Datorită unei probleme pe care nu o cunosc în totalitate unele bloguri pe care le-am accesat ieri le-am scos din blogroll, la sugestia unor oameni de bine, le voi repune imediat ce voi şti ce mi-a produs virusul. Eu am eliminat toate cauzele. Nu ştiu exact care era, e posibilă o fotografie sau un link, deci cauza să fie alta, dar e clar că ceva a produs dezastrul, deoarece acum a dispărut avertismentul de blog virusat. Vă iubesc pe toţi tare şi promit că-mi voi reface blogrollul încetul cu incetul. Multumesc pentru intelegere. Spor in tot ce aveţi de făcut! Multumesc tuturor care au pus umărul la rezolvarea problemei. O zi bună!

Parcul era circular. O mulţime de grădinari veseli şi pricepuţi aranjau gardul viu ce înconjura zona de joacă ca într-o inimă mare şi umbroasă. Era destul de înalt astfel încât picii abia se zăreau din afară. Din loc în loc câte o bancă albă, dintr-un gen de aluminiu dantelat, împodobea locul transformându-l în ceva nemaiîntâlnit. Din interior se auzeau glasuri nevinovate de copii care săreau, alergau, se tăvăleau prin nisipul fierbinte al verii, ce ne scoseseră pe toţi din casă, departe de aerul toxic de bloc şi balcoane închise.

Un balon roşu cu luciri de prinţesă de Disney, una care-şi pierduse un condur, se rătăci în văzduh. Oana îl urmări cu ochii şi se sprijini cu mânuţele de banca un pic prea încinsă de razele soarelui. Peste drum un magazin cu haine de damă părea populat de oameni în vitrină. Se schimbau produsele. Doina o rugă pe Oana să rămână acolo cu Gropiţă, căţelul lor metis dintr-un terrier şi ceva mai puţin de soi; un fals autentic, cum îi plăcea mamei să-i spună, într-un mod sufletist şi amuzant. Era interzis în parc cu animale, motiv de vrajbă între cei ce iubeau şi cei ce nu iubeau animalele, dar asta nu era problema lor.  Devenea, oarecum,  băncuţa dantelată din  faţa magazinului fiind popasul impus. Ar fi vrut şi ea în parc dar Doina nu părea dispusă să stea cu Gropiţă preţ de o tură de tobogan.

Aşa că, după ce îi făcu bine instructajul, o asigură că o va vedea perfect din vitrina magazinului unde avea treabă. O umbră de amăgire intenţionată detectă bine Oana în glasul surorii ei mai mari, şi se dovedi repede că nu era doar o impresie de copil nerăbdător şi temător.  Minciuna Doinei era una dintre multele primite de-a lungul vieţii ei de copil aruncat într-o lume de adulţi a cărei faţadă era poleită de zâmbete aducătoare de siguranţă mai mult sau mai puţin credibilă. Cu un ochi la tufele ce împrejmuiau gardul şi cu unul la arcada uşii boltite, pe care Doina tocmai intrase, se aşeză pe bancă cu Gropiţă alături, stând cuminţi şi nemişcaţi ca pentru o poză.

