Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Un loc special, într-o zi obișnuită

 Azi, cred, că am să vă povestesc despre cum am fost noi într-un loc minunat, la ieşire din Braşov, către Tîrgul Secuiesc; un loc ce mi-e drag pentru tot amalgamul acela de sălbăticie amestecată cu domesticul fermelor rătăcite aproape de urban, pentru mirosul lacului în care se văd câteva undite aruncate şi nişte pescari pitiţi în tufe; pentru cârdul de raţe şi gâşte în care o barză se ascunde de ochii curioşilor, ai soţului meu fiind cei mai insistenţi; pentru mirosul de fân cosit şi pentru zgomotul cascadei artificiale ce pica într-un hârdău care-mi amintea de mamaia mea şi strugurii toamnelor pierdute din copilărie.

Un loc în care muntele se îmbratisează cu întinderi vaste de teren şi unde pomii sunt atat de plini de rod incat crengile se rup sub greutatea lor invitându-te să te servesti ..natural şi firesc.  Ne-a bătut vântul in fata si picuri de apă se ridicau din lacul, altfel, adormit. Cate o gâscă dispărea în strafundul lui, intr-o joaca de-a v-aţi ascunselea specială. Sigur nu ghiceai locul unde va apărea, mai apoi. Crănţăneam merele oferite de pomul gazda si priveam muscatele din feresti, semn ca acolo nu era doar restaurant pescaresc ci şi loc de odihnă.

Cateva sperietori de ciori erau asezate intr-o pitorească şareta cu paie, iar o cumpănă de fântana scartaia in voie. Fiecare stalp din gard era împodobit cu un vas de lut ca o palarie şi remarcam armonia perfecta dintre lut ars, pamant, lemn şi pe alocuri sticlă. O SPLENDOARE. Toto, cainele nostru ce ne însoteste cam peste tot, in clipe de ragaz, işi sălta picioruşele din spate la vederea cardului de păsări.

Vreo trei bibilici înăltuţe, altfel decat cele cunoscute de mine, de parcă erau niste fete de pension, se aratau indignate de atentia lătrătorului nostru. Le-a trădat, însă, rapid, cand a observat, intr-un tarc, cateva capre ce pentru o clipa s-au oprit din tot ce faceau ele acolo. Pe rand au intins boticurile prin zabrelele gardului şi s-au atins timid şi surprinzator. Toto, trecea de la una la alta de parca era un cuceritor înnăscut. Nu cred ca am mai ras asa de multa vreme. Mutritele capritelor erau delicioase şi vedeai cum işi indreptau cornitele ca si cand oricand ar fi ripostat la vreo necuviinţă câineasca. Le-am lăsat, căci un cal şi un măgar ne-au distras atentia, iar mirosul de peste prajit ne-a ingenuncheat definitiv. Că masa a fost excelenta nu va mai spun, dar acum nu-mi mai doresc decat să adun bucuria unei zile perfecte dintr-un loc la doar o mână intinsă,…ca sa spun asa, de casa.

 

Ştiţi că am eu o expresie favorită..„obişnuitul dintr-o zi specială”. Azi o schimb putin şi voi spune atât: un loc special dintr-o zi obişnuită. O sarbatoare de o zi, menita sa repare fisuri invizibile, sa puna strop de vacanta intr-o amintire creata ad-hoc. Nu stiu de ce cred ca aceasta zi e …repetabila si oricand s-ar potrivi descrierea pentru o vreme cand evadarile noastre vor fi vacante de o zi.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Nu sunt Olguță, doar Adriană

Tata era un om simplu. Simplu, simplu. Zugrav de meserie. Preocuparile lui, in afara muncii continue, erau putine: ii placea sa cante, sa ne iubeasca pe noi, sa spuna bancuri, glume, să vorbească mult despre orice si sa faca bani. Nu știa nimic despre fotbal, pescuit sau alte lucruri pe care le fac oamenii într-o viață. El a cântat viața și a transformat visele in realitate prin voință multă. Prea multă.

