Acest articol nu e scris de mine. Nu! Astăzi am un invitat. Numele ei e Olimpia Becheru şi e o femeie minunată, o mamă fericită, care tocmai şi-a căsătorit băiatul, o îndrăgostită de viaţă, de cărţi, de Italia şi de un om pe care îl are aproape necondiţionat. Povestea ei e impresionantă, o cunosc puţin, dar atât cât mi-a permis să ştiu, sunt fanul ei declarat. Oriunde ar trăi acestă doamnă gândul ei se întoarce tot la România, la şcoală şi elevii săi (nu vreţi să ştiţi de câte ori a folosit acest cuvânt în text, până să i-l cenzurez eu), la prima zi din viaţa unui şcolar, la gândul profesorului pribeag de nevoie, aşa cum pribegesc mulţi dintre noi, purtând cu ea emoţia şi recunoştinţa acelor timpuri. Azi vă trimit o poveste scrisă de ea, din acea vreme, când se deschideau porţile cunoaşterii altfel. Cine ar fi crezut că tocmai din străinătate va scrie şi aceste rânduri, acum?

„2007, luna februarie. Se aprobase un proiect european şi directoarea şcolii nu găsea pe cine să trimită cu elevii. Incredibil, nu? Nouă copii trebuiau să plece în Olanda pentru trei săptămâni. Era o zi friguroasă, când, directoarea mă cheamă la ea, şi îmi spune ferm: „Olimpia, pleci tu cu elevii!” Problema era că eu nu lucrasem la acel proiect, nu prea ştiam ce aveam de făcut, dar am fost de acord. În definitiv, era o şansă pentru toţi. Am contactat copiii, le-am spus care vor fi regulile în proiect şi pe data de 8 martie eram cu toţii pe aeroportul Otopeni. Drăguţii de ei nu mai zburaseră cu avionul niciodată şi nu încetau să mă întrebe, exact ce întrebă tot omul nedus în zbor: „Dar dacă vom cădea cu avionul?” Le-am răspuns cum nu se aşteptau: „Nicio problemă, voi cădea şi eu cu voi!” 

Halal răspuns, dar se pare ca i-am încurajat cumva şi parcă nu mai ţineau mânerele de la scaune aşa de strâns, mai ales când au venit stewardesele să servească micul dejun. În felul acesta, nici nu şi-au dat seama când am aterizat pe aeroportul Schipoli din Amsterdam. Drumul până la locul de cazare a fost extrem de interesant. Dacă din aeroport ne-a luat Wim, partenerul olandez, ne-a suit în trenul ce ducea spre Bergem op Zoom, undeva aproape de graniţa cu Belgia, de acolo am plecat cu două microbuze cu alţi doi profesori.

Stupoare! Am fost cazaţi în mijlocul unei păduri, într-o fostă cazarmă militară, devenită apoi un centru de recreere pentru copiii cu dizabilităţi, cu bucătăria în curte, într-un cort înalt care avea fermoar la uşă (semăna cu corturile indienilor din America); şi care avea toate dotările necesare, utile pentru a ne pregăti singuri mâncarea, care în acel moment lipsea cu desăvârşire.

Am împărţit copiii, care erau rupţi de oboseală şi foame, în camere, şi l-am rugat pe unul din profesorii olandezi să mă însoţească la un supermarket apropiat. Am făcut cumpărăturile necesare, dar când să plătesc, nu puteam decât cash, cardul nu era admis. N-aveam. M-a împrumutat Coor, profesorul olandez, am plătit, şi apoi ne-am întors la „bază”.

Elevii mă aşteptau cum îl aşteptau ţiganii pe Ion Creangă să le ducă mâncarea în câmp. Numai că, dacă tot eram la o fostă cazarmă, înainte de a aşeza totul pe masă le-am propus să se organizeze în grupe de câte trei elevi, pe zi, care să mă ajute în bucătărie. Au făcut o listă pe care au lipit-o pe frigider şi pe care au respectat-o până la sfârşit. Nici unul din ei nu a comentat că nu vrea să spele vasele, sau să măture, sau să cureţe zarzavaturile, chiar dacă, acasă, aceste „munci” le erau străine. Ce s-au mai ospătat cu bunătăţile pe care le-am cumpărat! Aşa a trecut şi prima zi, interesantă şi într-o continuă acomodare, chiar şi cu …cazarea.

