriere, şi veni şi vremea începutului de an şcolar. Mia luă ghiozdanul lui Norocel, un buchet de crăiţe şi dalii roşii ca focul, împodobite cu un fir de dantelă de bumbac croşetată chiar de ea, îşi mângâie copilul pe creştet, îl prinse de mână şi se prezentă în careul de unde copiii se încolonau spre clasele lor. Lumea se uita la ei ca la urs. Mia îl creştea singură pe Norocel. Nu ştia cum era să împartă cu cineva bucuria asta. De la început, de când în urma iubirii ei de o seară rătăcită, află că e însărcinată, a ştiut că aceasta va fi provocarea ei în viaţă.
Nu ştia, în schimb, că va fi şi atât de specială. Bărbatul cu care se iubise era falnic precum un stejar, şi nici ea nu era vreo pişpirică. Doar că Norocel, cu numele lui de Alin, în realitate, se dovedi a fi un înţelept şi un copil vesel care nu simţea diferenţele vieţii decât atunci când nu ajungea uşor la borcanul cu biscuiţii lui speciali. În rest, totul era firesc ca şi când cei diferiţi erau ceilalţi, nu el. Directorul o zări pe Mia şi îi înmână o foaie pe care era scrisă numele clasei şi învăţătoarei. Cu un aer complice o urmări cu privirea spre a-i simţi reacţia. Mia căută ecusonul celei care-şi strigase deja copiii ce avea să-i păstorească şi înlemni: era o fată care nu avea mai mult de 23 de ani, dar părea şi mai copilă, măruntă şi firavă precum un porţelan, cu un zâmbet larg şi ochi vii, strălucitori.
 Îl împinse uşor pe Alin, devenit din momentul acela, în loc de Norocel, cu buchetul ei de flori…altfel decât al celorlalţi părinţi. Se întoarse spre director într-o mulţumire scurtă, cu o lacrimă firavă, neprelinsă pe chipul fericit. Învăţătoarea îl privi pe Norocel al nostru cu aceeaşi privire pe care o împărţi tuturor. Singura diferenţă pe care o făcu cu el, a fost să îi dea un dulăpior, şi doua rânduri de cărţi, pentru a nu le mai căra pe cele de acasă iar la şcoală. Aşa, ghiozdanul lui Alin…cel voinic acum, nu mai cântarea mai mult decât el. Norocel începuse cu dreptul, dar el nu ştia nimic din şirul acestor favoruri divine şi coincidenţe speciale.
El trăia emoţia şcolarului privit cu ochi de adult responsabil. Copiii? Ei, copiii l-au privit cumva curioşi la început, dar când au văzut că Norocel era printre puţinii care cunoşteau literele alfabetului,  că putea număra, aduna şi scădea şi nu răspundea neîntrebat, ca şi când nu era deţinător de adevăruri şi cunoştinţe mai presus decât ei, nu lăsa decât drag, admiraţie, şi chiar respect în ochii lor. Prin clasa a patra, Alin era numit băiatul directorului, dar asta e altă poveste despre soartă şi noroc.
Azi, în prag de început de scoală, când îmi revin amintiri cu pojar de clasa întâi, dar şi  de alte începuturi, când părinţii mei erau tineri, frumoşi, emoţionaţi şi mândri, mi-am permis să aştern câteva vorbe despre bucurii nesperate din prag de scoală. Succes, vouă, cei ce simt încă asta prin pruncii voştri! Celorlalţi ….eliberaţi amintiri ce v-au marcat. Eu asta am făcut.
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Obsesia fericirii

