Ne-am trezit că pentru fiecare lucru urci şi cobori, cobori şi urci. Vrei o cană de apă…cobori 12 trepte, vrei o bucată de brânză iar faci un pic de antrenament, sună telefonul şi tu găteşti ceva şi nu îl ai la îndemână, alergi pe trepte poate mai îl prinzi sunând, lucru care nu se întâmplă niciodată. Exerciţiu fizic în toată regula, şi, culmea, sunt mai grasă cu cel puţin 10 kg faţă de cum mă ştia lumea înainte de renovare. Nu mai spun că dacă eşti somnoros şi nu te ţii de balustrade pici în gol. Motiv de cârcoteală pentru cei ce văd aceste bucurii prima dată şi nu înţeleg că într-o casă micuţă nevoia de spaţiu te face să recurgi la tot felul de tertipuri. În fine, la final eram tare încântată şi mai datoare decât mă ştiam, dar ăsta e doar un deranj „minor”. Hahaha
N-am să vin să spun prin câte am trecut, cum am învăţat totul despre vopsele, bricolaj, materiale de construcţie diferite, de la lacuri… la mortare; cum am cărat din driver-urile magazinelor de specialitate saci cu tot felul de prafuri, singură; cum am învăţat despre cărămizi aparente, grosimea lambriurilor, duşumelelor, cum am cumpărat o scară interioară la ochi doar pentru că era de fag şi avea preţ bun. Eu, doar. Mihai avea altă treabă. Eu eram şefa de şantier, de nevoie. Internetul nu l-am folosit decât pentru a căuta informaţii despre tot felul de probleme de rezolvat, de moment.
Aşa că, faza cu aranjatul de mobilă prin casă, după ce treci de calvar, devine chiar plăcere. Citisem la începutul meu de descoperire a blogurilor, un articol la Vienela, care întreba ce obiecte şi lucruri vechi avem prin casă, din vremuri uitate. Un domn îi răspunsese într-un comentariu mai mare decât postarea ei cum urăşte lucrurile vechi şi cum îl stăpâneşte nevoia de nou, minimalist şi modern. Am zâmbit şi nu am lăsat nimic scris atunci. Nu era nimic nou. Şi o prietenă dragă mie îmi sugera un covor de la Ikea, mai elegant decât cel de lână perfect pentru noi. Plus ceva mobilă adecvată, nu gen muzeu. Am înghiţit în sec…doar.
Cum să las ceva scris, revenind la Vienela, când tocmai mă bucuram de aerul retro al casei mele, de lucrurile mele culese de prin târguri şi anticariate; din casele celor care le azvârleau cu bună ştiinţă de rele, şi eu le luam de bune; le şmirgheluiam, le vopseam, puneam ceva cărămidă aparentă şi ieşea masa de bucătărie gen insulă, apropiindu-se din cele din magazinele de specialitate, dar la preţ infinit mai mic?! Cum să spun că din nişte juguri vechi am cele mai inedite candelabre cumpărate cu 50 ron fiecare, sau cum m-am tocmit pentru fiecare prostioară, aparent inutilă?
Din mobila veche de bucătărie, jumate din ea, am făcut bibliotecă şi rafturi în toată casa; cealaltă jumătate face parte din actuala mobilă de bucătărie, cum era normal, cu o tuşă nouă de baiţ în schimb. Că am ajuns exact când nu ştiu ce magazin dădea faliment şi am luat piese de acolo de care mă mir şi acum? Am adunat schiţele pe care i le făceau colegii de cămin soţului meu, găsite prin cărţi şi caiete vechi, şi le-am înrămat de mi-au ieşit nişte tablouri creionate, super faine. Am găsit la soacra mea, când s-au mutat la Iaşi, tablouri în ulei neînrămate pe care le-am aşezat tres chic în câteva locuri, deşi eu nu sunt fan tablouri. Între timp am primit un şevalet şi a devenit o piesă tare frumoasă.
Că am ascuns fire sub bârne de poliester care imita lemnul perfect, că am pus poveşti în fiecare colţ şi mi-am creat o lume de care mă bucur zilnic? În dreptul noptierei mele, care e tot piesă fixă, din cărămidă aparentă, am o pălărie cu voaletă, iar în dreptul locului în care doarme Mihai… un melon. Singura piesă scumpă a fost un bar, pe care l-am scos în evidenţă zilele trecute când spuneam că iar am mutat prin casă. Soţul meu a reacţionat perfect: cum de nu am făcut asta până acum? Nu ştiu. Dar aşa mi-a spus neghiniţă şi frigul care mă trimite spre locuri calde (adică canapeaua aproape de calorifer). Dar lasă că am dat greş în alte dăţi, când tot am scos din piese sau le-am aranjat şi rearanjat, uneori, iar, în locul iniţial, spre deranjul aceluiaşi soţ. Ah, şi încă ceva! Ador coşurile de răchită şi nuiele. Nu…mici. Medii, mari, pătrate, tubulare, adânci, largi, albe sau natur. Mi-e plină casa de ele, mai ales în bucătărie unde le umplu cu ceapă, cartofi, şi tot ce dă bine la vedere.
