O parte dintre desenele pictorului braşovean Eftimie Modâlcă vor fi expuse timp de o lună în Braşov.
Despre artistul Eftimie Modâlcă nu ştiam prea multe, dar am aflat că s-a stabilit în 1965 în Braşov, devenind o figură marcantă a mediului artistic din oraş, unde a ocupat ani la rând funcţia de preşedinte a filialei Uniunii Artiştilor Plastici (din 1968) şi de şef de secţie la Muzeul de Artă Braşov (din 1975). A deschis peste 30 de expoziţii personale la Braşov şi în alte localităţi din ţară şi a expus, în grup sau individual, la Praga, Laufen, Londra, Bruxelles, Kohscheid, Wroclaw, Barcelona, Malby, Lisabona, Moscova, Berlin, Rijeka, Sofia
Pe 3 februarie, la orele 17.00, are loc în Braşov, la etajul I al librăriei Okian (Strada Mureşenilor, nr. 1) vernisajul expoziţiei „Desenele pictorului Eftimie Modâlcă”. Lucrările vor putea fi admirate până la sfârşitul lunii februarie.
Expoziţia, a cărei iniţiativă şi organizare i se datorează doamnei Veronica Bodea Tatulea, apreciat grafician şi critic de artă, reuneşte desene, schiţe şi crochiuri din Colecţia Radivon, încă nedezvăluite marelui public. De altfel, artistul braşovean Eftimie Modâlcă (1936-1991) este mult mai cunoscut în calitate de pictor, făcând parte din elita artistică românească contemporană (sfârşit de secol XX). De aceea, această expoziţie are ca scop revelarea unor lucrări surprinzătoare prin „expresivitatea formei şi mai ales cea a mişcării, prin capacitatea corpului uman de a se transforma în semn, de a sugera o relaţie fundamentală cu viaţa.”(Veronica Bodea Tatulea).
Cărbunele şi tuşul sunt instrumente favorite, ceea ce permite, pe de o parte, o abordare senzuală a liniilor feminine în esenţa lor, iar pe de alta, ilustrează o acurateţe a execuţiei grafice, cu deosebire în lucrările care surprind instantanee din viaţa străzii.
Privitorii vor descoperi cu emoţie în creaţiile semnate Modâlcă talentul său de „excelent desenator, care s-a mişcat cu dezinvoltură într-un univers în care gramatica desenului se animă, miraculos, în personaje pline de viaţă”.
Vă invit, aşadar, să descoperiţi o lume ce şi mie îmi e încă necunoscută, dar îmi stârneşte curiozitatea.
De trei zile pe blogul Vienelei tronează o fotografie, care fotografie a fost facută acum ceva vreme de Matilda şi pusă pe unul din blogurile ei. Cum-necum, ce s-a gândit Vienela? Ia să pornim noi o joacă de la fotografia asta.
Ştiţi momentul ăla în care te dai un pas înapoi ca sa vezi mai bine o imagine? Ei, da’ mai bine citiţi voi aici toată tărăşenia, căci acum despre mine voiam a scrie. Despre mine şi visul de-a scrisul. Am unele momente în care ideile îmi vin de-a valma şi aş tot tasta în neştire, orice, cu logică, fără, cu sens sau pură imaginaţie. Cine mă opreşte? Ştiu şi eu? Altele. Aseară, însă, am visat că scriam articolul inspirat de fotografie şi am vrut să mă trezesc chiar, să-l creionez aici, dar puterea somnului a fost mult mai mare. Nu ştiu ce visaţi voi, dar al meu a fost ideal:
”-Ce zici, desenăm şi noi un copac?, întreb cu glas scăzut pe băiatul bălai din vecini;
-Iar? Am mai desenat şi altădată, parcă n-am chef! N-ai şi tu o idee mai originală? Uff, ce bate vântul de se ciufulesc toate găinile de afară!, spune oarecum preocupat privind prin geamlâcul bucătăriei;
-Păi, oricum trebuie sa stau cu tine până vin ai tăi, hai să ne jucăm ceva!