În vitrină rămăsese un manechin dezbrăcat, oribil la vedere aş spune eu, urât gândi Oana în termenii ei facili de copil frământat de întrebări. Nu-şi putea lua ochii de la acea imagine de om fals, ca o păpuşă imensă, gri şi lucioasă, fără păr şi fără degete. Aproape că îi dăduseră lacrimile când îşi imagina, ca într-o poveste pe care i-o citise ei mama, cum cineva îi furase hainele şi acum trebuia să stea ruşinată într-un colţ. Săraca, păpuşă mare! Dar tocmai când Gropiţă se urcă cu lăbuţele pe rochiţa ei roşie, Oana zări pe cineva în vitrină care acoperea manechinul cu o rochie colorată, îi puse repede păr, pălărie şi pantofi alături şi păpuşa ei primi oarecum ţinuta completă. Într-un minut apăruseră şi degetele şi putea jura că pe faţa aia gri şi lucioasă  de manechin apăru un zâmbet mulţumit. Se frecă la ochi şi îşi strânse în braţe căţelul.Nici nu o zări pe Doina, care îi urni de acolo urâcioasă şi deranjată de mânuţa Oanei care îşi luă la revedere de la păpuşa ei mare. Ca un făcut încheietura degetelor de la braţul drept al omului de plastic cedă, iar Oana luă asta ca un răspuns. Chiui de bucurie şi fugi în parc spre disperarea Doinei aşezată pe o altă dantelă albă având în vizor copilul cu imaginaţie de viitor scriitor. Gropiţă gemea fericit, iar manechinului i se schimbase poziţia din vitrină de parcă ar fi vrut să se uite peste gardul viu al parcului după mica lui prietenă. Toboganul era a treia dorinţă împlinită în acea zi pentru Oana. Se putea întoarce oricând în lumea adulţilor. Era pregătită.

Textul e scris tot pentru duzina de cuvinte, unde, de exact trei luni în cap, am descoperit că mă pot trimite în lumi neştiute, nebănuite şi dorite tainic. Vă mulţumesc! Ca de obicei, în tabel găsiţi scrieri deosebite. Încercaţi-le, voi cei din afara clubului psi! E o lume plină de frumos!

Niciodată nu-mi voi împărţi iubirile, crezurile şi preferinţele.Voi căuta loc pentru fiece slăbiciune, admiraţie şi credinţă, fără să fiu nevoită să aleg sau să mă justific. Viaţa e formată oricum din clasificări drepte sau nedrepte,  reale sau imaginare, cu gust sau cu mai puţin gust, înţelese sau nu; dar dincolo de ele rămâne totdeauna ceva ce ne atinge şi ne face să vibrăm. De multe ori am spus că nu înţeleg cuvântul prietenie, poate pentru că o simt diferit ” şi cum vine, şi cum o trimit”. E suficient o greşeală şi termenul devine de nefolosit. Legăturile se fac şi desfac, dar cu ce rămâi, de multe ori, nu le poţi amesteca. Devin unice, fiecare în parte. Aşa simt şi cum e loc pentru orice desfăşurare de activitate. Pentru fiecare se găsesc adepţi. Mai grav când ne transformă în fanatici şi nu vedem şi rolul celuilalt în lumină permisivă. Eu nu voi încurca  locurile şi nu le voi pune în trepte după „valoare”. Nu voi convinge pe cineva de ceea ce văd eu, dacă celălalt nu vede ca mine, dar nici nu mă voi ofusca sau nu voi încerca să înţeleg de ce nu simte la fel. La final niciunul nu va fi convins de celălalt, ci doar va fi  mai calm, mai reţinut, necuprins de emoţia celuilalt. Cum spuneam…e loc pentru toţi…în lumea asta mare!Tot în duzina de cuvinte e înscris şi textul ăsta. Pe ceilalţi participanţi îi găsiţi în acelaşi tabel, găzduit de psi.Se pare că eu am făcut o mică încurcătură între cuvinte, şi …fiind diferenţă mare între ele, nu doar de un „r” mă întreb să schimb „proza”, să pun „poza”?

