Nu ştiu dacă eram în locul potrivit, pentru că se simţea miros de carne putredă, dar cred că visul meu se implanta într-un text citit aseară, şi care mă umpluse de fior necunoscut când am auzit că, la vremea aceea, „cancerul se trata crestând pielea bolnavului, strecurând în răni carne crudă de vită și porc, ca să aibă cu ce se hrăni tumorile. Evident, bolnavii mureau de cangrene în câteva zile, căci carnea se strica la un loc cu corpul bolnav. Dacă mai adăugăm şi cum mureau copii abia născuți sau cum la 40 de ani adulții nu mai aveau dinți, pentru că singura cale de tratament era extracţia, nu mă mir că locul opulenţei de la curtea regelui a fost luat, în mintea mea, de cea mai puternică senzaţie, fie ea şi olfactivă. M-am strecurat discret după o poartă şi am intrat în atelierul unui peruchier al vremii.

Se ştie că Ludovic Soare impusese moda perucilor cârlionţate care acopereau umerii şi spatele, şi toţi, bărbaţi sau femei le purtau într-un mare fel: uneori date cu pudră albă, sau, după caz, cu pudră violet, roz sau galbenă. Aşadar..intram în atelierul peruchierului care îmi luase deja măsura capului. L-am găsit ţesând, pe o scăfârlie de lemn, fundaţia unei peruci din panglici şi fire de bumbac, după forma capului trasată, fixând mai apoi o plasă de bumbac, înnodând fire de păr natural cu ajutorul unei croşete speciale, exact ca şi când ţeseai un covor, începând din spate spre creştetul capului, după ce periase bine părul.

Cred că îmi rămăsese în minte ideea că una dintre amantele Regelui Soare, Marie Angelique Scorailles de Roussille, marchiză de Fontange, şi-a legat într-o zi părul deasupra capului cu o panglică. Regelui i-a plăcut foarte mult această pieptănătură, iar ea, ca să-i facă plăcere, se coafa aşa în fiecare zi. Inventivitatea a mers atât de departe încât o variantă a coafurii Fontange impunea folosirea unui cadru de sârmă înalt de peste 30 de cm care se fixa pe cap. Apoi, părul şi meşele erau urcate grămadă pe schelă şi răsucite sub formă de cârlionţi. Procedura era urmată de decorarea coafurii cu panglici de mătase, dantelă, muselină, flori, pene şi bijuterii.

În timpul lui Ludovic al XIV-lea, parfumul nu masca doar mirosurile urâte, ci ştergea chiar şi mizeria – se credea că prin aplicarea lui se garantează igiena, iar să fii curat înseamnă să te pudrezi cu trandafir, narcise, ambret sau licheni, să-ţi hrăneşti părul cu ulei de migdale dulci sau de tuberoze, să-ţi freci pielea cu portocal, să-ţi stropeşti faţa cu Eau d’Anges cu bergamotă, să-ţi parfumezi respiraţia cu ambră sau cuişoare, să porţi săculeţi parfumaţi şi să te parfumezi cu pudră À la Maréchale. Doamnele foloseau frecvent pomezile florentine cu iris, cerurile de Spania cu iasomie sau esenţele de Nisa. Apele aromate cele mai des folosite erau Eau de la Reine de Hongrie şi Eau de Chypre. Existau şi alte ape renumite, ca Eau d’Emeraude şi Eau de Mille Fleurs. Era o epocă în care totul se parfuma: pernele, săculeţii, evantaiele, hârtiile, perucile.(sursa:Lovendal.net).

Medicul lui Ludovic al XIII-lea inventase deja un costum, folosit în continuare, ce avea rolul de a-i proteja pe doctori: o mască dotată cu un nas lung, umplut cu parfumuri, necesar pentru a filtra aerul. Aspectul acestei măşti era acela de cap de pasăre, cu cioc peste măsură de mare. Numeroase parfumuri erau arse sau evaporate, fiind adăpostite în casolete. Tradiţionalele sfere cu parfumuri solide au luat forme din cele mai diverse: de melc, broască sau de cruce, fiind dotate cu un compartiment destinat unui burete imbibat cu parfum. Folosirea pudrei parfumate pentru păr şi peruci era obligatorie. Pudrele cele mai folosite erau cele cu iasomie, floare de portocal, trandafir, ambră, apoi pudra de chypre şi pudra  À la Maréchale.

Ca o ironie a destinului, la bătrâneţe Regele Soare a ajuns să deteste aproape toate parfumurile – şi aceasta datorită abuzurilor făcute de-a lungul vieţii. (sursa:Lovendal.net).