Nu stiu cate carti a citit, putine totusi, desi avea o minte sclipitoare. Dar cand ai joburi multe, nu-ti mai vine a citi când și asa esti mai mereu repetent la …somn.

Cartea pe care a citit-o, cu siguranta, a fost ”La Medeleni”. Toata ziua se juca in casa cu noi strigand:

„Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”

….si radea cu noi, si ne tavaleam pe jos de bucurie.

Mihai nu e de acord cu mine; pentru el e o carte trista si atat, dar despre asta, altădată, poate.

Mintea mea face tot felul de analogii: un lucru mi-aduce aminte de altul, un gust, un miros ma poarta in locuri de mult uitate; un om imi produce scantei in suflet si se aprind focuri. Da, da…se aprind focuri.

Si ard, ard, asa…in nestire. Nu pot fi ca Olguta, prietena tatei, din pacate. Olguta era puternica, biruitoare, eu nu-s ca ea, ca personajul ei, oricat de frumoasă ar fi comparația, așa cum am primit-o cândva.

In viata, nu sunt atat de optimista. Mi-am gasit aliat in cuvinte, dar e o indrazneala prea mare să cred că pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic din ce astern pe foaie la rang de valoare și singurul meu act de curaj e acela de a ma reda public intr-o alta forma.

In rest sunt prapastioasa si solitara. Am oameni buni in jur care nu-mi permit prea mult izolarea. Dar frenezia Olguței n-o am in viata traibila chiar daca nu sunt extrem de vesela, sunt un om căruia îi place să rada și asta mă salveaza. As avea poate și ceva exaltare, dar din pacate sunt prea infipta in realitatea asta cruda, indulcita doar de oameni și de vorbele lor.

Toamna mi-e dor de tata. Azi, m-a luat dorul prea de dimineață. Când am prea multe griji, mereu îmi apare tata în gând de parcă Dumnezeu mi-ar arată că și ele înseamnă viață și că tata, din păcate, acolo unde e, nu le mai poate avea.

Adevărat, dar eu parca tot îl aud:

Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Octombrie

Iubesc, dorm, visez, plâng, adulmec….aer de timp ruginiu, strâmb, deocheat, deşănţat şi strivit sub greutăţi de veşti alambicate. Zbor în gânduri peste culme semeaţă, de munte încă verde, încă plin, sacru, demn, de neclintit. Strig şi pare că nu mă aude nimeni. Nici ecoul nu vrea să mă prindă. Nu-l aud. Văd stoluri de păsări mici, vii, zglobii, ciufulindu-şi aripile în jocuri repezi de toamnă.

„Iubesc toamna!”, strig continuu, încercând să acopăr celelalte glasuri ce-mi spun în cor: „Noi nu! Ţine-o tu pe toată!”

O ţin, o scutur, o grijesc pe la colţuri, prin cuprins, dar tot mai îmi iese, din cercul ei ocrotit de puterea gândului meu bun, cate un vânt şi o ploaie rece, cât să simt privirile urâcioase ale celor ce nu văd cu ochi buni anotimpul ruginiu, cică de vineri gata cu vara asta de octombrie.

Timpul e iubitul meu ascuns, amantul meu de taină pe care-l iubesc vinovată prin odăi diferite şi cuvinte tăcute, nespuse.

Azi timpul mi s-a ascuns în nişte zile de octombrie ca de primăvară caldă, cu arome distrate de mutaţii genetice. Am 12 jocuri de alcov cu „timpul”. Acum se sfârşeşte cel numit octombrie şi, deşi ştiu că noiembrie e cel mai senzual, azi îmi alint amantul în cuvinte ruginii, trecătoare, versatile şi înşelătoare. Îi pun aşternut de frunze şi-l amăgesc cu câte-o creangă de brad, cât să îi ţin interesul viu pentru mâine, când voi vrea să ascund griul crengilor cu toată pădurea de conifere. Îmi stropesc trupul cu apă de crizanteme şi tufănele şi-mi ung mâinile cu peltea de gutui cât să pot să-l topesc în mângâieri amăgitoare, să mai stea, să zăbovească cu căldură şi aer roşu de munte, să mă ameţească, lăsându-mă ca drogată sub anestezia mirosului de castane coapte şi dovleac parfumat.

