Ieri nu am fost în cea mai bună formă. Lună plină, vorbe pline, cuvinte şi mai pline, toate m-au alungat din confortul meu zilnic şi am ajuns să mut mobila prin casă la ceas de seară, că la ăl de zi nu reuşisem să ajung acasă. Mihai nu suportă escapadele astea ale mele nici să-l tai. Când se obişnuieşte şi el cu o imagine cuminte şi utilă vin eu să stric feng shui-ul cu o mutare incredibilă. Când am renovat casa, ultima mea grijă a fost mobila. Dar eram obsedata de fierul forjat. La maxim. Mi-am luat, aşadar, pat mare de fier forjat albastru. O minune. Fericite erau doar animăluţele care se cuibăriseră toate în el fără să se mai supere pe teritorii. Era destul. Câini nu aveam atunci. Doar două mâţe.
Am pus patul cu privire spre oraş. Eram ca în filmele alea, de vezi oraşul prin geamuri largi şi adormi în clipocit de luminiţe şi stele, când sunt. Într-o zi, am scos eu din zestrea primită de la prieteni, că eu doar de-alea molcuţe de finet suport, un set de pat de mătase nelucioasă. Un mac imens trona pe cearceaful de pat. Am adus eu castronul de paste, ne-am cuibărit pe perne şi am mâncat acolo, pe un cufăr vechi, aşezat strategic. Atât de strategic că mă miram cum soţul meu nu spune nimic de aşternutul fancy ce catadicsisem să-l scot la lumină. Nu-l vedea. Doar castronul meu cu paste carbonara. Bun motiv, zic.
După 20 de minute, timp în care fierbeam de gânduri, vede şi Mihai al meu frumuseţea: ia uite, ne-a înflorit patul! Nici unul nu ştiam, în acel moment, că a doua zi şi patul meu frumos de fier forjat…albastru, nu oricum; şi aşternutul mătăsos vor dispărea. Noaptea fusese un coşmar. Pătura aluneca, în orice loc, numai pe noi nu, cearceaful se făcuse ghemotoc, patul scotea nişte zgomote nefireşti de ne trezeau aţipitul, iar luminiţele de Las Vegas autohton deveniseră inamici publici. Filmul luase sfârşit. Aventura americană era cu stop şi fără partea a doua.
Fără să spun nimic, singură rămasă acasă, zombie de nesomn, am pus mâna pe o cheie şi o şurubelniţă în cruce, am desfăcut patul, l-am cărat afară, am adunat cearceafurile, le-am ascuns într-o pungă; am aşezat saltelele relaxa direct pe duşumea şi am mutat direcţia şi peisajul din faţa ochilor de noapte. Adică văd lambriuri vopsite şi un tablou în care doi se beţivesc la greu. De atunci dorm cum îmi aşez capul pe pernă, chiar dacă, între timp, saltelele au prins şi ele un cadru adecvat de dormit.
Patul meu de fier forjat (se vede doar un pic din spătar în fotografia alăturată) a ajuns parte din nişte băncuţe de cărămidă construite afară, aşternuturile le-am dat, iar cu priveliştea gen vacanţă…doar preţ de o cafea…mai poate fi vorba. În episodul ăsta am fost câştigători amândoi. Amândoi de acord şi mulţumiţi. Ştiţi musafirii ăia care vin şi în primul rând întreabă de ce aţi pus acolo aia, eu…aş fi făcut altfel? Da, şi eu am făcut. Am sucit fiecare fotoliu în toate direcţiile, până într-o zi. Mâine revin cu ceva completări. Tot nu v-am spus ce am făcut ieri, de fapt.
va urma…..
Ha, ha, ha, macar ai reconditionat cu folos.
O bancuta poarta pe undeva o culoare ascunse privirilor. Atinge-o doar si-i vei simti puterea albastrului dincolo de aparenta-i caramizie. E ca si cu peretii zugraviti si rezugraviti, fiecare strat poarta in el o poveste.
am pus patul cu vedere la oraş
de parcă ar fi putut să încapă
în lumina cea nouă a lui
toţi macii şi toate întâmplările
toate mirările cu gust de apă
şi toate stelele.
am pus patul cu vedere la noapte.
zâmbetele ni se legau încet
de la mine spre tine,
de la tine spre mine
şi în mirosul de toamnă nouă
şi albastră
deşi încă nu ne-am spus nimic
e de-ajuns.
nici nu ştii ce melancolii mă bântuie acum şi ce porţi ai deschis… 🙂
…am casa plină cu povesti in lucruri, pereti şi obiecte de mobilier. Sunt vintage şi la suflet, şi în viata de zi cu zi…
….am pus patul cu vedere la oraş
într-o toană, de o vară, de-o toamnă,
de-o noapte cu şoapte….
