De cum intrai pe străduţă, te izbeau tufele de la poartă. Mari, stufoase, îngrijite perfect, încadrau subtil, culmea, gardul casei ce se întindea pe o suprafaţă mică. Casa era pe un singur nivel şi ghiceai repede ca nu ar fi fost mare spaţiul locuibil, dar, curios faptului că semnalez asta, era ultimul lucru la care te-ai fi gândit când o vedeai. Pe veranda plină de verdeaţă căţărătoare ce îşi schimba culorile în funcţie de anotimp, de parca un caleidoscop natural făcea sa se imprime în petalele florilor de sezon culorile dorite de fiecare, pisicile îşi găseau locul lor tihnit şi nimeni nu le deranja vreodată. Era o oază de linişte acolo şi puţini îndrăzneau să deranjeze omul din spatele porţilor.
Cu toate astea, nu era fiinţă rătăcită prin acel loc să nu fi revenit cu aparatul de fotografiat sau măcar cu un suspin prelung de admiraţie, prin faţa casei. Pereţii verzui, cu ferestre măricele, erau pictaţi extrem de minuţios cu flori galbene, reuşind perfect să dea casei un aer boem şi jucăuş. Obloanele erau pur decorative, din lemn vechi băiţuit, în mijlocul lor fiind discret cioplită o cruce minusculă, ca de binecuvântare. Dar în ton cu restul casei şi acestea erau pictate cu aceleaşi flori galbene. O bucurie şi o explozie de frumuseţe emana casuţa aceea la care nimeni nu ramânea indiferent.
Un leagăn, nu foarte spaţios, se zărea în dreapta casei şi o fântână, ce fusese odată funcţională, întregea spectacolul acela de culoare şi îndemânare artistică. Aveai impresia ca te afli în basme şi dinăutru va ieşi Sfânta Vineri şi ne va împărţi colaci. Doar că acolo locuia un tânăr, la vreo 35 de ani, ce era cunoscut în zonă pentru două lucruri, (ei erau ele mai multe dar două erau esenţiale), talentul lui şi porecla. De fapt, nimeni nu cred ca îşi amintea vreodată că avea un nume maiestuos, Mircea, toţi îi spuneau Rapiţă şi el îşi însuşise atât de bine nick name-ul încat îl transformase, în timp, în emblemă.
Spunea lumea că maică-sa l-a adus pe lume lângă un lan de rapiţă, pe când se dusese sa adune un braţ de iarbă pentru raţe, iar bărbat’ său s-a enervat teribil când a auzit de păţanie, încât p-ăsta micu’ din Rapiţă nu l-a mai scos. Doar că Rapiţă s-a dovedit a fi un băiat special, cu înclinări artistice şi stătea mai mult pe la tanti Stana, a lu’ Ion Munteanu’, care avea atelier de olărit. Atâta era de priceput încât şi cei doi, care făceau asta de o viaţă, ştiau că învăţăcelul lor are puterea de a face magie prin lut, dar mai ales prin modul lui de a picta.
E inutil să vă spun că învăţase să facă florile de rapiţă pe căni, farfurii dar şi pe tocătoarele de lemn sau oglinzile vândute la târg, încât aproape te mirai dacă-l vedeai pictând şi altceva. Si o făcea chiar bine, căci era conştient că prea mult galben putea dăuna afacerii, la care devenise părtaş prin perseverenţă şi implicare.
Rapiţă îşi iubea familia, fraţii, îi ajuta pe toţi cum putea, dar refugiul lui era mereu casa mătuşii lui de pe mamă unde şi rămăsese când aceştia s-au prăpădit, pe rând, la nici trei luni, unul după altul, de parcă fuseseră legaţi de lutul pe care îl modelaseră la fel ca şi dragostea ce şi-o purtau. Rapiţă, trecu repede la renovarea casei şi îşi puse emblema în pictura exterioară, pe care o îngrijea în fiecare an, ca nu cumva perfectiunea să i se umbrească cu ceva. Dacă treceai pe acolo totul părea nemişcat, ca într-un tablou uşor naiv, dar cu o subtilă prezenţă. Nu ieşea din atelier decât rar şi asta îl făcea cumva ciudatul localităţii, pentru că arareori comunica cu oamenii, exceptând târgurile de la care nu lipsea niciodată.
Lui Rapiţă, însă, nu-i era nimic în plus sau în minus. Pisicile lui erau companioanele perfecte, iar de la un târg se pricopsi, într-un final, şi cu Geta Mărunţica, care, parcă, era făcută din lutul lui şi mirosul florilor de rapiţă. Avea unduiri în glas şi galbenul lanurilor cu flori mici, în păr. Tanti Stana, când trăia, îi spunea mereu: ”Apăi, maică, rapiţa a fost norocul tău! Cine ar fi crezut?”
Şi chiar aşa, cine ar fi crezut că zâna protectoare a acestei plante ar fi ursit aşa de frumos la naşterea acestui tânăr? Nu ştiu cum miroase rapiţa, nu stiam nici ca e atât de ţepoasă sau atât de utilă; pe mine m-a fascinat totdeauna măreţia lanurilor care, mai ales în fotografii, arată în aşa fel încât îţi taie răsuflarea, dar ştiu că poveştile cu aer de izbândă pot mirosi şi aşa, şi pot picura din uleiul aducător de belşug şi sănătate.
Iar dacă rapiţa, olfactiv, nu îmi poate sugera vreun parfum în minte sau simţuri, povestea casei, cu muşcate la fereşti şi flori de rapiţă pe obloane, îmi dă senzaţia că ţin în mâini un flacon de Flora Nymphea, eau de toilette, de la casa Guerlaine, care-mi picură miere pe piele şi sclipiri închipuite, uşor gălbui, precum florile lui Rapiţă.
E doar o poveste, dar una pentru Clubul condeielor parfumate, păstorit de Mirela, după ideea Vienelei ”Parfumul florilor de rapiţă”. În tabel am înscris şi încercarea mea.