Singurul lucru care lipseşte în casă e camera de oaspeţi. Abia dacă am avut spaţiu pentru dormitorul nostru. De asta, a veni în vizită şi a rămâne peste noapte impune o dorinţă de aventură a celui care poate vedea Braşovul de la fereastră, pe nişte saltele aşezate direct pe podea. Poate de aici şi ironia cu tăbliţa de hotel. Pentru ca da, orice casă poate deveni hotel pentru cineva rătăcit, doar dacă animalele nu îl deranjează, şi somnul stil japonez nu îi e incomod, ca în cazul nostru. Altfel e un loc inedit, de care sunt mândra şi în care sunt onorată să calc, ca recunoştinţă pentru părinţii nostri care au făcut posibil ca acest vis să prindă contur. Nu e totul terminat, dar nici nu cred că mă mai gândesc la asta. Avem locul nostru pentru o viaţă de poveste.
A…să vezi ce felinare mi-am pus pe hol de curând. Tata mi le-a pus şi în timp ce le monta, zice”auzi, parcă e intrarea într-o criptă”, că sunt puse şi pe-o parte şi pe alta, deasupra unei arcade. Da' eu îi zic „păi, cum nu luăm nimic după noi, m-am gândit că n-ar strica să le ţin după mine în timpul vieţii.” 😛
Recunosc, sunt adepta vechiturilor, pe care le resuscitez cum pot. Ce dacă n-am mai văruit în sufragerie de câţiva ani buni? Am pictat câteva flori vintage pe perete şi am dres-o. 🙂
deja iubesc casa ta. tot ce ai scris despre ea se desprinde din dorul şi mirarea mea. dorul de frumos şi mirarea în faţa mâinilor care sunt pricepute în a scoate la lumină frumosul atins de ani.
iubesc „vechiturile” însă ştiu deja că într-un apartament de bloc şi cu o minte năucă ca a mea (eu m-aş aşeza pe jos ca să scriu până nu fuge muza) renovări de acest gen nu mă încap…
şi nu îmi spune nimic ici despre coşurile mari, de răchită. mi-aş face în ele culcuş…
hmm….
Stii ca ai starnit o alta furtuna in sufletul meu cu acest articol?
Mie imi plac lucrurile foarte vechi, la fel cum imi plac si lucrurile noi care imita vechiul. Candva, cand in viata mea nu exista internetul, imi placea sa restaurez diverse. A, pe atunci nu exista nici Mihai in viata mea, iar Ionut era prea mic pentru a se opune. Nu am in casa mai nimic care sa imi satisfaca aceasta placere (sigur, exceptiile sunt exceptii) si nici nu mai sunt chiar atat de interesata, de cand am vazut ca orice idee legata de asta le strica tot confortul baietilor mei. Plus faptul ca mare parte din timp sunt cu ochii in casele voastre, deci nu vad ce este la mine. :))))
Uite o poveste aici http://vienela.ro/prezentare-demna-de-marii-designeri/
Da, confortul e unul dintre lucrurile importante. Tot ce tine de frumosul despre care vorbesc e legat de mobilier transformat, pereti etc. Incerc să nu ne stea in cale niciun obiect despre care mentionez in articol. Poate şi de aceea am sucit şi para sucit fiecare corp de mobilier. Dar …recunosc că am o casa inedita. Chiar si pentru cei care nu ar putea locui in ea.
Am stat 30 de ani la bloc şi nimic din ce spun aici nu se aplica pentru un apartament de bloc, unde ascundeam totul pentru a părea cât mai spatios. Aveam o floare imensa, îi spuneam Alien. Pe aia o regret. Am dat-o cuiva să o aibă in grija. Mi-e dor de floarea mea.
Ce mă tulburi! Tata, felinare…conversaţia voastră. Apartament de bloc nezugravit. Mă văd pe mine suta la suta acum 9 ani. Nici prin cap nu imi treceau idei despre decorare completă ci doar artificii. Si chiar a fost interesant apartamentul meu. Nitel cam cumintel, as spune.
