Zvon confirmat – a început Spring SuperBlog 2017

Să nu ziceți că nu ați știut, v-o spun, de data asta din calitate de Blogger Partener Spring Superblog 2017.  Și nu mă refer aici la cei care deja au așteptat confirmarea înscrierilor sau erau la start de când s-a încheiat ediția din toamnă, ci la oricare om care crede că această competiție e doar pentru unii. Ei bine, nu. E pentru orice om ce are un blog și iubește să scrie.
Parcă nu-mi vine a crede că e din nou martie, că e vânzoleală și forfotă, că oamenii se agită în tot felul de lucruri ce le par prioritare. Parcă primăvara asta îmi e cunoscută, parcă nu. Pare la fel. Vânt călduț, raze timide, verde crud, muguri ce stau cuminți și-și așteaptă rândul la înmugurire perfectă, totală; haine mai colorate, subțiri, ochelari de soare, zâmbete, gălăgie, zvon. Zvon? Uite ce face diferența între primăverile mele. Anul trecut era prima oară când nu am mai lăsat ca  zvonul unui concurs, ce părea că mă așteaptă de multă vreme, să treacă pe lângă mine, ci chiar îl transformam în concret, asezându-mă la start cu mulți alții, neștiind că va rămâne în mine, definitiv, ca o pecete a primăverii.
De câte ori rostesc SuperBlog Spring, toate imaginile se aglomerează în inimă și mă poartă prin una din cele mai frumoase perioade din viața mea, când am trăit emoții despre care nici nu bănuiam, când eforturile mi-au fost răsplătite cu o victorie frumoasă; când, dintr-un concurs în care oamenii trebuie să găsească rețeta succesului și să împletească perfect partea creativă cu marketingul, eu mi-am construit o amintire de neuitat.
Da, a trecut un an de la primăvara în care am fost pentru prima dată concurent în SuperBlog. A trecut un an de când am adunat, precum furnica, un punctaj ce m-a clasat pe treapta a doua a podiumului, după ce, surprinzător, reușisem să stau, timp de șase jurizări, pe primul loc. Atunci, m-am bucurat reținut, pentru că era ca o vrajă care se putea risipi oricând, dar acum, derulând ușor filmul meu, știu că am avut și trăit ceva unic. Citeam, cândva, la o superbloggeriță simpatică ceva de genul – „da, a fost momentul meu și mă voi lăuda cu el până hăt..departe”.  Nu mi-a trebuit nimic în plus decât ce făceam zilnic, când inspirația dădea năvală peste mine. Am scris în felul meu. Am fost constantă și credibilă, deși nu știam exact dacă formula pe care o alegeam pentru articol și sponsor era cea mai potrivita.  Sau poate doar am avut…noroc. Insa, nu e cazul sa mai fac bilanțuri.
Realitatea e alta, că am demonstrat ca din prima participare poți fi acolo, unde nici cu gândul nu gândești, aproape de premiul cel mare. Pe diploma mea de participare, însă, nu e notat succesul meu, așa că voi cei care luați startul concursului să tindeți spre premiul cel mare. Învingătorul e cel care rămâne în istorie. Toți ceilalți au trofee de bucurie că au bifat toate probele și că s-au clasat bine sau foarte bine sau că sunt doar finaliști. Și nu e puțin lucru, când se cunoaște faptul că mulți sunt la start, dar puțini sunt pe listă, la sfârșit. Dar dacă mi-a ieșit mie, vouă vă iese, sigur.

Spuneam ceva de zvon. Ei bine, chiar și în liniștea casei mele, printre strănuturi și febră, cu inima ațipită și cu mintea preocupată de starea mea de sănătate, se aude rumoarea unui nou concurs superblogosferic. Dacă nu știți deja, vă invit să vă prezentați la start, căci deja, nu doar că s-au aliniat destui pentru premiile extrem de atractive, despre care puteti citi aici, dar cred ca au aflat și numele primei probe în ceea ce se numește  Spring SuperBlog  2017.
E cu mov, cu motivație intensă, cu atmosferă încinsă, cu bucurie, cu sponsori generoși, care cunosc deja efectul textelor celor care scriu pentru acest concurs profesionist, cu același sprijin intens pe care-l oferă organizatorii – Claudia și Albert, iar peste toate un zvon de Gală, cu vuiet de mare, într-un început de mai, pe 6 mai, mai bine zis, e cel care vă poate convinge definitiv. Da, căci nu e puțin lucru, că după un efort intens, creativ și cu emoții puternice, superbloggerii sa se întâlnească acolo, unde nu e om să nu-și dorească să ajungă, la marea noastra neagră-albastră, unde se  va face premierea, iar cheful se va încinge din nou, ca în fiecare an, după  edițiile terminate.
Dragii mei, dacă aveți un blog vechi, nu nou creat, dacă aveți chef să vă testați creativitatea, să găsiți formula câștigătoare sau doar una armonioasă care să vă ducă printre finaliști, înscrieți-vă, puneți link cu articolul cu care vă anunțați înscrierea și lăsați emoțiile pentru final. Scrieți lejer, fără încrâncenare, căci bucuria scrisului cred că ne adună pe toți în orice provocare.
Eu voi fi Blogger Partener Spring SuperBlog 2017, exact ca în toamna trecută când am fost cu ochii pe texte deosebite și cu inima împărțită între cei pe care i-am susținut de dinainte de a mă înscrie eu ca participant. Voi avea și acum bucuria de a vă citi. Spor la scris și succes!
Zvonul s-a confirmat. Ediția cu nr 14 și-a luat zborul…, bronșita mea m-a făcut să întârzii cu răspândirea veștilor, dar voi știți deja că eu, de fapt, vă confirm că susțin din toată inima SuperBlogul. Fie că e toamnă sau primăvară, două anotimpuri care îmi aduc echilibru și forță! Baftă!