A doua zi, cei doi profesori, cu cele două microbuze, ne-au dus la Breda, la colegiul Radius, pentru aventura olandeză din proiectul nostru comun. Am vizitat sălile de clasă, laboratoarele, cancelaria profesorilor şi atelierele, unde urma să lucrăm împreună. Aşa am avut primul contact cu o şcoală olandeză. Tinerii şcolari aveau o sală de mese imensă unde luau prânzul uitându-se pe un ecran mare de televizor la emisiuni muzicale în limba lor. Destul de impresionant. Coor, unul din profesorii olandezi de care vă vorbeam, le-a prezentat atelierul, sculele, aparatele, materialele pe care le foloseau la instruirea practică în acele ateliere de instalaţii; le-au dat echipamente de protecţie; şi au fost împărţiţi pe echipe mixte româno-olandeze, începând să lucreze împreună.  Dacă elevii mei erau surprinşi de ce vedeau, profesorii olandezi au fost impresionaţi de ei, de manualitatea lor şi de cât de conştiincioşi şi pricepuţi sunt. Plus uşurinţa în comunicare.

Pauza de prânz ne-am petrecut-o în sala  aia de mese imensă, iar copiii mei au fost surprinşi că trebuiau sa bea supa din nişte căni cu gura largă (aşa, fără tăiţei, paste sau găluşte). Ne-am mirat un pic de acel lichid căruia ei îi spuneau supă. De sandwich-urile oferite, ce să mai vorbim, că aveau ingrediente cam ciudate şi gustul la fel. De foame am mâncat toţi şi apoi ne-am întors la programul de muncă până la ora 17, când ne-am dus cu aceleaşi microbuze în „cazarmă”, la somn( 100 km distanţă). Ne-am scos însă pârleala, când intraţi în cortul indian al bucătăriei, cu echipa de servici din acea zi, am construit o oală de ciorbă românească de perişoare şi o friptura cu cartofi la cuptor, care ne-au făcut un pic mai fericiţi. Pe mine sigur, că nu mă săturam de vorbele lor: „Doamnă profesoară, în sfârşit mâncăm şi noi azi!” De, era o experienţă şi pentru ei, în a vedea că nu peste tot e ca acasă indiferent de minunăţiile pe care le întâlneam.

Aşa au urmat toate zilele primei săptămâni, iar duminica am vizitat Marea Nordului. Frumos, dar bătea vântul cam tare, deşi iar a meritat pentru că am trecut peste cel mai lung pod din Europa, de 5 km lungime, am văzut „porţile” construite de olandezi pentru a controla nivelul apei marii. Aceste porţi le-au construit după ce, în anul 1950, au murit 2000 de persoane în inundaţie. Impresionant. Mai impresionaţi au fost copiii la întoarcere, când profesorii olandezi le-au pregătit o surpriză:o cursă de carting, de care s-au bucurat enorm, într-un raliu ad-hoc cu premianţi şi câştigători; bonus masa de seară cu mâncare românească pregătită  de mine cu ajutoarele din dotare, tot în acel loc inedit.

Să nu uităm, totuşi, de ce ne aflam acolo. În săptămânile ce au urmat elevii au trebuit să echipeze 6 grupuri sanitare, cu obiecte sanitare şi instalaţii de încălzire. La finalul proiectului au terminat toate lucrările care erau şi funcţionale. Săracii de ei, îi chinuiam în fiecare seară să scrie ce au făcu
t peste zi pentru a avea pregătit materialul pentru raportul final. Le cădea capul pe masă de oboseală, dar nu se lăsau. 

Într-una din seri, cred că era 19 martie, era ziua de naştere a unuia dintre tineri. M-am gândit să-i facem o surpriză. Cumpărasem din timpul zilei un tort şi câteva cutii de bere. Când toţi copiii scriau, am trimis o fată să ia tortul din frigider, a venit, a stins lumina, şi în acel moment am început să cântăm cu toţii „La mulţi ani!” Elevul căruia îi făcusem surpriza nu înţelegea ce se petrece şi se uita la noi cam buimac. Abia după câteva minute s-a dezmeticit şi l-au năpădit lacrimile. Cred ca va ţine minte toată viaţa acest moment. Le sărise oboseala şi celorlalţi, şi limbile li s-au dezlegat după câteva guri de bere.