Femeia îşi aşeză basmaua albă cu picăţele negre, un pic mai bine pe cap. Simţea că îi alunecă şi nu voia ca mâinile ei să aibă altă preocupare. Răsfoia un dosar roşu, cu foi puţine, prins cu un elastic grosolan. Atât găsise în casă. Coborâse din tren de 15 minute, se aşeză pe un scaun de peron ca să scape de forfota celor care se grăbeau spre pasaj. Aparent absentă, căuta sfioasă şi cu atenţie un chip prietenos în mulţime. Ofta lung şi îşi pironea ochii pe roşul din faţa ei. Nu putea gândi corect. O fierbinţeală a trupului, încins de atâta frământare, părea să o cuprindă şi nu era de mirare că oftatul ei părea un abur cu trup de duh, ca acela dintr-o lampă fermecată. Ehehe, ce bine i-ar fi prins acum o făptură să-i îndeplinească dorinţele! Măcar pe cea din dosar. Şi de acasă, să nu fi fost nevoită să bată drum degeaba.
.
Frigul de afară nu o urnea deloc şi nici privirea mea insistentă şi curioasă nu părea să o deranjeze. Zăbovea, suflând sacadat şi adânc ca şi când îşi făcea curaj să plece de pe peron sau să mă întrebe ceva. Plouase abundent şi nu putea să mai rămână, chiar dacă era adăpost. O geantă mică o aştepta la picioare şi, în sfârşit, se hotărâ să apuce taurul de coarne. Nu ştiu cum, poate de emoţie, poate pentru că mâna ei mică şi tremurândă nu-l apucase bine, dar dosarul se prăbuşi cu zgomot printre picioarele mele. Un icnet scurt, mai mult de teama ploii, slobozi femeia şi îmi mulţumi într-un zâmbet care m-a cutremurat de emoţie, în momentul când i-am adunat foile răsfirate. Erau puţine, am zărit o citaţie şi nişte copii după nişte acte. Nu mai vedeam nimic decât doi ochi negri, rotunzi, cu licăr de argint viu, rugători, umezi, dar fermi. Nu înţelegeam de unde atâta forţă în ei şi mai că voiam să întreb dacă o pot ajuta. Mâinile ni s-au întâlnit pentru o clipă şi am tresărit văzând că îi lipseau trei falange, probabil pierdute într-o ablaţie mai mult sau mai puţin medicală. Aveam să aflu, în cinci minute, poate pentru că îmi prinsese stânjeneala, că le pierduse la „Glorie”, când cu seceratul. Ieşisem din pasaj, când soţul meu absorbit de peisaj, sau mai bine zis cu ochii pe ceasul gării, îmi apăru în faţă precipitat. I-am făcut semn discret să aştepte. Femeia tocmai ce îşi derula povestea pentru care venise la Braşov, pentru prima oară după Revoluţie. Mihai ajunsese cum nu se poate mai bine, pentru a ne abate un pic de la subiect care părea absolut aberant Ne-am urcat în maşină toţi trei vădit încurcaţi. Ne mulţumea continuu, şi nu era chiar confortabil, să zic aşa.Ne-am oprit în faţa tribunalului, după ce am desluşit numele abreviat într-o citaţie, încercând să ajutăm cumva femeia sărmană care se trezise într-un proces abscons şi nefiresc, singura ei vină fiind actul  de identitate pierdut cu ceva timp în urmă şi pe care nu catadicsise să-l declare pierdut, aşa cum zicea legea. De unde să se gândească ea că va fi acuzată în puţin timp de abandon? Şi la Braşov, unde nu mai călcase de pe vremea lui Ceauşescu. Cineva se legitimase la maternitate cu buletinul ei şi acum era acuzată că şi-ar fi lăsat fetiţa în grija statului. Creştina din ea se închina de câte ori pronunţa cuvintele abandon şi fetiţă. Noi nu înţelegeam de ce e târâtă direct la tribunal şi nu se făcuseră nişte verificări la domiciliul personal. Cert e, că pentru o abrogaţie a unui act, semnat  prea repede de vreun angajat prea zelos sau absolvent de alte facultăţi, că nu semăna a profesionalism aici, era nevoită să bată drumurile unor locuri în care nu-ţi doreşti să calci vreodată în viaţă.

