Îmi aşez pe tavă cafeaua, linguriţa, mai nou o licoare care se numeşte frişcă lichidă, asta ca să reduc zahărul fără de care nu simt cu adevărat gustul cafelei. Am încercat cu nu ştiu ce extract de salvie, dar m-am lăsat păgubaşă. Pun doi biscuiţi digestivi şi fug pe terasă, chiar dacă plouă. Pădurea pare un  spectacol de lumini şi umbre, de luciri şi prelingeri, de cascade naturale ce cad de pe frunzele aplecate sub povara picurilor grei şi continui. Miroase a mâl şi a reavăn, miroase a scoici şi îmi vine a râde de ideea mea… din mijlocul pădurii. Parcă şi văd un ţărm de mare în frunzişul meu de acasă.  Şi valuri lovind stânca mea din curte. Ce nebunie mă poate cuprinde uneori! Şi la o adică… de ce nu? Nu pot avea marea lângă terasa mea? În imaginaţia mea pot avea aproape orice.
Un piţigoi, cred că e piţigoi din descrieri, prea e colorat, mic şi gălăgios, îşi scutură penele nervos, nevoie mare. Mai încolo, o pasăre cu o coadă lungă scărmăne, cumva, pământul. Mă scutur toată de răcoare dar şi de plăcere. Mor după zilele ploioase în care pot vedea spectacole neobişnuite. Dincolo de gardul de plasă un câine negru cu o pată albă pe piept mă priveşte curios. E femelă, cred. Se ascunde după pomi, şi îşi scoate căpşorul într-un joc de-a v-aţi ascunselea doar cu ea protagonistă. Am avut dreptate.
De pe creastă vin la vale patru căţeluşi cam de o lună şi un pic. Unul e grăsuţ, semn că e înfipt şi descurcăreţ, mai ales la mâncare, cred. Altul gri, catifelat  pare de departe un şoricel din desene animate. Hopa, mă vede şi curios se depărtează de grup. Imediat e chemat înapoi cu un lătrat scurt. Scheaună nervos dar revine pe traseul de început. Un mititel alunecă şi o ia la vale, rostogolindu-se amuzant printre pietre şi crengi.  Şi-a scurtat traseul la jumătate, şi e nedumerit cum de e primul în şirul lor perfect.
Căţeaua tot nu mă place; îşi continuă jocul ei de avertizare şi control. O las. Privesc în altă parte dar îi admir spiritul ei vigilent de mamă protectoare. Acolo e universul ei limitat de copaci, de zgomote ştiute, de crengi cunoscute deja, de pietre pe care ştiu a le ocoli uşor. Ce caut eu atât de aproape de ei, pare a gândi…
Îmi sucesc fotoliul pentru a privi spectacolul din alt unghi. Picuri călduţi mă mângâie pe frunte şi mă retrag cu grijă mai spre interior. Mă acopăr cu pledul meu călduros de lână. Vreau să mai zăbovesc în locul ăsta pitit de lume, în care te întâlneşti doar cu propriile gânduri şi cu natura dezlănţuită. Închid ochii şi ascult simfonia ploii, a frunzelor şi a pădurii, până mai ieri încinse de arşiţă. Mă uit mirată cât de tare s-a îngustat poteca pe care mai ieri urcam cu uşurinţă. Acum pare cât o palmă de lată. Nu am mai stat aici de multă vreme şi mi-a scăpat acest amănunt. La tot pasul apar melci, melcii ăia pe care îi detest şi nu le găsesc sensul existenţei lor, mai ales când ies din carapace. Toată casa mea pare casa melcilor. Dâre lucioase şi negre lasă în urmă, în nefireasca lor căţărare. Spre ce? De ce?
Tot albul imaculat al casei pare pătat de o invazie a unor vietăţi necerute de nimeni. Mă scutur de gând. Poate nici eu nu am fost cerută pe pământ de ele. Poate ştiu că nu le plac şi se agaţă de zidurile casei mele într-o încercare de pace şi armistiţiu. Nu port război cu melcii. Dar în lupta asta ei sunt învingători. Îi găseşti şi regăseşti în acelaşi loc, chiar dacă i-ai desprins mai devreme. O fi tot el? E altul? Şi atunci de unde legenda cu „mersul melcului”? Poate nici măcar nu e nevoie să descopăr asta, poate e doar o dogmă a naturii, care nu mă preocupă de obicei.
Uite-o, totuşi, în mintea mea prinsă de nimicuri. Da, de nimicuri…pentru că şi mintea şi inima azi e ocupată cu un mare of.  Of-ul meu …ar putea lătra şi intra pe sub gard în orice minut. Dar până atunci i-am invadat locul cu un fotoliu şi o cană de cafea. Linişte! Se aude un lătrat puternic! O fi Zoe!?