-Noi doi?Hmm, mai bine facem altceva!Ce ziceai că desenăm?
-Uite asta!, şi îi bag sub nas fotografia de mai sus;
-Ia uite ce de Ochi a lui Dumnezeu, în rămurele!
-Cum adică Ochi ai lui Dumnezeu?
-Păi, mamaia mea îmi spune tot timpul, de când eram eu mic, mic, că păsările astea mititele sunt ochii lui Dumnezeu pe pământ; că văd tot ce se întâmplă aici şi apoi zboară sus, sus de tot şi îi spun fiecare amănunt! Şi el e fericit sau supărat, depinde de noi, doar!
Înlemnesc puţin a mirare, dar îmi reiau tonul autoritar:
-Acum ce aştepti, de ai înţepenit cu creionul în mână?
-Of, nimic nu ştii; acum aştept să crească rădăcinile copacului, căci nu există copac fără rădăcini nici în poză! Ele nu se văd, dar sunt acolo! Când mă urc eu în pom, ele mă ţin şi pe mine; uite aici ţin ”ochişorii”, vezi?
-Aha!, îngăim eu, privind nedumerită cum din trei mişcări a trasat nişte linii pe coala cea până mai adineauri albă ca sufletul lui curat;
-Acum ce mai coci? De ce te-ai dus cu linia dintr-un capăt în altul şi ai mai adăugat câteva răzleţe? Că ăsta arată a pom doar dacă beau o ţuică de a lui tac’-tu, cumva!
-Păi, nu mi-ai arătat tu o fotografie cu un pom golaş, cu ramuri răsfirate? Aşa am făcut şi eu, nu vezi?
– Nu, nu cred, sunt doar linii ameţite, atât!
-Hmm, …avem rădăcinile ce nu se văd, da?
-Da!
-Avem pamântul şi cerul, da?
-Da!
-Păi, pomul nu creşte în pământ?
-Ba da!
-Şi nu ajunge la cer? Nu am unit eu cerul cu pământul prin linia mea? Că aşa văd eu!
-Ăăăă, ştiu şi eu? Da nu-i pui şi tu nişte frunze ceva, măcar? Poate aşa mai seamănă a copac!
-Nu, şi nici păsări în pom nu pun pentru că s-au dus toate la Doamne-Doamne să-i spună cum mă baţi tu pe mine la cap şi nu mă laşi să mă uit la desene!”
Nu ştiu cum s-a terminat visul meu, dar ştiu că băiatul avea dreptate; nu totdeauna ce se vede e ceea ce pare şi nici ceea ce nu se vede nu înseamnă că n-are contur şi sens, dar ştiu că şi o simplă fotografie poate face mintea şi sufletul să creeze poveşti.
Privesc pădurea şi jur că cerul se uneşte cu pământul în mii de linii răzleţe, ca într-un desen de geometrie naturală. E sumbră şi goală şi nu pot sa nu îmi închipui, pentru o clipă, că mii de ochi ai lui Dumnezeu au zburat către El să-i şoptească cât de preocupaţi suntem de noi înşine. Poate e timpul să mai simţim şi noi cum ne cresc rădăcini şi cum mâinile noastre ating nepermisul, nevăzutul, neştiutul în rugăciuni de gând. Sau poate e doar timpul poveştilor. Pe a mea v-am lăsat-o azi provocată fiind de Vienela și de niște păsărele ce par ochii lui Dumnezeu.