Adriana39 comentarii
Obsesia fericirii
Daria luă cartea pe care maică-sa o citea în fiecare seară şi cu glas hotărât îi spuse: „Citeşte! Vreau şi eu să-mi spui despre povestea din această carte care te ţine aşa de ocupată!” Pe Irina o buşi râsul, dar se prefăcu serioasă. În definitiv, de ce ar refuza-o? Micul ei tratat de care se săturase de la prima pagină, dar era musai de citit pentru prelegerea pe care o avea marţi de făcut în faţa studenţilor de la sociologie, nu era, clar, lectură pentru cei cinci ani ai Dariei. Da’ ce ? Ea ştia? O aşeză pe Daria în dreapta ei, îşi puse ochelarii şi cu o siguranţă demnă de un Oscar începu să dea prima pagină, ca într-o lectură reală şi uşoară:
„ În vremuri trecute, pe când oamenii purtau braţele întinse ca nişte aripi, de puteau zbura cu ele cu puterea gândului şi a vântului turbat, trăia o familie nevoiaşă, dar cu multă credinţă în tot ce făceau care aveau o fată ce se numea Fericirea.  Fericirea era tare deosebită. Avea nişte daruri magice de care doar cei din familia sa ştiau. Tare se mai fereau părinţii Fericirii să nu se afle că fata lor poate într-o zi să crească mare, mare, iar în alta să fie mică cât o pasăre colibri. Mai avea un secret, nu se întâmpla lucrul ăsta decât în preajma anumitor oameni. Nu ştiu ce anume din gândurile şi vorbele lor declanşau asta, dar dacă în faţa unora creştea de nu se mai oprea, în a altora rămânea mică, mică. Doar în familia sa, Fericirea avea statut normal şi obişnuit.
–Mamă, dar Fericirea era copil, încă, sau om mare ca tine şi părinţii ei sau ca mamaie?, întrebă Daria cu ochii mari de uimire.
Irina îşi şterse un pic fruntea ca şi când ar ascunde şi întârzia o clipă răspunsul şi se gândi să-i spună Dariei cam aşa: –Păi, Fericirea avea totdeauna suflet pur de copil, indiferent de ce formă avea. Nu ţi-am zis că putea fi şi mică şi mare?, şi se făcu că întoarce pagina tratatului ei devenit poveste.
Nu ştiu cum, dar într-o zi Fericirea s-a gândit că trebuie sa meargă şi ea prin lume. De educaţia ei se ocupaseră părinţii;vorbea toate limbile pământului, cunoștea toate continentele, apele, oceanele; învăţase despre obiceiuri, tradiţii şi sărbători şi încerca să cuprindă fiecare segment. Nu a putut merge la şcoală, ca ceilalţi copii, datorită puterilor ei deosebite, dar tot ce trebuia să ştie era deja înmagazinat în ea, încă de la naştere. Aşadar şi-a întins braţele şi a pornit prin lume.
– A ajuns şi la noi mamă?, întreba Daria din ce în ce mai somnoroasă
– Normal!
– Când?
– Păi…în fiecare zi trece, dar nu o vezi…că e mică, mică…cât o pasăre colibri, nu ţi-am spus?
–  Şi mare…nu vine?
–  Ba…a venit, dar tu nu ai văzut-o, că erai bebeluş, şi atunci am văzut-o doar eu şi cu tati, dar noi o ştiam  că o mai văzuserăm şi altădată, iar tu, atunci, ţi-o închipuiai doar.
– Aşa …zi mai departe!, spuse Daria nerăbdătoare…
Şi cum zbura Fericirea, aşa liberă,  prin fiecare cotlon al lumii, era şi mai dornica de a trece peste tot. Toata lumea o primea exact cum era ea obişnuită: la unii se aşeza în casa lor sub forma ei mititică, iar la alţii nu îşi încăpea în piele, uitând să mai treacă şi prin alte părţi. Am uitat să spun că în fiecare loc care trecea lăsa câte o pană; tot aşa, la unii mai mare, la alţii mai mică. Şi niciodată nu rămânea fără pene, pentru că ele îi creşteau, magic, la loc. De Fericirea auzise toată lumea, dar mai ales Obsesia, fata cea mare a altei familii de la ea, din locul unde se născuse.
Părinţii Obsesiei nu erau prea atenți cu fata lor, nu aveau răbdare și nu ştiau prea bine cum să-i arate Obsesiei  iubirea lor. Credeau că e suficient sa o îngrijeasca și de restul sa se ocupe viața. Nu vedeau nici măcar că imita tot ce făcea Fericirea, dar ceea ce îi rămânea în suflet era o amărăciune și nicidecum veselie. Dar erau prea ocupați cu altele și au uitat sa-i amintească ce scurta e viata și cata nevoie avem cu toții să trecem prin fiecare clipă cu mai multă atentie, și  poate aşa ar fi fost si fata lor liberă ca Fericirea. Cu toate acestea și ei voiau ce avea fata cu pene vrăjite.
Atât se vorbea în casa lor de Fericirea asta, încât Obsesia se gândi să fie şi ea aşa cu orice preţ, ba… să o confunde lumea cu ea, dacă se putea. Şi unde era Fericirea, hop şi Obsesia după ea. Doar că, ea nu avea pene care se regenerau peste noapte, şi tot agăţându-se de fiecare lucru care ducea pe drumul pe care mergea Fericirea pielea ei se zgârîia şi puterile-i scădeau. Dacă pe Fericirea oamenii doar o simţeau, pe Obsesia aproape că o vedeau; prea deveneau încrâncenaţi pe chip, atenţi şi miraţi prin preajma ei.
 Într-o zi Fericirea se opri în faţa Obsesiei şi o întrebă de ce o vrea ca prietenă.
– Păi eu vreau cu orice preţ să fiu ca tine, să zbor şi eu, să am şi eu ce au ceilalţi ce le dai tu!
Atunci Fericirea se opri şi îi spune uşor:
– Draga mea, stăruinţa ta nu poate veni spre mine. La mine trebuie să vii împăcat, senin, să te bucuri de pomi, de aer, de soare, de viaţa însăşi. Să iubeşti oamenii, florile, animalele; să ştii cu siguranţă ce vrei, ce îţi place, ce simţi, ce îţi aduce folos sufletului. Eu nu-s decât o pană. Ia-mă, dar ideea ta fixă de a mă vrea nu poate decât să mă depărteze; eu nu ştiu să vin decât acolo unde omul mă doreşte cu adevărat, senin, natural şi firesc, cu credinţă şi siguranţă.