Peruchierul muncea la perucile curţii şi 30-60 de ore, şi ca să dureze mai mult construcţia o întărea cu gălbenuş de ou. De multe ori sugera folosirea esenţelor de parfum  amintite, care să înlăture mirosul de nespălat …la modă la Curtea Regelui Ludovic al XIV-lea, când se credea că apa subţiază pielea şi o îmbolnăveşte. Nu mai spun că uneori curtenii aveau accesoriu nelipsit acea gheruţă care atenua mâncărimile provocate de păduchii şi purecii de sub acestea.

In visul meu aflam toate acestea şi mă minunam de peruca ce aveam să o port la festinul dat de Prinţul de Conde la Chantilly şi organizat de Vatel, marele maestru bucătar, chef…cu o viziune  fantastică, care deşi purta spadă şi haine de nobil nu ezita să-şi suflece mânecile şi să demonstreze ceea ce aşteapta de la ajutoarele sale. Era aprilie 1671. M-am trezit înainte ca visul meu să continue şi să aflu, ceea ce ştiam deja, că, la sfârşitul acestor trei zile de spectacol grandios în care s-a îmbinat spectacolul, cu artificii şi mâncare de exceptie, marele Vatel s-a sinucis, întrucât carele cu peşte ale negustorilor întârziaseră să apară. A preferat să se înfigă de trei ori în propria spadă decât să fie dezonorat în faţa regelui.

Ştiu că nu are nicio legătură cu subiectul dar recunosc că fiecare amănunt ce îmi aduce aminte de Franţa, de istoria ei, de  regi, bucătărie sau parfumuri, mă face să nu uit cât de mult îmi doresc să am un bistro mic, micuţ…doar al meu, cu patru mese în interior şi două în exterior, fără opulenţa unui salon Ludovic al XIV lea dar cu elemente simple franţuzeşti. Până atunci vă las să savuraţi amalgamul acesta de impresii dintr-o noapte de noiembrie a unei acţiuni de aprilie 1671, din timpul guvernării celui mai longeviv rege francez, Regele Soare.

Povestea este înscrisă, cum spuneam, în Clubul Condeielor Parfumate,  găzduit de Mirela, cu tema Parfumul Curţii Regelui Soare, propus de Alexandra Ali.

Ziua de azi a început cumva între tremurul nervos ce m-a cuprins când mi-am dat seama că nu pot scoate niciun sunet, atât eram de răguşită, şi trepidaţii de nerăbdare să pot articula trei vorbe, măcar. Mihai era treaz, într-un mod miraculos, de prea de dimineaţă pentru el. Mi-a arătat discret telefonul care era deja plin de mesaje şi apeluri ratate. Nu era chip să mai adoarmă în treptele vibraţiilor mereu în urcare, şi, din respect pentru cei ce sunau insistent îşi comută telefonul pe sunet strident. Azi noapte am avut un vis ciudat despre o câştigătoare, parcă de superblog, ce avea o emisiune, la radio, în care îşi povestea trecerea prin concurs, cu paşi încrezători şi cu aer boem de om care nu a avut nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Purta o bluză cu mâneci clopot şi o bentiţă flower-power, având un aer retro sau hippie. Pe un trepied stătea un premiu şi faţa îi era fericită şi senină, fără niciun entuziasm ce ar fi putut deranja. M-am bucurat în sinea mea, pentru mine superblogul fiind un tren în care nu voi urca niciodată; mai ales asistând la tot tumultul pe care îl provoacă celor trecători prin el, toamna aceasta; dar nu ştiu de ce simt că trecem şi noi susţinătorii celor implicaţi; poate doar ca o formă de trening, spre alt gen de concursuri, sper, deşi nu mă văd în niciunul de elită.E o zi obişnuită dintr-o dată specială, şi pentru că nu sunt creativă trimit doar câteva idei simple a unui timp ce se prinde în ghemul de sfoară, într-un fir subţire, pe care, sper, să-l găsesc greu dacă-l caut. Prefer un nod, măcar; acolo sunt ceva împreunări de senzaţii, de atingeri uitate, de vorbe pierdute şi oameni cu chipuri de poveste, sau coşmar. Curând voi desface unul. Azi desfac doar cel ce vorbeşte despre OMUL meu special, lângă care mă îndrept toată să-l dezmierd şi să-i mai spun a nu ştiu câta oară la mulţi ani!