Într-o altă duminică (am avut parte de trei duminici în proiect) am vizitat Rotterdam-ul. Un oraş cu arhitectură modernă pentru că a fost distrus în totalitate în cel de-al doilea război mondial. Podul Erasmus ne-a impresionat pe toţi. Pe acest pod circulau maşini şi tramvaie, dar, atunci când treceau vapoare de gabarit mare, se întrerupea circulaţia pe el, şi se ridica fără să se audă nici cel mai mic zgomot. Navele treceau, iar apoi podul cobora la orizontală, reluându-se circulaţia. Pentru a trece dintr-o parte în alta a oraşului am folosit linia de metrou care avea traseul pe sub apă. Tot atunci am făcut o mică croazieră pe Marea Nordului în care am admirat şantierele navale, unde se mai construiesc şi azi nave din lemn după modelul vikingilor. 

 În cea de-a treia duminică am vizitat Amsterdam-ul cu ajutorul unei românce, jurnalist la Radio România Actualităţi. Ne întâlnisem cu câteva zile în urmă, când ea venise să ne ia un interviu. Interesant a fost faptul ca am început interviul în limba engleză, ea neştiind că eu eram româncă. În momentul în care m-a întrebat: „De unde sunteţi?” şi eu i-am spus „România” ea a făcut ochii mari şi mi-a spus în frumoasa noastră limbă: „Haideţi, doamnă, să vorbim româneşte!” Şi aşa am făcut, şi eu, şi elevii mei. Ne-am împrietenit uşor şi ne-a propus să venim la Amsterdam unde ne putea arăta locuri interesante. Aşa că, în cea de-a treia duminica ne-am suit în tren şi am ajuns acolo. I se mai spune şi mica Veneţie pentru că are multe canale. L-am vizitat din vaporaş. M-a impresionat arhitectura construcţiilor, a podurilor şi parcările imense de biciclete, cred ca erau mii. Claudia, aşa se chema jurnalista, ne-a condus apoi la muzeul Heineken, unde copiii mei s-au distrat copios. Au un stil olandezii de a-şi pune în valoare ceea ce au, ca pe mine m-au lăsat fără „parole”.

În ultima sâmbătă a perioadei proiectului am fost cu elevii în Belgia, la Antwerpen. Un orăsel aproape de graniţa cu Olanda. Acolo am avut ocazia să vizităm grădina zoologică, în care au putut vedea tot felul de animale care trăiau libere într-un habitat special amenajat pentru ele. Îi vedeam uimiţi când ne opream în faţa zonelor cu girafe, elefanţi, delfini, foci; pentru că ei nu mai văzuseră în realitate aceste animale. Într-o altă zi am vizitat staţia de epurare de la graniţă cu Belgia, unde exista o singură persoană care supraveghea toate instalaţiile. Totul era automatizat, iar apa care ieşea din staţie avea puritate 98%. Clipe de neuitat pentru toţi, zic.

Dar, timpul s-a scurs cu repeziciune şi am ajuns în ultima zi, când partenerii olandezi ne-au pregătit o zi festivă cu barbeque, muzică şi dans. Elevii mei au primit certificatele de participare la proiect în mod festiv, şi multe cadouri. Le vedeam feţele fericite, iar eu, în sufletul meu, mă simţeam împlinită. I-am ajutat să iasă în lume şi să înţeleagă cât de important este să ai o educaţie, să ştii o limbă străină şi să cunoşti o meserie. Azi, mulţi dintre elevii cu care am fost în Olanda lucrează în străinătate, şi-au făcut firmele lor şi cred că experienţa de acolo le-a dat încredere în ei, şi curajul de a merge pe drumul lor în viaţă.”

Aceasta este o poveste a unei experienţe din viaţa mea de profesor, de care mi-e dor şi după care voi tânji mereu, oriunde m-aş afla. M-am lungit, dar cele trei săptămâni de aventură olandeză nu mi s-au părut a putea fi comprimate. Sper să găsiţi şi voi farmecul în aceste vorbe şi să vă amintiţi de perioadele voastre unice pe care le-aţi povesti altora.

 Vă mulţumesc.
Olimpia Becheru.

 

 

Aseară purtam un accesoriu natural şi verde pe cap. Nici măcar nu ştiam că-l port dar eram tare fericită să văd căţeii cum săreau în jurul meu şi păreau că mă iubesc necondiţionat, şi mai tare decât de obicei. De când e Zoe fugară sunt mai tolerantă cu animăluţele şi mai puţin tolerantă cu oamenii, spre disperarea celor de pe urmă, care nu reuşesc să mă facă să aud niscai opinii, „cum….că ar trebui să”, şi „nu suntem obligaţi să”, şi „nu poţi compara cazurile” etc. Cu adevărat. Dar eu nu încerc să conving pe nimeni de nimic şi nici nu vreau sa fiu convinsă cu forţa.