–Şi ce a facut Obsesia, mamă? A renunţat?

– Nu, Daria…niciodată Obsesia nu a renunţat să fugă după Fericire, dar rar a mai putut-o prinde la o cafea. Fericirea rămânea doar acolo unde oamenii chiar credeau în ea şi în lucrurile simple.
-Mamă, ce fericită sunt!, se cuibări Daria la pieptul Irinei, încântată de poveste. Acum înţeleg de ce citeşti cartea asta a ta seară de seară. E cartea Fericirii!
Irina zâmbi de drag şi scoase din sertar o pană ce o păstra ca semn de carte de la bunica ei, şi o puse în palma Dariei zicându-i:
–Ştiu, Daria…ştiu! Uite, Fericirea a lăsat şi aici un semn pentru noi. E mică pana dar depinde de noi ca ea sa vină şi să lase şi pene mai mari.
Noapte buna!
De noi depind multe, și obsesiile, și fericirea. Depinde ce hrănim mai mult. De un lucru insa sunt sigura, nu poti face pe nimeni fericit, daca nu te iubesti suficient cat sa fii fericit fara artificii ce nu dau decat picaturi din ea. Pentru o ploaie zdravana de fericire insa e nevoie sa te placi și sa-ti placa viata pe care o duci. Atunci uiti de umbrele și obsesii și lasi viata sa te spele de tot ce nu iți e de folos. Voi ce fel de pene aveti prin sertar?
obsesia fericirii
sursa: pinterest tatoo

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Amintiri albastre din vise ronţăite

Adriana29 comentarii
Într-o zi, ronţăiam vise albastre …..de Paris.

Dacă ar fi fost verzi, mi-ar fi fost fatale. Aşa că, am fost recunoscătoare pentru cele de culoarea cerului şi m-am mirat, mai apoi, cât de albastră am rămas. Nu, nu! Să nu-mi spuneţi că situaţia poate deveni albastră, că deja am avut revelaţia asta! Mă risc! Ce poate să i se întâmple unei fete alb-negru care fură un pic de azur de peste tot? Lăsaţi, nu fiţi moralişti! Am făcut altele şi mai rele!