Problema Georgetei se rezolvă după vreo două apeluri, fără ca cineva să-şi atribuie vreo vină pentru situaţia creeată, profitând că biata femeie era fericită că nu s-a văzut nevoită să dovedească tot felul de lucruri ruşinoase pentru ea. Nu contenea să se mire că la 39 de ani era pusă în situaţia asta bizară, iar eu nu puteam să nu fiu uimită, pe ascuns, că aveam aceeaşi vârstă. Puteam să fi fost oricând în locul ei. Baticul ei alb cu picăţele negre ascundea un om tânăr care nu se mai simţea demult astfel. Ochii ei, însă, spuneau poveşti simple doar prin licărul lor de argint viu. Georgeta…

Textul face parte din duzina de cuvinte, pentru care au mai scris şi alţii, înscrişi în tabelul găzduit de psi.

 

Niciuna dintre noi nu se juca. Ne măsuram din priviri şi ne doream a fi în altă parte. Din capătul străzii apăru el, cel aşteptat. Răsuceam între degete eşarfa roşie, semn. Ea şi-o puse la gât într-un gest ostentativ. Avea şi o beretă franţuzească în ton, şi nelipsitele dungi marinăreşti. Am cedat privirii ei şi gândului că jocul a mers prea departe. Simţeam zâmbetul bărbatului îndreptat firesc către mine. Nu părea să observe bereta şi nici că eram două acolo. M-am mutat spre surprinderea ei mai aproape de ea. El tresări, cred, şi doar în acel moment realiză dublura situaţiei inedite. Îl observam amândouă cum îi dispare zâmbetul şi cum încetineşte pasul. Am văzut-o pe Silvia cu privirea durută. M-am răsucit pe călcâie şi am fugit cu goana gândului nebun. Ce bine că nu mă ştia, mi-am zis. Nu avea cum să mă recunoască în mulţime, dacă s-ar ţine după mine.

 Mi-am ascuns eşarfa în poşetă şi mi-am cules lacrimile din cutele pe care nici nu ştiam că le am la ochi. Măream pasul şi parcă auzeam alţi paşi ce mă urmăreau grăbiţi. Aşteptam din clipă în clipă ca cineva să mă prindă de mână şi să-mi spună: „Pe tine te căutam!” Mă luase frigul, frig din acela de emoţie necunoscută, care atinge şi lacrima, şi corpul, şi inima. Nu mă opream din alergatul ăla forţat şi, culmea, nu mă urmărea nimeni. Nu m-am întors nici când m-am depărtat suficient. Era evident că semnul eşarfei roşii purtat de Silvia era mulţumitor pentru băiatul cu care ne jucasem amândouă într-o complicitate, la început amuzantă, mai apoi deranjantă.

Nu ne ştia pe niciuna chiar dacă noi ştiam exact cum arăta, ce face, ce îi place, ce cuvinte alege în discuţii. Ne amorezasem amândouă şi jocul se transformă într-o secure care despică relaţia noastră în două fete oarecare. În ziua cu întâlnirea doar eu eram o „oarecare”. Silvia rămăsese, uimită, să se bucure de compania lui Vlad. În fuga mea m-am împiedicat de o piatră cubică ieşită din caldarâm. M-am prins de zid să nu mă preling ruşinos în aglomeraţia străzii. M-am oprit, o clipă, rezemând zidul scorojit şi contopindu-mă pentru un moment cu aerul irespirabil de vară târzie. Sunetul unei sirene de ambulanţă mă trezi din visarea forţată şi îmi imprimă, fără să mă aştept, un aer de eliberare.

În acel moment am răsuflat uşurată. Nu aveam de ce să concurez cu un om pe care l-am angrenat într-un joc distractiv şi captivant, şi mă interesa din ce în ce mai puţin finalitatea lui. În camera de cămin, întunecată şi rece, m-am oprit şi am scris un bilet. L-am aşezat pe perna Silviei.  „Să dormi, franţuzoaică mică! Să dormi şi să visezi frumos! Mâine vom visa şi vom juca amândouă într-un film real, în care eu sunt gând şi tu eşti faptă. Într-o altă zi vom inversa rolurile, dar niciodată, absolut niciodată nu le vom mai amesteca. Dormi, franţuzoaica mea cu beretă roşie.”