 

Blogul meu, găzduit de cei mai buni

Încep articolul spunând, din start, că sunt o norocoasă chiar și în ceea ce privește blogul meu cu care am o relație de du-te vino destul de confuză, pentru că nu fac parte dintre bloggerii care scriu des și după un grafic de ei știut. Eu mă simt aici ca un musafir răsfățat, dar care are drepturi depline, lăsând cuvintele să se așeze în povești, versuri și ce mai vor ele.  Dacă eu nu sunt constantă, însă, cei din echipa  Gazduire Enterprise, o firmă românească ce oferă servicii de web hosting la prețuri decente, fac acest loc să fie funcționabil și  sunt prezenți non-stop în ceea ce privește partea tehnică, asigurându-mi o gazduire web de calitate.
telefon contact:+4 0757 543 548
Sunt genul de om care se lasă greu convins de ceva, chiar dacă e mai mult decât evident că acel lucru îi poate fi util. Mereu îmi pun gândurile să se bată între ele și nu totdeauna câștigă cel bun. Nici scrisul meu nu a scăpat de asta. Mă simțeam tare bine cu titulatura de „scriitor de facebook” până când oameni de bine mi-au sugerat să-mi adun scrierile într-un loc sigur numit blog. Mda, pentru cei care au deja un astfel de loc povestea mea e banală și plicticoasă. Mie îmi părea că toți știu ce e de făcut, mai puțin eu. Să fi aflat atunci de termeni gen gazduire web cred că mi-ar fi creat o mare dilemă. Adică, să găzduiască ce? Eu aveam, pe atunci, un blog făcut pe blogspot, iar după un an am trecut pe wordpress. Totul era făcut de mine, fiecare lucru aflat cu greu, după încercări de tot felul. Dacă  aș fi știut, atunci, de gazduire wordpress, oferită de cei de la Gazduire Enterprise aș fi câștigat mult mai multă autoritate. Așa am experimentat ciudățenii. În ambele cazuri, denumirile pe care le-am oferit linkurilor mele erau de-a dreptul amuzante – într-unul eram „damadecaro” iar în alta „înșiră-te mărgăritare by adrianatîrnoveanu. wordpress.com”.  Ultimul a intrat la știri amuzante chiar, la „știați că” rubrică ce o are Chinezu pe blogul său. Atunci am realizat că e musai să fac ceva.
De ce să fi întrebat eu, înainte de asta, în dreapta și în stânga, ce e mai bine pentru mine? Nu. Am găsit cele două platforme la liber și m-am înregimentat frumușel, crezând că totul e suficient pentru a-ți așeza cuvintele. Ei bine, nu e. Sau ar fi. Numai că nu eu ar trebui să mă ocup de partea tehnică. Nu ar trebui să-mi fac griji de ce nu se încarcă blogul corect sau de ce nu reușesc oamenii să mi-l acceseze de pe orice dispozitiv ar face-o. Grija mea ar fi să scriu și atât. Doar că nu poți trăi într-o bulă perfectă și mereu ai nevoie de alții care să te ajute să devii vizibil și să fii în siguranță.
Eu am reușit, având norocul ca, în sfârșit, începând cu iunie 2016, să am domeniu propriu, cu numele meu, și să  nu mai mă gândesc  la nimic. Ei au făcut totul. M-au ajutat să-mi cumpăr domeniul, mi-au făcut transferul gratuit, mi-au mutat conținutul de pe wordpress aici și m-au ajutat cu fiecare problemă închipuită sau nu, căci vă asigur că au răbdare cu fiecare lucru pe care nu-l înțelegi pe deplin. Am de fapt, două domenii, unul pe ro și altul pe com, dar cum abia de mă mișc pe cel de aici, nu mă mai risipesc cu exemplele.
Astfel, e bine de știut că transferul, configurarea, consultanta si certificatul SSL sunt gratuite! Că au pachete atractive, în funcție de ceea ce vă doriți pentru blogul vostru și că sunt dedicați sută la sută într-o colaborare perfectă. Eu nu-mi mai fac griji pentru tot ceea ce înseamnă siguranța blogului. Indiferent dacă aveți un domeniu sau un subdomeniu veți fi ajutat și asta într-un mod extrem de rapid.