Unde mai pui că de ani de zile sunt prietenă cu oameni care nu iubesc animalele şi nu ne-am părăsit reciproc, pentru asta. Despre Zoe să nu mă întrebaţi nimic, că nu-i. Zvonuri doar. Ba, că-i nomadă, ba  că-i luată, ba …că-i prinsă într-un coup de foudre cu un husky. Nimic nu s-a confirmat. Căutările noastre seamănă, clar, cu celebra zicală „căutăm un ac în carul cu fân”. Posibilităţi multiple.

Dar să revenim. Aşadar, agitaţia căţeilor o luam eu ca semn de mare dragoste; neştiind că cele şapte lăbuţe, pe numărate, ce le-am luat peste cap, vroiau de fapt să mă păgubească de podoaba ce o purtam fără să ştiu. Eu dă-i cu joaca, cu certatul, ba…mă enervam peste măsură, până când ajung în faţa oglinzii şi mă priveam de ziceai că am văzut una din operele lui Dali, denumită cum numai el ar fi putu-o face: Lăcustă gigant pe cap de femeie nebună de spaimă.  Ireal moment dar cât se poate de real. Parol! Dar cum Dali numai cu girafele avea treabă, îi mulţumesc în gând unei muze ce mă potcovi cu ideea asta şi scutur din cap să scap de urâta lighioană în paşi de mambo-jambo, împreună cu vânătorii şi dansatorii mei profesionişti din trupa căţelu’.

Scap cumva de podoabă, şi ho-ţop…nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte; că o ia în primire pisica supremă a casei…madame Zizi. Mă satur eu de privit tabloul miniatural format din mâţă şi lighioana verde, şi îmi fecundează iute o idee despre o ieşire mai puţin triumfală din casă, cu ajutorul unui făraş. Bre, dar se supără mâţa care chirăia că-i iau jucăria, că vezi Doamne ea a plătit la vamă pentru ea şi mai merita o doime de timp, măcar, de joacă …acolo. Spumega, mă scuipa, şi cu gheruţele ţinea fosta mea bijuterie.

Am păcălit-o, într-un final, şi am aruncat-o peste gard, spre marea supărare a neamului necuvântător lăsat fără lecţie de dans în jurul unui obiect, cel puţin ciudat. Întrebarea este? De unde, mama mă-sii, am avut eu lăcuste pe cap, şi de ce scriu eu la duzină despre asta? Bărbatul meu mi-a raspuns simplu: un pic de relaxare de week end nu strică. Oare?

Ştiţi cu toţii continuarea, aşa că mă risc în a veni cu partea a doua a poveştii începute ieri. Când m-am apucat de renovarea casei nu ştiam în ce mă bag. Credeam că ce mare treabă e să înlocuieşti tabla de pe acoperiş, sa pui ceva geamuri şi o centrală de interior? Da, da…sigur! Ştiţi reclama aia cu  cumpărătura care atrage altă cumpărătură? Nimic nu a mai fost la fel din momentul în care s-a petrecut prima schimbare. Că podeaua nu se mai pupă cu pereţii, că pereţii sunt strâmbi şi merită îndreptaţi, că e frig colo, că dincolo nu e lumină suficientă, şi trebuiesc lărgite ferestrele, că bucătăria se mută la demisol ca oamenii să nu poposească în miros de mâncare. Care oameni, nu ştiu…că noi nu suntem acasă never.

Ne-am trezit că pentru fiecare lucru urci şi cobori, cobori şi urci. Vrei o cană de apă…cobori 12 trepte, vrei o bucată de brânză iar faci un pic de antrenament, sună telefonul şi tu găteşti ceva şi nu îl ai la îndemână, alergi pe trepte poate mai îl prinzi sunând, lucru care nu se întâmplă niciodată. Exerciţiu fizic în toată regula, şi, culmea, sunt mai grasă cu cel puţin 10 kg faţă de cum mă ştia lumea înainte de renovare. Nu mai spun că dacă eşti somnoros şi nu te ţii de balustrade pici în gol. Motiv de cârcoteală pentru cei ce văd aceste bucurii prima dată şi nu înţeleg că într-o casă micuţă nevoia de spaţiu te face să recurgi la tot felul de tertipuri. În fine, la final eram tare încântată şi mai datoare decât mă ştiam, dar ăsta e doar un deranj „minor”. Hahaha