Cristina se uita chiorâş la ciotul de brad pe care-l găsi la uşă, sprijinit de perete. ”Cine l-o fi adus?”, se gândi în treacăt. ”Urât mai e!” Îl lăsă acolo şi intra în bucătărie să-şi facă o ciocolata caldă cu frişcă, răsfăţul ei suprem de când iarna se instalase. Copilul era la maică-sa de o săptămână, numai bine cât să îşi termine teancul de acte ce tronau în biroul ei din dormitor. De o vreme, de când divorţase, muncea acasă şi îi convenea de minune. Le convenea şi prietenilor care ba îşi lăsau odraslele să se joace cu Ilinca, cât timp făceau ei piaţa, ba poposeau la o cafea între două drumuri, ba sigur găseau ceva ce Cristina putea rezolva mult mai uşor decât ei. Doar nu mai era nevoie să dea socoteală nimănui. Veselă, Cristina făcea loc tuturor în viaţa sa cea nouă, până mai ieri veche, chiar dacă dormea pe sponci, muncea noaptea, mânca pe fugă şi, nu ştiu cum, dar avea totdeauna zâmbetul ei larg.. la purtător.
Deschise uşa şi trase ciotul de brad în casă. Cum să împodobeşti aşa ceva? Luă două guri din ciocolata caldă, se îmbrăcă din nou cu paltonul ei cel alb şi fugi în piată de unde veni cu greu cu un brăduţ cochet. ”Măcar atât să am şi eu de Crăciunul ăsta!”, gândi ea amar. Ajunul mai că bătu la uşă dar pomişorul trona artistic lângă biroul ei golit peste noapte de acte, cum spuneam, şi se mira teribil ca nimeni nu suna a grijă, aşa cum făcea, zilnic, mâna ei de prieteni.
”-Alo, Cecilia, ce faceţi, măi! Ah, eşti la coafor, bine hai că te sun mai târziu..
Îi fugi o clipă pâmântul de sub picioare, dar formă alt număr. Nu apucă să zică două vorbe că şi auzi până dincolo de creier:”Iubita, te sun eu mai târziu, sunt la soacra mea!”
Timid mai făcu o încercare, dar nu fu chip să audă prin gălăgia ce răsuna din sufrageria prietenei sale, Anda.
Cum de nu o invitase şi pe ea nimeni? Să nu care cumva să se fi instalat deja sindromul femeii singure, ce tocmai devenise inamic, în capul prietenelor sale, că jar mâncau. ”Aşadar sunt bună oricând, doar de sarbători.. nu!” Auzise poveştile tuturor celor singuri în zile speciale şi i se părură basme. ”Pai, eu dacă prind o zi de una singură, fie ea si de sarbători, dorm, nene, şi stau cu picioarele pe pereţi, de fericire că îmi trag şi eu sufletul!” Ehehe, dar uite cum Crăciunul bătea în uşă şi ea parcă nu mai era aşa de fericită cum credea. Sarmalele şi cozonacul de pe plită erau dovada că se străduise sa gătească chiar şi numai pentru ea, dar gândul că o abandonaseră toţi, tocmai în Ajun, nu-i dădea pace.
Se aşeză pe fotoliul de catifea rubinie şi aproape ca aţipi, când soneria se declanşă într-un sunet prelung. ”Of, copiii ăştia!” Luă coşul cu portocale şi mărunţiş, deschise uşa şi în casă năvăliră gălăgioase, precum hoarda de tătari, Cecilia, Maria şi Anda. ”Primiţi cu colindul? Credeai că scapi de noi, hai ? Pai nu ne abandonai tu, de mâine? Hai, fată, lasă coşul şi plânsul, pune şi tu ceva să ne încălzim şi îmbracă-te că ne aşteaptă ceilalţi cu masa!”
Beculeţele din pom sclipeau ca într-o horă a bucuriei şi prietenie simple. Era primul ei Crăciun de femeie singură, iar acest cuvânt nici că apărea pe buzele cuiva. Nimic nu se schimbase, doar o teamă firească de neprevăzut. Împingînd-o, aproape, din cameră, fetele îi puseră sub brad parfumul ei preferat, de care nu se despărţea niciodată, Premiere Jour de la Nina Ricci, nu înainte de a pulveriza uşor în cameră, cât să persiste în aerul acela de sărbătoare aparte, compoziţia neobişnuită de gardenie şi mandarină, esenţele de orhidee proaspăta combinată cu migdale delicioase şi caramel ce pătrundeau către tonurile lemnoase. Precum Cristina noastră – fineţe şi senzualitate într-o nesiguranţă rigidă, uneori. Crăciunul putea veni, doar că pentru prima dată…mirosea a primăvară, prietenie şi speranţă, graţie prietenelor sale.