 

Audrey cea cu vise albastre
De exemplu, am privit ore în şir o femeie. Da, ore în şir. Şi ea, şi eu ne aflam la o coadă unde ar fi trebuit să se vândă ceva carne. Mai ţineţi minte, înainte de 1989, cei ce au trăit pe atunci, că ne adunam cu toţii, cu mult timp înainte de  a se vinde ceva, doar la un zvon şi rămâneam pe loc ore? Ei, în orele alea, o doamnă cu chip de Audrey Hepburn (asta vă spun acum, că atunci nu auzisem de Breakfast at Tiffany’s sub nicio formă) s-a aşezat timidă în dreapta cozii, fix în raza mea vizuală. Purta o pălărie albastră, cu boruri uşor căzute peste chipul ei curat, de păpuşă şi un costum de mătase albastră. Nu se încadra deloc în mulţime şi, deşi ştia că e fixată de mulţi ochi, se purta de parcă acum se va ridica cortina şi va da un recital de frumos.
Albastrul  costumului avea reflexe verzui, în tandem cu ochii, pe care şi-i pleca uneori stingheră sau ne înfrunta cu eleganţă.  Menţionez că nici mătasea nu o recunoşteam printre cârpele care domneau la noi acasă. Am privit-o mult, îndelung, supărător, iscoditor, atentă, cu drag…. dar hărţuitor. Ştiu că imaginea asta nu va dispărea uşor de pe retina mea. Nici măcar nu s-a dat carne în ziua aia, dar pentru mine nici nu a contat, primisem darul meu albastru printr-o cunoaştere: mătasea.
albastre
Alt rău, în afară să hărţuiesc femei delicate cu privirea? Hmmm! Am rupt flori de nu mă uita şi am călcat prin ape albastrui pângărindu-le cu picioarele. Am  trimis ceva nori cu puterea minţii, într-o leneveală pe vârf de munte, pentru a rămâne doar seninul cerului pe care nu-l împărţeam cu nimeni. Mint. Îl mai împărţeam, că excursia era organizată. Într-o vreme, desenam păsări albăstrii, dar asta pentru că ai mei nu aveau bani de acuarele şi carioci, iar din împărţeala cu sor’-mea mie îmi rămâneau două: roşu şi albastru.

 

Sau uniforma? Uniforma aia albastră de şcoală primară în care toţi păream traşi la indigo, într-o clasă albastră? Mi-am rupt-o într-un gard pe care nu am reuşit să-l sar şi greu a găsit mama o aţă albastră. Toată viaţa am căutat rochia roşie perfectă. N-am găsit-o, dar am trădat-o cu cea mai frumoasă rochie albastră posibilă. Da, am trădat! Sunt nedemnă de încrederea albastrului. Fug uneori pe culmi alb-negre, mă plimb prin gânduri gri, scot râsete purpurii dar totdeauna, absolut totdeauna am vise de cerneală, coborâte din călimara cerului.

 

vise albastre din calimara cerului

 

Şi, chiar şi acum păcătuiesc, îmi doresc ca exuberanţa asta albastră să nu dispară uşor. În definitiv, câte  gânduri   putem avea?
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

10 minute de nepotrivire

Adriana22 comentarii

Jurnalul unei zile ciudate, sau mai bine zis a unor 10 minute de nepotrivire:

Cineva tace. Altul ascultă. Unul vorbeşte prea mult. Celălalt înjură cu foc. Nu e loc. Dai din coate, încercând să treci dincolo de trotuar. Nu poţi. Toţi sunt opriţi ca la o manifestaţie. Nu e nicio manifestaţie, spre norocul nostru. Nu azi. Piroanele de pe strada Michael Weiss se lasă uşor, făcându-se nevăzute în asfalt, semn că trece unul din baştanii locului. Nu era obligatoriu să fie baştan, dar capetele întoarse de la spectacolul gratuit din stradă spre maşina luxoasă mă fac să cred asta. Am avut dreptate. E un Lexus cu un şofer cu profil de macho, deşi, îmi pare doar un om de naţionalitate arabă, după trăsături. Maşina dispare, capetele se întorc ca într-un sincron perfect. Câţiva, roşi de invidie pură, încă privesc în zare după argintiul maşinii.
Miros de mâncare chinezească ieftină îmi inundă creierul cu totul. Nu rezist, deşi neghiniţă din urechea mea îmi şopteşte că degeaba am făcut două ore de mişcare azi. Intru, încercând să scap de mulţimea aia strânsă ad-hoc. Nu sunt mese, iar pe terasă nu pot mânca datorită lipsei de intimitate. E ca şi când aş lua masa cu vreo  alte 25 de persoane. Nehotărâtă, mă strecor printre oameni. Un mărunţel, cu un sacou pepit, prea lung pentru statura lui, urla un „ciobănaş cu trei sute de oi” instigat de patru tineri amuzaţi şi extaziaţi de recitalul inedit. Nu păreau că ar fi asistat prima oară la aşa ceva. M-a prins, instantaneu, o durere scurtă de stomac. Am privit în jur ca şi când aş fi cerut ajutor altora să oprim mascarada asta umilitoare. Nimic. Toţi fotografiau, zâmbeau tâmp şi  îl aplaudau  pe bietul om cu minţile rătăcite. Se vedea că e ţinut în forme proprii de înţelegere şi manifestare, nu aveai nevoie de multă cunoaştere de specialitate pentru asta.
La un moment dat, tinerii plusează. Scot fiecare câte cincizeci de ron pentru un alt registru muzical. Omul înşfacă banii cu o rapiditate demnă de un prestidigitator şi începe un „noi suntem români”, terminând în chiuituri şi paşi de sârbă închipuită. Cei patru sunt în delir, ceilalţi 20 adunaţi, ca din întâmplare, se privesc care ruşinaţi, care amuzaţi de situaţie. Apare chelnerul ce îmi spune că s-a eliberat o masă, dar zona nu mă mai inspiră şi refuz politicos invitaţia lui. Şi-aşa stomacul nu îmi arată semne că ar fi prieten cu mine. Mă depărtez.
Deja lumea se risipeşte parcă vinovată, sau cel puţin aşa vreau să cred. Privesc faţa tânărului „folclorist” pentru o ultima oară. Nu pare a înţelege că e instrumentul unui circ la comandă. Un „domn” îi aruncă la picioare alţi 50 de ron. Sunt uimită de „valoarea” banilor, şi chiar şi de aici deduc că aş putea fi singura rătăcită în decor. Totul a durat mai puţin de 10 minute pentru mine. Dacă mai întârziam acolo, pe trotuarul acela îngust, în care mă miram cum pot încăpea atâţia oameni, puteam deveni, cu uşurinţă, unul dintre ei.
Totdeauna m-au înfiorat astfel de scene. Cum nu realizează nimeni, că bucurându-se de trăirea bărbatului inocent, în felul lui, eşti la fel ca el? O marionetă în mâinile exibiţionismului. Sau poate mai rău: în mintea lui e o oportunitate pe care nu o poate refuza, pe când tu poţi trece repede spre altceva. Sunt decizii simple, de bun simţ şi respect. Respect care dispare însă, care se transformă într-o milă declarativă, fără substrat şi înţelegere adevărată. Păcat!

Aceste rânduri participă la duzina de cuvinte alese de data asta de Vienela. Pe ceilalţi duzinari îi găsiţi în acelaşi tabel găzduit de tăcuta psi.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Declar pierdută, viitor găsită!

Adriana19 comentarii
Toată lumea ştie deja că mi-am pierdut câinele. A fugit pe sub gard, ca o fată rea ce e, lăsându-ne trişti şi prinşi în căutări febrile, deja. După ce a trecut şocul, am încercat să ne adunăm într-o acţiune de căutare organizată. Hai da, deh! Mai organizaţi ar fi purecii, la un miting  al păstrării dreptului de a ne ciupi, decât noi. Toată lumea ne-a ajutat cu tot felul de acţiuni: distribuire de fotografii, articole scrise ( mulţumesc, Vienela), sfaturi minunate, utile, distribuire pe grupuri de animale pierdute şi găsite. Multe. Solidaritatea tuturor m-a onorat şi m-a făcut să simt un pic din NOI, cei care mai credem în ceva. Chiar şi acum, când  lumea e dezbinată şi împărţită în tabere datorită evenimentului nefericit din Bucureşti, Zoe a rămas ca şi scop în sine, ca un ţel comun, cu speranţă, dar mai ales credinţă.