N-am să vin să spun prin câte am trecut, cum am învăţat totul despre vopsele, bricolaj, materiale de construcţie diferite, de la lacuri… la mortare; cum am cărat din driver-urile magazinelor de specialitate saci cu tot felul de prafuri, singură; cum am învăţat despre cărămizi aparente, grosimea lambriurilor, duşumelelor, cum am cumpărat o scară interioară la ochi doar pentru că era de fag şi avea preţ bun. Eu, doar. Mihai avea altă treabă. Eu eram şefa de şantier, de nevoie. Internetul nu l-am folosit decât pentru a căuta informaţii despre tot felul de probleme de rezolvat, de moment.

Aşa că, faza cu aranjatul de mobilă prin casă, după ce treci de calvar, devine chiar plăcere. Citisem la începutul meu de descoperire a blogurilor, un articol la Vienela, care întreba ce obiecte şi lucruri vechi avem prin casă, din vremuri uitate. Un domn îi răspunsese într-un comentariu mai mare decât postarea ei cum urăşte lucrurile vechi şi cum îl stăpâneşte nevoia de nou, minimalist şi modern. Am zâmbit şi nu am lăsat nimic scris atunci. Nu era nimic nou. Şi o prietenă dragă mie îmi sugera un covor de la Ikea, mai elegant decât cel de lână perfect pentru noi. Plus ceva mobilă adecvată, nu gen muzeu. Am înghiţit în sec…doar.

Cum să las ceva scris, revenind la Vienela, când tocmai mă bucuram de aerul retro al casei mele, de lucrurile mele culese de prin târguri şi anticariate; din casele celor care le azvârleau cu bună ştiinţă de rele, şi eu le luam de bune; le şmirgheluiam, le vopseam, puneam ceva cărămidă aparentă şi ieşea masa de bucătărie gen insulă, apropiindu-se din cele din magazinele de specialitate, dar la preţ infinit mai mic?! Cum să spun că din nişte juguri vechi am cele mai inedite candelabre cumpărate cu 50 ron fiecare, sau cum m-am tocmit pentru fiecare prostioară, aparent inutilă?

Din mobila veche de bucătărie, jumate din ea, am făcut bibliotecă şi rafturi în toată casa; cealaltă jumătate face parte din actuala mobilă de bucătărie, cum era normal, cu o tuşă nouă de baiţ în schimb. Că am ajuns exact când nu ştiu ce magazin dădea faliment şi am luat piese de acolo de care mă mir şi acum? Am adunat schiţele pe care i le făceau colegii de cămin  soţului meu, găsite prin cărţi şi caiete vechi, şi le-am înrămat de mi-au ieşit nişte tablouri creionate, super faine. Am găsit la soacra mea, când s-au mutat la Iaşi, tablouri în ulei neînrămate pe care le-am aşezat  tres chic în câteva locuri, deşi eu nu sunt fan tablouri. Între timp am primit un şevalet şi a devenit o piesă tare frumoasă.

Că am ascuns fire sub bârne de poliester care imita lemnul perfect, că am pus poveşti în fiecare colţ şi mi-am creat o lume de care mă bucur zilnic? În dreptul noptierei mele, care e tot piesă fixă,  din cărămidă aparentă, am o pălărie cu voaletă, iar în dreptul locului în care doarme Mihai… un melon. Singura piesă scumpă a fost un bar, pe care l-am scos în evidenţă zilele trecute când spuneam că iar am mutat prin casă. Soţul meu a reacţionat perfect: cum de nu am făcut asta până acum? Nu ştiu. Dar aşa mi-a spus neghiniţă şi frigul care mă trimite spre locuri calde (adică canapeaua aproape de calorifer). Dar lasă că am dat greş în alte dăţi, când tot am scos din piese sau le-am aranjat şi rearanjat, uneori, iar, în locul iniţial, spre deranjul aceluiaşi soţ. Ah, şi încă ceva! Ador coşurile de răchită şi nuiele. Nu…mici. Medii, mari, pătrate, tubulare, adânci, largi, albe sau natur. Mi-e plină casa de ele, mai ales în bucătărie unde le umplu cu ceapă, cartofi, şi tot ce dă bine la vedere.