Textul e înscris în duzina de cuvinte din cadrul clubului psi. În tabel găsiţi sigur poveşti de soi.

Marina luă o sticlă cu apă, o turnă într-un orificiu şi aşteptă ca maşina să se răcească. Ceilalţi se amuzau pe seama degetelor ei lungi de pianistă şi nu conteneau cu glumele: „Aşa, aşa, prinţesă, pune cerneala în călimară, dar nu uita de capac!” Normal, de la catedră la mecanic ad-hoc era cale lunga. Ca şi când nu îi păsa prea mult de spusele prietenilor, făcu un calcul scurt şi reporni motorul. Apăsă acceleraţia cu grijă, ca şi când din călcâi venea toată puterea ei de a struni maşina asta veche. „Gladiola”, cum o numise maică-sa, pentru că o cumpăraseră de la o florăreasă din Bucureşti, era ca un caleidoscop de poveşti care mai de care mai pitoreşti.

Asta de acum nu era mai nimic. Marina zâmbea, aducându-şi aminte de vaca pe care a întâlnit-o fix în faţa maşinii după ce luase o curbă periculoasă. Are şi acum autograful lăsat de Joiana, tot pe capotă, undeva în partea dreaptă. A avut noroc atunci că fiind noapte, deci liber, inclusiv pe contrasens, a putut trage puternic de volan. După ce i-a ieşit  vaca din vizor a stat pe dreapta, să-şi tragă sufletul de spaimă, vreo cinci minute. În maşină încă se făcea mişto de apa pusă de Marina pentru repunere în funcţiune:”-Şi, nişte Calgon ai pus Marina, că o fi de la depunerile de calciu şi poate la întoarcere nu mai porneşte deloc?
-Nu-i nimic, la întoarcere facem autostopul! Dar nu la grămadă, fiecare pe coaja lui!”, îi înţepă Marina amintindu-le că erau două fete şi trei băieţi la drum.

Nu putea conduce fără tocuri deşi ambreiajul Daciei era destul de rigid. Îşi potrivi călcătura în aşa fel ca totul să fie comod dar şi sigur şi încercă să-şi dea seama cât mai aveau din drum. Ups…tocmai ce a trecut de Barza mică, un orfelinat de copii cu vârste fragede. Spera să scape de glumele nesărate ale celor trei băieţi cu privire la locaţie. N-a scăpat. Dar nici nu i-a lăsat prea mult să continue:”Care dintre voi ştie să facă o pană? Linişte… 5 secunde. Curbele păreau periculoase, şi niciunul nu sesizase că ar fi vreo problemă. Le zări în oglinda retrovizoare mutrele îngrijorate, ce priveau ca mâţa-n calendar, şi adăugă pe un ton ferm: „Ca fapt divers, doar! Nu vă speriaţi!”

Era ceaţă, şi din Predeal se vedeau doar ceva lumini. După următoarea curbă ar trebui să se zărească Rozmarinul. Uite-l! Gladiola îşi făcu datoria. Nu ştia dacă dimineaţă nu se vor întoarce cu trenul, sau tot cu ea, dar acum îi mulţumi în gând, că, măcar, nu mai pufăia şi nu mai aburea minţile celor din jur. O parcă discret, mai în lateral, aşa să nu o facă de ruşine printre vedetele cu patru roţi; îşi potrivi din nou călcătura, de data asta pe tocurile ei de 12, în mers şi se asigură ca e impecabilă, ca şi când coborâse din maşina viselor ei. În suflet simţea, însă, că această maşină, era cea care făcuse din visul ei de şoferiţă tânără… o realitate. Gladiola ştia asta, aşa cum ştia că spre Braşov, dimineaţă, în coborâre, drumul nu va mai fi atât de „încins”. O lăsă pe Marina să nu fie sigură de nimic. La urma, urmelor …ea era….. doar o maşină!

Acest articol îl dedic celor două maşinuţe ale mele, care m-au slujit credincioase, pe cât erau de rable. Poate ele nu vor şti. Habar nu am dacă există vreun rai al maşinilor. Dar dacă ar exista Renaultul meu 5, roşu, în patru uşi fabricat prin anii 70, şi Dacia mea albastră, 1310 din 1989 , ar trebui să aibă locuri pe cinste.

Text înscris în duzina de cuvinte: „cale, calcatura, calin, calandru, calendar, calcai, calin, calificat, calimara, calciu, caldura, caleidoscop”. În tabelul găzduit de psi găsiţi jucători cu articole mai pricepute.