Ca de obicei, pe ceilalţi care au scris pentru duzină îi găsiţi în acelaşi tabel găzduit de psi

22 de gânduri despre “În aşteptare

  1. Tare bine îmi pică atunci când EXACT ce vreau să spun, exact aia străbate! M-am ferit de dramatism zilele astea, cât am putut. Nu-i uşor cand ai ataţia umeri la îndemână pe care poti plange! Mulţumesc!

  2. Ca să vezi! Doar că Zoe a mea…tocmai a fugit luni de acasă, a săpat şi a iesit! Da' tare.mi place coincidenţa asta. Mai am şi eu doi, mai mici, ce-i drept: un TOTO şi o Izzi. O seară bună, MIhaela!

  3. Îți recomand zahărul brun pentru cafea, e mai sănătos (cred că e nerafinat), eu pun două cubulețe. Abia aștept ziua în care voi aduce acasă un cățeluș, abia aștept ziua aceea! (Să-l ținem în casă, nu este o idee agreată de tatăl meu-socru, așa că…până-l conving, îi duc dorul.) Mi-a plăcut cum ai scris.

  4. Da…si eu citeam si ma gandeam…ce liniste aparenta e in randurile tale. Ce-o fi in sufletul tau la fiecare latrat auzit in padure… O imbratisare cu drag de la mine. O sa vina, ai sa vezi 🙂

  5. Iniţial, Iuliana…nici nu am vrut să scriu ultima frază, pentru că pe Zoe nu o astept disperată, ci o astept cu incredere şi cu teamă, recunosc, să nu mi-o oprească cineva. Am vrut să vă spun, exact cum spunea Sonia într-un articol, ce inseamnă să te obişnuieşti cu locul, cu omul, cu tot ce ştii că e acolo şi nu pleacă. Am vrut să arăt pădurea care e zilnic acolo şi NU o VĂD totdeauna. Cand am căutat-o pe Zoe marţi dimineaţa, de exemplu, am rămas mirată de câte amănunte îmi săreau în ochi. Cum de nu le văzusem până atunci. Pe terasă la Zoe…intru şi ies automat. Acum am rămas contemplând colţul meu de rai…la îndemână. Trebuia doar să întind mâna. Poate e o lectie asta…

  6. Scorpio, tu eşti atat de deosebită în cuvinte! Ai un dar fantastic să atingi omul! Simt asta şi in textele tale. Deja incep să caut in arhivă…pentru a te ” cunoaşte” mai bine. Mulţumesc. Va fi bine, cu siguranţă!

  7. Despre zahăr brun…numai de bine! Îl folosesc când mi-aduc aminte să-l şi cumpăr. Căţeii mici nu sunt greu de tinut in casă, dar pentru un om care a trait cu alte conceptii e mai greu să convingi. Cred că te-ai prins că acest text e…ca o liniste inaintea furtunii. Ca un strigăt mut care nu vrea să strice armonia naturii şi să facă cumva să mi-o aducă pe Zoe acasă, care a dispărut de luni seara. De fapt i-am răspuns Iulianei, mai jos…ce simt exact in textul ăsta. Ţie îţi mulţumesc pentru popas! Să ai zile frumoase de odihnă!

  8. Am stiut din prima clipa ca o astepti in locul unde obisnuia sa stea, am simtit ploaia cum te-a picurat pe fruntea ingandurata si in acelasi timp te-am invidiat pentru coltul tau de rai, chiar daca astazi el este invadat de melci si de teama. Oare cum as visa daca sub ochii mei natura s-ar dezvalui intr-un asemenea spectacol?

  9. Lasă, Vienela! O să vezi singurică cum e coltul meu de rai …într-o zi. Dacă e Zoe acolo…va fi mai greu de admirat şi ne mutăm în curticica de jos unde de fapt şi eram, cred, când a scăpat ea. Ce să fac? Am căutat-o, am pus afişe. E linişte în zonă. Parcă nici câinii ştiuţi nu se mai văd. Încep să…văd lucrurile altfel. Nu prea bine!

  10. :))) Nu degeaba suntem considerati magicienii si ,,vrajitorii'' zodiilor. Este harul meu.
    Si ca o gluma…nu stiu daca ai observat dar eu nu prea ma intind la vorba. Tot ce am de spus spun scurt si apasat.

Lasă un răspuns