Singurul lucru care lipseşte în casă e camera de oaspeţi. Abia dacă am avut spaţiu pentru dormitorul nostru. De asta, a veni în vizită şi a rămâne peste noapte impune o dorinţă de aventură a celui care poate vedea Braşovul de la fereastră, pe nişte saltele aşezate direct pe podea. Poate de aici şi ironia cu tăbliţa de hotel. Pentru ca da, orice casă poate deveni hotel pentru cineva rătăcit, doar dacă animalele nu îl deranjează, şi somnul stil japonez nu îi e incomod, ca în cazul nostru. Altfel e un loc inedit, de care sunt mândra şi în care sunt onorată să calc, ca recunoştinţă pentru părinţii nostri care au făcut posibil ca acest vis să prindă contur. Nu e totul terminat, dar nici nu cred că mă mai gândesc la asta. Avem locul nostru pentru o viaţă de poveste.

Ieri nu am fost în cea mai bună formă. Lună plină, vorbe pline, cuvinte şi mai pline, toate m-au alungat    din confortul meu zilnic şi am ajuns să mut mobila prin casă la ceas de seară, că la ăl de zi nu reuşisem să ajung acasă. Mihai nu suportă escapadele astea ale mele nici să-l tai. Când se obişnuieşte şi el cu o imagine cuminte şi utilă vin eu să stric feng shui-ul cu o mutare incredibilă. Când am renovat casa, ultima mea grijă a fost mobila. Dar eram obsedata de fierul forjat. La maxim. Mi-am luat, aşadar, pat mare de fier forjat albastru. O minune. Fericite erau doar animăluţele care se cuibăriseră toate în el fără să se mai supere pe teritorii. Era destul. Câini nu aveam atunci. Doar două mâţe.

Am pus patul cu privire spre oraş. Eram ca în filmele alea, de vezi oraşul prin geamuri largi şi adormi în clipocit de luminiţe şi stele, când sunt. Într-o zi, am scos eu din zestrea primită de la prieteni, că eu doar de-alea molcuţe de finet suport, un set de pat de mătase nelucioasă. Un mac imens trona pe cearceaful de pat. Am adus eu castronul de paste, ne-am cuibărit pe perne şi am mâncat acolo, pe un cufăr vechi, aşezat strategic. Atât de strategic că mă miram cum soţul meu nu spune nimic de aşternutul fancy ce catadicsisem să-l scot la lumină. Nu-l vedea. Doar castronul meu cu paste carbonara. Bun motiv, zic.

După 20 de minute, timp în care fierbeam de gânduri, vede şi Mihai al meu frumuseţea: ia uite, ne-a înflorit patul! Nici unul nu ştiam, în acel moment, că a doua zi şi patul meu frumos de fier forjat…albastru, nu oricum; şi aşternutul mătăsos vor dispărea. Noaptea fusese un coşmar. Pătura aluneca, în orice loc, numai pe noi nu, cearceaful se făcuse ghemotoc, patul scotea nişte zgomote nefireşti de ne trezeau aţipitul, iar luminiţele de Las Vegas autohton deveniseră inamici publici. Filmul luase sfârşit. Aventura americană era cu stop şi fără partea a doua.

Fără să spun nimic, singură rămasă acasă, zombie de nesomn, am pus mâna pe o cheie şi o şurubelniţă în cruce, am desfăcut patul, l-am cărat afară, am adunat cearceafurile, le-am ascuns într-o pungă; am aşezat saltelele relaxa direct pe duşumea şi am mutat direcţia şi peisajul din faţa ochilor de noapte. Adică văd lambriuri vopsite şi un tablou în care doi se beţivesc la greu. De atunci dorm cum îmi aşez capul pe pernă, chiar dacă, între timp, saltelele au prins şi ele un cadru adecvat de dormit.

Patul meu de fier forjat (se vede doar un pic din spătar în fotografia alăturată) a ajuns parte din nişte băncuţe de cărămidă construite afară, aşternuturile le-am dat, iar cu priveliştea gen vacanţă…doar preţ de o cafea…mai poate fi vorba. În episodul ăsta am fost câştigători amândoi. Amândoi de acord şi mulţumiţi. Ştiţi musafirii ăia care vin şi în primul rând întreabă de ce aţi pus acolo aia, eu…aş fi făcut altfel? Da, şi eu am făcut. Am sucit fiecare fotoliu în toate direcţiile, până într-o zi. Mâine revin cu ceva completări. Tot nu v-am spus ce am făcut ieri, de fapt.