Am avut nu deja vu cand am citit randurile tale. Am trait si eu toate astea, numai ca eu in prima luna am slabit vreo 3 kg de la urcatul si coboratul scarilor, am dat si cu fundul de ele de vreo cateva ori coborand in viteza cand suna telefonul care mereu era jos cand eu eram sus si invers… M-am mutat de acolo in alta casa, acum intr-un apartament. Concluzia mea, oriunde e bine, daca te simti acasa. Felicitari pentru cuibusorul vostru, sa fiti cei mai fericiti oameni din lume.
Ador lucrurile vechi, in special mobila si obiecte de decor pe care sa le reconditionez. petrec ore intregi pe site-urile de vanzari de astfel de obiecte si nu pricep cum de unii le dau afara pentru a face loc mobilei gen Ikea care e lipsita de orice armonie.
Esti de-a mea! 🙂 sunt convinsa ca ai o casa superba. Abia astept sa mi-o arajnez si eu pe a mea. stiu exact cum va fi fiecare milimetru din ea. Bani sa fie …
sa faci mult din putin e o arta iar tu se pare ca ai descoperit aceasta minunata arta :). superb articolul si coltisorul prezentat in poza e ca un colt de perdea prin care se intrezareste intreaga casa. cred ca dormitul in stil japonez se potriveste perfect cu restul casei iar Brasovul merita vizitat stiind ca ai asemenea gazde intr un colt de rai :). mi a facut placere sa te citesc.
Eu văd în acest colțișor din casa ta, dragoste si artă respirând deopotrivă. Imi place. Parcă e mâna unui designer de interioare care a îmbinat cu mult bun-gust, materiale diverse, puse in ipostaze in care vor să șoptească o poveste.
Casa, dulce casa. Mi-as dori sa terminam o data restructurarile si sa-mi gasesc coltisorul in care sa stau sa citesc si sa ascult muzica. Deocamdata e haos. Nu mai gasesc nimic, casa e plina de cutii in care nu mai stiu ce este. Traiesc ca in gara, cu valizele pe jos si cu sufletul plin de speranta ca intr-o zi se va termina totul. Sunt trei luni de cand am inceput lucrarile si inca nu am terminat. Adriana, se pare ca nimic nu e intamplator.
Mulţumesc! Da, sunt multe impedimente pe care le-am transformat in ciudatenii cu farmec. De asta am şi scris şi despre dezavantaje, pentru că nu am avut norocul să am ceva obişnuit şi comod. Am o stancă in curte, şi casa a trebuit a fi ferita de umezeală şi de apele ce vin de pe munte. In casa…alta poveste. Dacă aş lua-o de la capat, nu as schimba mare lucru.
Mulţumesc. Sper să ne cunoastem mai bine. Da, e un amestec de vechi cu un strop de nou, şi cu obiecte inutile dar de care nu mă pot desparti. Acel loc din fotografie e parte din living, dar in acelasi timp…holul de intrare.
Ei, eu cred in proiecte pe temen lung indiferent de cât de greu mi-ar fi. Merită….finalul renovării. Crezi că noi am terminat? Nu! Dar nici nu îmi pasă! Succes, Olimpia! Aştept veşti!
Artă …e un pic prea mult. Sunt doar designerul de ocazie al acestei case, pe care mi-am dorit-o spunând povesti…ca mine! Şi în mare parte am reusit. Plus că e o vindecare. Am dintr-un trecut un prezent frumos. Nu totdeauna trecutul meu, de exemplu, mă onorează. N-aş lua multe din el. Aşa iau din alte părţi!
Pe tine te-am lăsat la final la comentat. De ce? Pentru că nu întâmplător, cred, te-am descoperit in lumea asta bogată în „scriitori” ocazionali. Lada ta de zestre e simbolul a ceea ce iubeşti, şi mă bucur să te am parte în pasiunea mea. Ai văzut în fotografie am un dulap încastrat, cu niste pesti sculptati. Culmea l-am luat cu 150 de ron, acum 5 ani. Nu mă crede nimeni. Dar asta caut. Nu valori. Ce să fac cu ele, şi de unde bani? Imi pot satisface bucuria cu lucruri inedite. Ti-am zis de 7 scări, da? Poate atunci vom vorbi…şi de asta.
Când citesc despre casa ta, cea cocoţată undeva la marginea pădurii, parcă vă văd urcând spre ea cu o telegondolă şi apoi intrînd într-un spaţiu imens, ca în filmele americane! Cu cât drag povesteşti despre ea, sigur stai într-un mic castel!!!