Îmi promite că octombrie va fi şi numele iatacului cu blănuri calde în care mă va iubi, minut cu minut, până când timpul i se va sfârşi.

Păi cum e aia ca „Timpului să i se sfârşească timpul?”, întreb. Râde. Nu-mi răspunde şi mă invită să ne întindem lângă o apă de octombrie care susură lin şi pe care nu mai poate timp de alte 11 luni să mi-o ofere. Pe o tipsie am doua cutii cu numele celor două jocuri rămase: noiembrie şi decembrie. Încerc să desfac capacele lor, dar sigiliul e bine pus şi eu mă întorc îmbufnată la clipa mea din acest octombrie fără putere, galben la faţă, şi cu respiraţia din ce în ce mai greoaie. Îmi dau seama că totul poartă nume de octombrie încă…şi…. fug.

Fug de timp, în timp, peste timp, încălţată cu papuci de dans de octombrie şi cu şal de octombrie; fredonând cu glas şoptit despre poveşti fără Halloween, dar cu luciri de stele.
Stele cu viaţă, stele ce cad, stele de turtă dulce cu scorţişoară, ce îndulcesc zile aromate de toamnă cu nume de aramă trecătoare.

Sunt o amantă uitucă şi capricioasă. Nu m-aş mira să vin să vă spun că ador următorul joc. Ce să fac? Nu mă pot abţine! Viaţa e doar una, iar clipa …e dintr-un film ….da, da, aţi ghicit…de octombrie!

28. 10. 2013

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Orice Romeo are Julieta lui

                                                Victor și Bianca

 

bi

Când am fost la mama, la țară, dacă tot am adulmecat și prins în nări arome de neuitat, am adunat și povești scurte, cu zâmbete ce se vor păstra peste timp, cât să-mi bucur inima și să adun toată  simplitatea vieții, așteptând să vi le împărtășesc  și vouă cu drag.
Cand vărul mamei era mic, avea la rându-i un tovarăș de joacă, văr primar cu el, deși cum toți în sat sunt rude prin încrucisare, îngemănare, cuscrenie și cumetrie,  nu m-ar fi mirat să-i spună văru’, doar așa de sanchi-balama, că poate si se potriveste, deci vă rog nu-l tratati doar ca pe  un amănunt introductiv ci ca pe  ceva de care cu siguranță știți cu toții.
Asa, și cum spuneam, în zilele lor de joacă, că tot omul mare a fost mic odată și a avut astfel de îndeletniciri, printre picioarele lor se împleticea cu tânguiri caline și-un pisic.

-Auzi, cum îl cheamă pe pisicul tău?, se trezi întrebând neposesorul de pisici prin ogradă, ca deh și el făcea parte dintre cei pentru care animalul trebuie sa dea lapte, brânză, carne, ouă și să ne trebuiasca musai, ca doar șoarecii din pod se puteau starpi și cu pisica vecinei;

-Victor!, răspunde sec vărul lui Nicu..

-Fain nume!, și trecu repede la îndeletnicirile care le uneau clipele, dar păstrând în minte muzicalitatea acelor litere pisicești.