Daca  achiziționezi un pachet simplu, de exemplu, vei beneficia de certificat SSL si IP dedicat, trafic de calitate necontorizat, acces la Cpanel si Softaculous, backup zilnic cu retenție 33 zile, Antivirus, Antispam, Anti-Malware, Anti-DDoS, Memcache, Memcached, Uptime garantat: 99,99 %. Bineînțeles că pachetele de servicii diferă, dar aici bănuiesc că, intrând în contact cu cei de la Gazduire Enterprise, vă vor asigura  cea mai bună alegere.

Eu habar n-am, în continuare, de ce anume trebuie făcut ca un blog să aibă mai multă autoritate. Poate doar să scrii și să-i lași pe alții să se ocupe de casa ta, iar tu să te simți, exact cum spuneam, ca un musafir care face doar ceea ce-i place, de curățenie și detalii ocupându-se cei care pun  pasiune în acest lucru.
Da, recomand să nu treceți prin ceea ce am trecut eu. Dacă vreți să vă faceți un blog, alegeți de la început ceea ce e potrivit și calitativ. Fiți, din start, blog-avion cu reacție și alegeti firma care nu poartă doar un nume sugestiv ci devine parte din voi, știind ceea ce aveți nevoie, sută la sută, non-stop.

Noi în anul două mii și…, când nu vom mai fi copii…

Noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii! Așa cântam când eram mici și visam că atunci, în viitor, în acei ani două mii, totul va fi condus de roboți, că lumea va fi ca într-un SF veritabil, cu ozn-uri la vedere și teleportări miraculoase dacă se putea dintr-o dimensiune în alta. Ne imaginam case care se rotesc după soare, descoperire a unor lucruri care să pună totul în mișcare și astfel să economisim resursele naturale ale pământului. Visam și ne închipuiam, cum apeși pe niște butoane și alții lucreaza în locul tău. Și aici se împart lucrurile, în unele  toate acestea s-au întâmplat, iar în altele timpul parcă a încremenit. Pe cel încremenit îl port în suflet duios pentru a nu uita ce înseamnă viitorul, de fapt.
Anii două mii au venit și  tot ce se întâmpla prin cercurile cu invenții, ale copiilor, cu roboți și aplicații supradimensionate și senzaționale par acum lucruri demodate. Cu toate acestea tehnologia actuală e fantastică iar în segmentul electrocasnicelor există funcții care să ne facă viața mai simplă și să ne păstrăm astfel sănătatea perfectă și paralele în pungă.
Dar în același timp, nu uit că sunt în 2017. Viitorul. Cel care poate fi apropiat, depărtat sau transformat în ieri cu extremă ușurință. Pentru copilul  care am fost, viitorul în ceea ce privește electrocasnicele a venit, undeva prin 1994, cu primul meu frigider cumpărat. Trăiam o etapă – dragoste si frigidere-, căci un băiat cu ochi albaștri m-a ajutat să-mi duc acasă Framul cel nou, nepotul celor vechi și umflățele, mici și deloc performante pe care le găseai în casele românilor. Era făcut, culmea, tot la Găești – mama frigiderelor- și-mi spunea vânzătorul că nu mai există altul ca el spațios, cu congelator, robust. Eu nu mă gândeam decât că e primul meu frigider si nu mi se va mai strica mâncarea. Restul erau amănunte. E drept că-l vedeam mai frumos decât era de parcă o oglindă se așeza pe ușa lui iar în ea se oglindea ceea ce îmi doream eu a vedea. Nu știam ce vizionară eram, căci uite cum un model din marca Daewoo îmi amintește de visurile mele de odinioara, prin ușa de sticlă  atât de elegantă cu care e prevăzut acest frigider.
Frigider cu o usa Daewoo FN-15A2RNB, clasa energetica A+, 120 l
Acum, când ar trebui să vorbesc de alt viitor, comparativ cu 1993, înainte de a spune ce am descoperit, vă mărturisesc că frigiderul încă funcționează. Sunt 25 de ani, imediat, iar acesta si un televizor Daewoo, cumpărate, din primele mele câștiguri, încă stau în casa noastră pe post de bunici veritabili, încercând să descifrăm tainele longevităților. E drept că, din motive de consum energetic prea mare, i-am cam scos la pensie, dar există și ne fascinează ideea. Dar să nu împletim vechituri în noutățile inimii căci viitorul sună bine și fără zgomot inutil.  Nu ar putea fi altfel. La o documentare atentă pe site-ul Demax am aflat că frigiderele de azi sunt atât de diverse încât eu habar nu aveam că există atâtea.