Povestea e înscrisă în Clubul Condeielor parfumate, iar în tabelul găzduit de Mirela veţi găsi poveşti cu parfum de Crăciun, de toate felurile şi toate culorile. Sărbători fericite tuturor!
Îmi plac enorm de mult cuvintele ce pot aduce o mie de înţelesuri şi pe care le poţi dezvolta după bunul plac şi inspiraţie de moment. ”Parfumul vântului”. Hmmm, ”vânt”, aşadar, temă simplă dar atât de ofertantă. Exact ce spuneam. Vântul ce poate fi o adiere caldă dintr-un anotimp la alegere, vânt salbatic, aspru, zbuciumat, vânt de schimbare, vântul unei fapte bune sau rele, vânt trecător, vântul asociat aerului condiţionat sau provocat de orice maşinărie ce are nevoie de ventilaţie, ”Pe aripile vântului”, Mondial şi a lor ”De va veni la tine vântul”, sau altă melodie ”Aseară vântul bătea, badea-n braţe mă strângea”, că de Scorpions şi altele mai la modă, sigur îţi aminteşte toată lumea, Sorin Ovidiu Vântu…..hahaha, uite-mă în dilemă. Hotărât lucru, m-as putea opri în orice moment al vieţii mele în care aş putea rupe un crâmpei pe care sa vi-l ofer învăluit de miresme şi asocieri deosebite. Aş putea aduna metafore care să vă poarte în văzduhuri senine sau întunecate sau aş putea doar vui în cuvinte seci şi neademenitoare.
Cu toate astea, pentru că în Clubul Parfumat se scriu poveşti, mă voi opri şi eu în clipe în care inima, sufletul şi realitatea s-au îngemănat şi voi încerca să vă port pe aripi de vânt, dintr-un timp al aducerilor aminte, acolo unde poposesc des şi de unde culeg încă un fir de viaţă pierdută, peste care s-ar aşterne uitarea.
Acum 10 ani, de fapt imediat se fac 11, într-un ianuarie nemilos, în care parcă s-au reinventat zăpezile de altădată, de acopereau case şi drumuri simple, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns acolo, în satul ăla buzoian şi greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat acolo 40 de zile. 10 cu a mea familie, iar 30 doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obişnuita, departe de oraş şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aş putea vorbi la nesfârşit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, parcă, cuprindeau prea mult din ceea ce ştiam eu că înseamnă ziua. Mă pierdeam într-un vâjâit prelung de iarnă geroasa şi mă cutremuram la sunetul sumbru ce părea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic, vuia vântul dinspre miază-noapte, vuia Prinţul Întunecat din poveştile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducător de geruri şi zăpezi viscolite, de fumuri îngemănate în poveşti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc înveşmântate în luciri de cristal cu care eram eu obişnuita.
Îmi alungam demonii, ce parcă mă împresurau din afara casei, cu pagini de carte rătăcită prin odaia fără vreo urmă de bibliotecă pasageră. Îmi lucram mâinile şi mintea mi-o ocupam curăţând porumb, în coşuri mari pe care le aducea tataia în casă. De cate ori se deschidea uşa, părea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată, în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate.
Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe. Mie îmi plângea faţa şi ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa. Îi auzeam cuvintele ce parcă-l blestemau uşor spunând ”Traistă goală” ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce se împotriveau vântului năpraznic şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.