….am mutat patul ce a fost cu privirea la oraş
puţin, pe furiş, să vadă, să ştie
cate lumini pâlpâie şi învie….
…nu vreau patul cu vedere la oraş,
vreau doar somnul cald, lin şi aproape
de-ale bărbatului meu şoapte.
….te sărut, psi…cu drag…
Ma bate gandul sa adopt si eu sistemul asta japonez cu saltele pe podea cand ma mut, ma mai gandesc 🙂
Eu nu am rezistat mult direct pe podea. Mă trezeam intepenita. Am făcut rost de niste paturi mai mici, iar niste prieteni au construit singurei un cadru pentru saltele
Important este ca fereastra de vederea frumoasa a ramas la locul ei. Restul este doar o chestiune de imaginatie si de interpretare. E absolut normal cand mobila nu e bine asezata sa o schimbi, sa-i schimbi pozitia ori sa transformi patul in balustrada. E o schimbare si un pas pe scara evolutiei.
Casa noastra este prea mica pentru paturi de fier forjat, dar cand m-a apucat fierbinteala am demontat cam tot ce ma deranja si am lasat un pat atat de simplu, ca Mihai nici nu putea crede ca vom dormi asa, nevegheati de toate bazaconiile care il impodobisera pana atunci.
cat de frumos suna acest Ne-a inflorit patul! Al meu face flori portocalii in fiecare primavara si in fiecare toamna, cand readuc paturica mea draga, care se muleaza pe corp.
Da, eu sunt un om comod. Imi plac lucrurile calde, de lana, bumbac, catifea(bine…catifeaua la modul general…vorbind. Voi veni cu o serie de intamplari de la renovarea casei. Asta a fost una dintre ele.
Sunt genul de femeie care cauta obiecte prin targuri de vechituri, sau anticariate. Nu le pot lua acasa dar tare.mi plac. Acasa reconditionez tot ce pot, spre marea uimire a unora.
eu partea cu asternuturile o inteleg si aprob, ca tot finetul imi mangaie epiderma cel mai bine, dar cu bietul fier forjat ce ai avut? Asta nu am inteles, desi daca s-a transformat in bancute, tot a adus un folos.
Parca va vad in mijlocul patului inflorit, mancand carbonara si asa de mult imi place imaginea asta ca nu stiu ce sa fac mai intai, in graba mea invidioasa: sa fierb pastele sau sa schimb cearsafurile de pe propriul nostru pat?
Uite că eu nu am mâncat în pat. Am un boier de bărbat, pe jos, pe scrin merge. Dacă ai fi văzut patul era o minune, dar trona şi lua din farmecul incaperii in care altele erau de vazut. De la mine de acasă se vede Brasovul ca la Belvedere de pe drumul Poienii, dacă ai fost vreodata. Asta m-a încântat prima dată. N-a mers. Tot la adăpost m-am pus.
Nu stiu de ce am tinut să am asemenea pat, dar când l-am văzut montat mi-a displăcut total. Acum am paturile perfecte. Nu tocmai înalte, nu se rup, nu scârtaie şi acum sunt asezate perfect. Somn să am.
… m-am distrat !!! numai tu stii sa le povestesti !!!
….asta era ideea. Să ne amuzam, mai ales că Mihai are un mod aerian de a fi.
E foarte frumos. Obiectele vechi sunt adevarate povesti de viata. Si mie imi plac. Incerc sa imi imaginez despre proprietari, despre viata lor si scene de viata.
Ahh si cat mai visam si eu la un pat din fier forjat…mi-a trecut instantaneu citind postarea ta.
Patul nostru e inflorit mai tot timpul, dar cu flori mai micute si neaparat din bumbac moale, care sa se muleze pe noi.
Frumos ai povestit, mai vreau!
Am fost şi ieri. M-am întors să îţi las un semn.
Bine că ai făcut schimbarea, poate era ceva carnivor şi vă devora gândurile în timp! 🙂
Adrian, uneori poţi trece fără semne. Eu ştiu că vii să mă vizitezi. Ştiu. Mulţumesc din suflet!
Să ştii că patul ăla m-a costat ceva. Am vrut să-l revând până am dat comandă de gărduţ în curte. Când am văzut preţurile la fier forjat, m-am gândit să folosesc spătarele pentru ceva util. Acum…patul e doar comod şi simpatic. Par desprinse din povestea cu Albă ca zăpada, deşi ca lungime sunt onorabile. Ah, şi am continuat povestea…azi.
…exact, plus schimbările şi tuşa ta personală poate schimba toată povestea…hmmmmm