Mai trec câțiva ani și de fiecare dată cand întreba ce nume are pisicul nou pe care-l vedea în bătătura băiatului ce devenea adolescent și mai apoi tânăr domn, primea același răspuns – Victor-, semn că pisicile veneau și plecau dar numele era același, astfel încât  Victor i se părea potrivit mai mult mâțelor decât oamenilor și mereu zâmbea când auzea pe unul că-l chema astfel.
Mulți ani au trecut până ca mama sa accepte în curtea sa și pisici, nu doar ca ajutor la prins șoareci, ci și ca animale de companie. Bineînțeles ca a fost tot motan și, în spiritul vremurilor deloc apuse, pisicul și-a primit numele amintit. Victor al nostru era un pisoi blând, afectuos care a cucerit-o pe mama din prima clipa. Nu fura, nu se tânguia, nu deranja, și dormea uneori la picioarele mamei, mai ales în zilele ei nu prea bune, când simțurile lui îi spuneau ca ar fi bine să stea acolo. Se comporta ca și când știa exact ce trebuie să facă să-i intre în grații coanei mari, și prefera sa doarma pe preșul de la intrare decat sa zgreaptane a neplacere si s-o faca pe mama sa se incrunte nefiresc. Cand il gasea acolo, cuminte, nici nu statea pe ganduri și era mai mult decat convinsa ca iși va face culcus prin apropierea ei. Noi ne miram de grija aia apăruta, brusc, in comportamentul mamei, și cand zicea sa îi cumparam bobite pentru animalute am stiut ca in sfarsit si mama s-a domesticit.
Doar că, de data asta,  lui Victor al nostru nu i-a fost suficientă doar iubirea mamei și, după un timp, a adus după el și o consoartă. Subțire, fină, delicată, albișoară cu pete roșcalii, domnișoara se dovedea a fi o neliniștită, doritoare de zbenguială, furăcioasă și plângăcioasă, genul pe care o dai afară pe ușă și intră pe geam, o damă dornică de lume nouă, deloc liniștită, precum era Victoraș. Ce nume credeți ca a primit Măria Sa Felina? Da, ați ghicit! Cum cuplul momentului, de atunci, era Victor Slav și Bianca Drăgușanu, mâța noastră cu aere aristrocrate nu se putea numi decat Bianca. Bianca-pisică…….are aere de prințesă, mai ales după ce a poposit in conacul soră-mii, pentru o vreme, la Brasov, unde i s-a agățat de toate perdelele delicate și a reușit să streseze din plin veterana casei, pe Negruța cea ce are venerabila vârsta de 17 ani. Nici măcar sterilizatul nu a facut-o sa lase pretențiile de felină aristocrata, desi era o maidaneza oarecare, dar una care nu concepea ca ea sa nu fie in centrul atentiei tuturor. Mi se părea ireal, comportamentul amândurora.
Multă vreme pisicii au fost adevărații mondeni ai unui sat simplu din Bărăgan, iar Victor și Bianca cei reali uitați și detronați de două mâțe care-și tolerau fiecare slăbiciunile, rămânând împreună chiar dacă potrivirile lor erau la fel de nepotrivite, într-un mod uimitor.  Mama o tolereaza greu pe Bianca, nu se impaca și se sicaneaza reciproc, intr-un joc de care, nu stiu de ce cred asta, dar mama are uneori nevoie. Noroc ca-i harnica si vanator de soi, astfel incat firea sa agitata sa mai aduca si ceva foloase nu doar miorlăituri insistente și furturi de carnati din farfurie și sa nu fie exilata din împărăție la fiecare boacănă mai de soi.
 O vreme,însă, au devenit parte dintr-o  întâmplare pisiceasca aducătoare de zâmbet si bună dispozitie. Nu știu de ce cred, insa, ca peste ceva vreme, alt Victor va sta pe gardul mamei, mieunând a poveste repetabilă, caci nimeni nu-și va pune intrebarea – „Bre, cum il cheamă pe pisicul asta? – El va fi Victor, indiferent daca-i tarcat, tuciuriu sau cu vreun semn in frunte. Ehehe, vedem noi…
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