Ei, bine..au trecut 10 zile. După afişele puse destul de târziu, după alarme care mai de care mai diverse, de am cutreierat prin locuri în care nici cu gândul nu gândeam, Zoe rămâne de negăsit. Apropo, acest articol e mai mult o informare. Nu vreau să-mi ziceţi niciunul nimic, nici încurajare, nici vorbe bune, nimic. Nu de altceva, dar bocesc o săptămână iar, şi abia m-am oprit. E normal să vrem s-o găsim. Poate doar ăi vreo doi duşmani declaraţi să se bucure de necazul meu, că, în rest, sunt sigură de sprijinul vostru. Şi aici, chiar am remarcat că blogosfera noastră a fost destul de promptă şi nu a rămas indiferentă la fuga lui Zoe din pădurea de pe Dealul melcilor. Mulţumesc încă o dată.  Acum sunt doar….. cu melcii. Nesuferiţii!

E ciudat să văd atâta curăţenie în locul care pare total nefiresc fără ea; e ciudat sa nu o auzi lătrând când vii acasă, dar şi mai ciudat a fost faptul că din capătul străzii unde a fost văzută, ea nu a ştiut să coboare spre casă. V-am mai povestit că locuiesc pe o stradă care are vârf şi vale, pe care nu o găseşte nimeni, nici cu gps, şi unde mă lipsesc să fac o comandă la vreo pizza că ajunge după trei zile, sau în alt loc din oraş …cu siguranţă.  Şi culmea, sunt la mai puţin de cinci minute de CENTRU. Musafirii noi îi culeg din vârf, parcă nedumeriţi că am putea locui pe o poteca asfaltată doar spre deal, valea fiind albie pentru viiturile de pe munte şi pentru şiroaiele de ploaie. Nu-mi mai pasă. Îmi spun că pot face o sumă din avantaje şi dezavantaje şi să mă declar, cumva, mulţumită.

Doar Zoe nu a mai fost mulţumită. A plecat. Mai nou cică e în tandreţuri cu un husky prin Livada Poştei, spre drumul de Poiană. O fi plecat în drumeţie. Azi i-am căutat de mi-am tocit flecurile de la ghete, dar n-am văzut picior de câine. Eu cred că şi comunitarii ascultă ştirile. De ce? Păi, nu era niciunul pe stradă, şi, credeţi-mă, am umblat ceva zilele astea. Parcă s-au mutat toţi pe strada mea, în Noua şi vreo câţiva rătăciţi prin Răcădău (două cartiere braşovene, dacă vă întrebaţi, cumva). În rest, nici unul nu stătea la soare. Ştiţi cum ni se adresează medicul veterinar nouă? Suntem aparţinători. Exact. Şi vreau să mă denunţ a fi un aparţinător de-ăsta, tare naşpa. N-am ştiut să-mi educ căţeii cum trebuie. I-am alintat, i-am lăsat să se alinte, nu i-am dresat, nimic.  Zoe nu lătra la oameni; lătra, în schimb,  la căţei şi la pisici; aducea lemne, pietre, se juca tot timpul. Aşa că, de unde să ştie Zoe fetiţu’ să vină acasă? Nu ştie! Că nu a învăţat-o nimeni! Şi dacă nu ştie, poate va şti altul să o aducă, şi dacă nu o va aduce nimeni …atunci voi învăţa să trăiesc şi cu asta. În fine!

Curând vă voi povesti cum se vede Braşovul din perspectiva mersului pe jos, pe străduţe pe care nu umbli de obicei, şi unde lucrurile au altă culoare şi parfum. Uneori parfumul e de firmă, alteori e de dugheană. Chiar acum când vă scriu, în casa mea de Animal Planet, pisicul Tan mieuna a vânător de soi. Mă uit şi văd în botic un şoarece …viu. Am înlemnit. Noroc, cu bărbatul casei care l-a eliberat rapid pe un făraş, direct pe geam.