…spatiu imens…da, dar doar in padure, in rest vecinii ne-au botezat-o….casa cu papusi, nu mă intreba de ce. Nu! Am făcut artificii de mărire a spatiului inimaginabil, şi tot nu a iesit mai mult, că de unde nu e….nu e. Dar mult m-am zbuciumat să fac din ea cuibuşor. Mulţumesc, Adrian!
Să știi că nimeni nu e perfect și a recunoaște că ai făcut erori e un semn de responsabilitate și de curaj. Am remarcat ca oamenii preferă să mintă decât să recunoacă atunci când greșesc. Au senzația ca astfel, ceea ce au facut neplaăcut, greșit, rău se poate ascunde. Și eu am astfel de părți, în trecutul meu dar mi le asum. Am înteles însă, că din bune și din rele, m-am construit eu, cea care sunt astazi. Uite, asta e o tema de dezbatere. Sunt curioasa câte lume va raspunde la ea.
…greu.Uneori…încă sângerez. Mai ales când nu eşti lăsat să uiţi. Dar mi le asum! Bine zis!
Tare drag îmi este cuibușorul tău de basm!(ești o magiciană!)
Cu ce cuvinte calde ai venit aici! Nu ştiam de unde vii, mai apoi te-am zărit la Gabriela! Mulţumesc.
Prea scurta povestea pentru gustul meu, as fi vrut sa scrii cate un articol despre fiecare colitsor, atat sunt de insetata sa citesc asemenea experiente! Dar se desprinde dragul si bucuria din randurile tale si marele ( dar mare de tot) regret este ca nu ai asortat randurile asta si cu poze, poze care sa spuna la randul lor povesti.
Sunt cel mai prost fotograf posibil. De asta am trimis aceeaşi poză care o am stocata aici. Poate intr-o zi, voi pune mai multe. Fotografiile oricum nu arată realitatea mult. Punctul forte ramanand tot amplasamentul: sus deasupra orasului. Doar că astăzi era la rand noul cu vechiul în simbioză.
Mi-a placut asa de mult starea de dupa … Nostalgia lucrurilor in fata trecerii imposibile. Amintiri intepenite intr-un colt, transformate, lacuite, renascute. Imi plac la nebunie lucrurile vechi si povestile din spatele lor. O fi varsta?
Nu cred că e vârsta. Am oameni in jur care nu au aceste pasiuni, şi nici pe ale mele nu le inteleg. Simt in privirea lor dezaprobarea. Nu-mi mai pasă, noi locuim aici şi nimeni altcineva. E normal ca ceilalti să meargă pe alte cărări. Dar uite că se mai găsesc şi căutători de poveşti.
Căminul tău a devenit „hotel” pentru poveşti. Îmi place tare plăcuţa cu „hotel”.
Plăcuţa cu hotel am găsit-o rătăcită într-un coş cu …ciorapi. Căzuse de pe un raft. Semn mi s-a părut. N-am mai dat-o jos de acolo.
In Vaslui am avut mobila de bucatarie facuta la comanda dupa schita mea. Imi amintesc si acum cum a intrat mesterul in casa si a vrut sa se apuce de masurat. l-am oprit, i-am dat desenele facute pe hartie milimetrica si l-am trimis la treaba spunandu-i sa respecte intocmai dimensiunile.Nu de alta, dar facusem sertare „sur mesure” pt robotul de bucatarie, tacamuri, borcanasele cu condimente…
Aici am mobila Ikea din lemn de brad nebaituit (etajere pe post de biblioteci, pat, masa, bufet), o canapea veche dar f comoda si practica si doua fotolii de piele extrem de comode. Toate sunt piese usoare care au costat putin. Imi plac la nebunie, arata bine impreuna si se muta usor dintr-o parte in alta. Mi-am auzit destule „critici” ca as putea sa-mi cumpar mobile mai de „doamne ajuta”. De la romani. 😀
Atata timp cat te reprezinta si iti face placere sa locuiesti acolo, restul pot nici macar sa nu-ti calce pragul. :)))
…da, asta-i muzica ce-mi place. Nu-mi permit piese stil provence sau toscan, care mi-s dragi, dar cu putină imaginatie eu cred ca orice om poate reusi a-şi face un stil, asta dacă vrea. Cât despre gustul românilor, am auzit deunăzi cum oameni ce calcau pragul casei prinţului CHARLES, din Viscri, se întrebau dacă nu cumva au gresit, că doar pentru ei se cuvine ca printul sa stea in aur şi lux, nu pe scaune ce par roase, nu doar vechi.