De-ale lui Mihai, soţul meu

 Aseară, mi-am recitit câteva poveşti dragi. Eram în acea formă în care regretam că am avut o perioadă ciudată, că nu am scris nimic de multă vreme. „Ei, şi ce?”, ar spune unii. Da. Adevărat. Doar că sunt mai fericită când scriu și când pun haine noi cuvintelor, stărilor și chiar îmi pot făuri vise în scris. Căci eu nu visez altfel. Nu visez  pentru că le-aș face potrivite, ca pe o haină perfectă, nici mare, nici mică. Păi, cum să limitezi visul? El e infinit. În el e totul posibil. Doar că eu aud de vise împlinite și atunci mă gândesc să nu exagerez și să le fac doar cât am nevoie. Puțintel mai mult decât am. Da, e evident, v-ați prins și voi că sunt prelungiri de realitate, cele pe care cu puțină forțare ți le îndeplinești singur. Celelalte vor sta într-o stea, iar spre ele nu mă uit cu jind, ci cu credință și răbdare.
Am găsit  o cale să-mi bucur sufletul. Dumnezeu mi-a trimis gândul bun, cuvinte potrivite și descătușări pe care le folosesc deseori să ies din rutină. Foarte des, in însemnările mele, îl menţionez pe soţul meu. Stereotip sau nu, el e liantul meu în tot ce fac și cu siguranță mă voi mai repeta, de-a lungul timpului, când îmi voi începe poveștile cu el și despre el.  Am eu o vorbă, că  unele articole pe care le scriu par identice, deși  substratul e altul, dar  punând accent pe anumite idei e posibil să le dau note comune, așa ca liniile melodice ale anumitor formații care-mi par la fel, dar asta până încep a curge cuvintele. Atunci mi se schimbă și mie, în minte, imaginile. Sper, astfel, să vi le schimb și vouă.
Cu soțul meu alături, am început să văd lumea altfel, să mă văd pe mine capabilă să trăiesc diferit, să fac lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată, să explorez, să caut în interiorul meu și alte substraturi, să adun și să scad emoții, să înmulțesc posibilitățile, să fac radical din greșeli și să păstrez rezultatul ascuns într-un recipient sigilat pe care să-l deschidă neprevăzutul cândva, să-mi placă matematica vieții în doi și să nu împart nimic din ce am, dar să am grijă ca niciodată rezultatul să nu fie zero.
Azi,  mi-am reamintit, de o  discuţie, din 2013, despre oameni, în general. Oameni pe care el nu-i înţelege totdeauna sau nu le dă credit mereu, despre resentimente şi amărăciune, dar și despre iertare, acceptare, schimbare sau trecere pur și simplu. Uneori, sunt întrebată de ce nu scriu, pe blog, despre acțiunile frumoase ale sotului meu. Eu nu raspund, dar in sinea mea stiu ca prefer sa păstrez curățenia aceea a sufletului și crezului său, nepătată de gânduri de oameni trecători care nu ar înțelege nimic din zbaterea lui sau ar crede despre mine mai mult decat sunt – femeia celui mai bun bărbat din lume!
-Nu mai vreau să te văd supărat, doar privind în exterior!  De ce emiţi ipoteze şi te umpli de negură? 
-Cine-o face, Adriana? E o remarcă doar. Săptămâna viitoare sau luna viitoare voi gândi la fel! Nu sunt mai bun, mai rău sau mai neînţelegător şi nici unii oameni nu vor fi altfel mâine, deși ar putea. Vor încerca, aceștia, azi, să se ierte, să se împace, să se iubească în momentele noastre speciale, eventual de Paști sau Crăciun, cum au grijă unii să evidențieze asta, de parcă nu e normal însă ca marile trăiri să dea și semne evidente, colective, chiar.
  Dar mâine? Nu va fi la fel pentru unii dintre ei? Știu, că e clișeul acela cu „să privim în direcția care ne adună în idei comune”, dar până la urmă trăim între oameni. Ne deranjăm reciproc cu  vorbe spuse de parcă vreunul deține adevărul absolut. Nici vorbă! Unii vorbesc mai tare, alții se fac că nu aud; gălăgia însă va asurzi pe cei din jur. Am putea să ne ducem fiecare credințele fără să hulim și fără să ne arătăm cu degetul de parcă ești un înapoiat doar pentru că nu te înregimentezi în grupuri, de oricare ar fi ele. Eu nu sunt în grupul nimănui. Eu sunt al lui Hristos și cui nu-i place nu are decât să zică orice vrea, că Doctoru’ e depășit de vremuri.