În casă, focul din sobă trimitea arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, singurele răsfăţuri şi timp de 30 de zile am simţit în mine amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de cameră. Poate de aceea parfumul care îmi vine în minte nu este unul asociat vântului despre care vorbeam, ci amestecului de brad şi tamâie, şi tare mi-ar plăcea să încerc vreodată unul unisex de la Annik Goutal-Les Orientalistes-Ences Flamboyant, ce mă fascinează prin mister dar şi prin notele de prospeţime date de brad sau de căldura tămâiei, ce parcă ar încununa astfel de zile în care vântul negru le-ar fi stăpânul.
Dincolo de cuvinte însă ne rămân asocierile de întâmplari şi mirosuri, de arome şi stări, de vise şi adieri, de gusturi şi oameni. Azi le-am unit într-o nouă poveste, ce pare veche, pentru acelaşi club parfumat, cu tema deja bănuită ”Parfumul vântului”. În tabelul Mirelei veţi găsi şi altele.
Ador melodia „Moldovenii s-au născut”. De fapt sunt fan „Zdob si Zdup”. Declarat. Ieri, când pendulam pe net, am găsit o postare în care cineva ”ruga” autorităţile să nu mai facă atâtea capitale culturale în niciun oraş, în afară de Bucureşti. Să lase Braşovul, Clujul şi Sibiul, aşa, nealterate, că destul au stricat capitala. Nici una, nici alta, se găseşte un domn care să spună tam-nesam: Braşovul e plin de moldoveni! E gata stricat! E Iaşov şi ar fi bine să plece toţi acasă! Buuuuun! Cu cine începem? Poate cu primarul, că din ce ştiu eu e tot „intrus”! Şi-n momentul ăla la tv (v-am zis că ieri am fost în simbioză, nu?) suna la Pro tv această bucată muzicală.
Mi-am pupat moldoveanul şi i-am spus:
-Tu, să nu pleci! Nicăieri, da?
S-a uitat chiorâş. Nici că i-am spus de unde ideea, dar nici nu m-a mai întrebat. Ştie deja ca sunt bântuită de gânduri creţe. S-a obişnuit.
Tata avea câteva reguli, „de bază”: să-ţi faci o familie, să nu te însori cu o moldoveancă, să nu iei femeie cu mânz şi să fii pe picioarele tale. Să faci bani din piatră seacă, dacă tot te-a lăsat Dumnezeu sănătos. Muream când le auzeam.
Toate i le-am desfiinţat noi. Ei, poate nu toate! Oricum cele enumerate sunt doar o parte. De multe ori nu poţi enunţa tot ce gândeşti, ar fi nevoie de prea multe cuvinte.
Aşadar. Cu cine s-a măritat sor’-mea ? Cu un moldovean. De unde ? Din Moineşti.
Cu cine m-am măritat eu? Cu un moldovean. De unde? Din Comăneşti.
Ce nu-şi dorea tata ca gineri? Moldoveni. Câţi ies la numărătoare? Doi.
Bifat un punct? Bifat!
Altădată. Mă vede tata în 2005…răvăşită niţel.
-Ce ai tată? Ori eşti îndrăgostită, cumva? Îţi face cineva curte? Of, ce prostie zic!, bombăne tata, trăgând cu nesaţ din ţigara palmată în semn de respect (că deh, eu nu fumez). Ţie tot timpul îţi face cineva curte, dar degeaba: eşti prinţesa cu bobul de mazăre!
Parcă datoare faţă de amărăciunea lui, mă trezesc spunându-i, ca într-o confesiune scurtă:
-Ar fi cineva, să ştii! Dar, na, ce să zic?
-Ah, ştiu, niciunul nu-i prea grozav pentru tine, nu? Ăsta ce mai are, tată?, continuă el uşor sarcastic
-Un copil!, răspund eu. Sec, fără amănunte….
-Şi unde-i copilul?, insistă tata cu nările fremătând de curiozitate…..