 Eu cred în miracole, în Dumnezeu, în rugăciune, botez, în iertare de păcate, în tot ce ne e dat, căci viaţa nu se consumă doar între Paşti şi Crăciun, dar pentru mine sunt repere care nu-și vor știrbi importanța, doar pentru că se scoate în evidență altceva decât sfințenia acestor sărbători. Măcar, nu sunt ipocrit. Greşelile mi le ştiu, aşa cum ţi le ştii şi tu. Ei, mult de spus, puţin timp. Şi întotdeauna las esenţele pe dinafară. Aşa sunt eu, nu-mi plac lucrurile călduţe, la întâmplare. Hai, să ne vedem de treabă! Nu vezi? Se amestecă totul – Biserica plus cozi la alimente, marea şi distracţia cu Vinerea Mare (zi de doliu), Învierea Domnului cu masa de Paşti, Iepuraș, Moș Crăciun când Nașterea Domnului e ceea ce contează.  Nu se schimbă nimic, acolo unde nu se vrea asta, ba..chiar se vor influența tot insistând pe subiecte care oricum ar împovăra și umbri chiar si zile mai puțin importante. Nu neg, însă, că s-ar putea, cu puterea exemplului, arătând și lucrurile care fac bine sufletului, dincolo de sloganuri și clișee. Se aruncă subiectele în derizoriu, căci multora le place a fi ..„altfel”. E la modă. Si e tare ușor să manipulezi, să arunci atenția înspre lucruri care par amănunte. Lumea nu stă pe loc! Ar fi păcat să rămână. Sunt mulți care trăiesc simplu, fără să complice lucrurile și să intre în războaiele nimănui. Aceia nu au nevoie să li se spună cele de mai sus, și nici că e coada pentru cinci tigăi, fix in Vinerea Mare. De când rugăciunea se face pe ascuns? De când trăim de parcă suntem în ilegalitate? De ce dreptul unuia e mai cu moț decât al altuia? Doar pentru că strigă mai tare? Nu-i nimic. Rugăciunea are glasul mai puternic. Se aude oricum și printre vocile mute. Cei ce își cunosc drumul nu se supără când observă că alții sunt supărați pe asta și scot cu ostentație în evidență, cum că cerem, credem sau pupăm moaște, când de fapt nu facem nimic din ce n-am făcut și ieri. Sunt supărați pe mulțime, dar ei arată cu degetul, filmează și dau accente ciudate lucrurilor. Fiecare are dreptul să iasă în stradă, doar că nu toți vor alege piețele publice ci calea Bisericii. 
Tu, de exemplu, ești aceeași, dar doar eu știu cât de mult te zbați în fiecare zi și cât schimbi în tine ceea ce nu te reprezintă. Admir la tine faptul că nu te lași convinsă ușor de nimic în care nu crezi cu adevărat!
-Să cumpăr ceva? Plec! Revin într-o oră!
-Nu!, răspund eu. De fapt… am o listă mică.
-La ce te gândeşti?, mă întreabă, aşa, pe fugă…
-Mă gândesc că pe mine unii nu mă vor ierta niciodată pentru unele lucruri! Că mă vor înregimenta mereu într-o categorie din care nu fac parte, doar pentru că le-am gresit lor! Că orice voi face sau am făcut, în timp, parcă nu mai contează! Oamenii aceia oare nu știu că cea mai mare pedeapsă pentru un om ce are puțină minte să conștientizeze cât și cum a greșit, e să trăiască cu vina aceea? Cu gândul ucigaș că sunt lucruri ce nu se pot repara? Poate, de fapt, ăsta e și răspunsul: nimic nu se mai poate repara, pentru ambele părți! Rămân urme. Pe mine mă doare rătăcirea mea de atunci, pe ei faptele mele trecute, încât azi-ul e anulat, din start!
-Auoleu, eşti culmea! Şi? Vezi-ţi de treabă! Ştie Dumnezeu ce face cu fiecare dintre noi! Toți greșim! Dar nu vom ține minte decât că ni s-a gresit nouă! Nu vezi cum se schimbă lucrurile de la zi la zi? Noi să fim sănătoşi! Că le-om duce! Pe toate! Împreună!”
Iese. Îl privesc cum sar căţeii, pe fiecare picior câte unul:
-Căţeii, lu’ tata, caţei! Vine tata repede!
Rămân privindu-l şi zicându-mi în gând: Împreună. Mulţumesc, Doamne!

 

3 mai 2013