-Unde să fie? Cu mama copilului! Acasă…
-Ah, nu trebuie să-l aduci aici, la mă-ta, să-l creştem?, mă fixează cu privirea, uşor dezamăgit…
-Nu! Dar teoria ta cu ”omul cu mânz”? Cum e?
-Ei, tată! E o regulă tâmpită! În viaţă nu se pune întotdeauna! Puteai să fi avut tu copil până acum! De aici suceala mea!
Aşadar, bifat iar? Bifat
Asta cu familia mi-a ieşit, într-un târziu, deşi a avut săracu’ de aşteptat, nu glumă! Cu banii, mai mult sor’- mea bifează, deşi să nu-l mâniem pe Dumnezeu….acum.
De când sunt măritată cu Mihai, amândoi ne-am mai pierdut din accente. El din cel moldovenesc, iar eu parcă nu mai lungesc atât cuvintele. Şi sunt mult mai mândră de moldoveni. De al meu sunt sigur. Totuşi, aţi observat că reclamele alea, în care suntem îndemnaţi să mâncăm natural, de calitate şi să bem apă vie, de-aia, sunt făcute doar cu ardeleni? Ţanţoşi, serioşi, dar supăraţi! Foarte supăraţi! Nu e reclamă în care să nu te certe şi să te ocărească. Răstit, rar şi apăsat. Sincer, nu-mi place! Nu suport să-mi zică cineva, pe tonul ăla, că dacă nu fac cum zice el nu mor, dar nici bine nu-mi va fi. Iac-aşa! Ce să zic? Parcă nici de-a naibii nu mai am chef de produsele lor.
Sau emisiunile de nutriţie. Sunt câteva dudui care, chiar dacă mănâncă sănătos, beau ce vor ele, o dau cu seminţe, urzici şi boabe folositoare, au totuşi un chip intransigent şi aparent nefericit, încât îmi vine să bag repede o friptură să nu se ia starea ăleia.
Chiar vineri am văzut-o pe Florentina Opriş la” Cireaşa de pe tort”. Acu’ să fiu corectă, ea pare un pic mai senină, mai ales după drama din viaţa personală, faţă de cele la care mă gândesc eu. Cu atitudinea ei am eu o problemă. Nu-i forţezi pe ceilalţi să mănânce ca tine, cu orice preţ, chiar dacă ştii că acela e modul corect de a te hrăni. Nu mă supără conceptul. Ba, dimpotrivă! Sunt convinsă că a ei cale….. e cea mai bună, dar agresivitatea pe care o simt atunci când insistă mă supără şi mă face să fiu precaută.
Acum, trăim totuşi într-o lume în care doar dacă nu vrei, nu eşti informat. Problemele de sănătate pe care ni le facem singurei, cu alimentaţia proprie pare o cale la fel de ştiută, comparabilă şi cu celelalte alegeri din viaţă.
N-aş putea să-mi spun: ”nu mai mănânc carne”, dar aş putea să renunţ definitiv la ea, dezvoltând o altă cămăruţă din creier. Acea a gusturilor desăvârşite date mâncărurilor fără carne. Eu, personal, consum puţină carne pe săptămână. Spre deloc. Asta dintr-o întâmplare, pentru că îmi plac brânzeturile, ouăle, pastele şi-mi place să gătesc. Atât de mult, încât visez la bistroul meu cu patru mese, plus două pe o terasă, cu flori, mâncare simplă şi muzică franţuzească. Dar pentru ca nu pot să le am, visez. Visez că voi avea mai multa experienţă, că voi înţelege toate lucrurile din jur, că voi aplica tot ce-mi place, că voi avea glasuri domoale prin preajmă şi nimeni nu îmi va da informaţii agresiv.
Şi uite aşa mă întorc la glasul moldoveanului meu din casă:
-Ce mâncăm azi, iubiţel? Melcuşori? Şi pârjoluţe? Bun!…..”
În casă sună ” Zdob şi Zdub”. Iar. Pe alt post. Semn bun.