Și de ce m-am documentat despre prezent dacă eu vreau să vorbesc despre viitorul frigiderelor? Pentru că, în neștiinta mea, s-ar putea să vă fi povestit despre lucruri care existau deja. Pentru că nu, eu n-am să vă spun că frigiderul viitorului va fi ca o nava spațială sau ca un computer perfect prevăzut cu compartimente de depozitare răcite după calcule complicate ce-ți pot ține alimentele proaspete mai mult decât ai tu nevoie. Nici nu vreau să-mi vorbească, anunțându-mă că-s prea grasă și blochează ușa sau prea bolnavă pentru nu știu ce alimente nepotrivite pe care refuză să mi le ofere; nu vreau să-mi calculeze caloriile, nici să-mi sugereze rețete și nu vreau să-mi dea starea vremii. Nu!
Eu vreau să fie frigider. Să-l recunosc în toate modelele ce l-au precedat dar și în cele care vor veni. Să știu că nu am nimerit în altă galaxie căutând pieptul de pui. Vreau să consume atât de puțin încât să-mi păstrez  viitoarea pensie sau câștiguri  în parametri; vreau să fie ușor de manevrat, să aiba protecții antibacteriene și mai performante, să nu lase deloc înmulțirea bacteriilor printre produse, să aiba televizor încorporat dacă cei tineri nu vor gasi altceva de cuviință decât să stea în fața lui și să se minuneze de partea sa cosmetizată.
Asta există și acum, căci sunt extrem de multe frigidere care au încorporate displayuri digitale care te anunță tot felul de lucruri. Pentru mine, e oricum SF să aflu că în viitorul pe care nu-l prevedeam în 1994, există modele gen Side by side, combine frigorifice cu  sau fără congelatoare,  frigidere încorporabile, modele care se armonizeaza perfect si in decorări moderne dar și retro însă la fel de performante. Habar n-aveam că unele au autonomie și de 43 de ore în caz de avaria curentului, asta fiind cea mai mare pe care am găsit-o, dar sunt și de 7, 16, 23 etc și care mă fac să fiu invidioasă – ce bună era o funcție de acest gen pe timpul lui Ceaușescu atunci când limitarea consumului de energie electrică era la ordinea zilei.  Habar n-aveam ca există o clasă climatică – temperat extinsa, temperat, subtropical sau tropical care îți ajută ca frigiderul să dăinuiasca în timp în funcție de temperaturile ambientale sau că sistemele de răcire pot fi Bio Fresh, Bio Fresh Plus, DuoCooling, Super Cool, No frost. Daca vă uitați ce înseamna fiecare vă asigur că stați liniștiți știind că orice vor mai inventa specialiștii viitorului nu pot aduce decât mai binele, peste un bine deja existent.
Da, am vrut să fiu hazlie și să povestesc cum, pe când locuiam la bloc, o vecină a dat-o în judecată pe alta pentru că motorul frigiderului său făcea zgomot prea mare, ca acum sa aflu ca decibelii sunt din ce în ce mai puțini, iar visul meu – ca frigiderele sa fie performante energetic, încăpătoare, silențioase,  să  cuprindă termostate reglabile, display cu sau fara touchscreen cu ajutorul cărora poți vedea mereu care este temperatura interioară, având o evidență asupra stării alimentelor; filtre de împrospătare a aerului, filtre cu carbune activ incluse în ventilatoarele de circulare a aerului, acaparând mirosurile neplăcute, pelicula antibacteriană pe garnitura de etanșare la închiderea ușii, iluminare cu LED, finisaje ce nu permit lăsarea amprentelor, dozator pentru gheață, usa cu alarma, la frigider si congelator, ce te atentioneaza dacă aceasta este deschisă pentru mai mult de 60 de secunde, avertizare sonoră în caz de defecțiuni, posibilitatea de congelare imediata  și mai ales de folosire a mini barurilor instalate exterior –  e deja realitate.
Ei bine, viitorul? Viitorul poate fi cel de mâine si astfel eu știu că mi-au fost asigurate toate conditiile unei achiziții perfecte, între design, performanța energetică la care aș adăuga acelui A+, și mai mulți de s-ar putea+++++++; mi-aș dori să mă mândresc cu un electrocasnic despre care, până acum cinci minute, nu știam că poate fi atât de performant pentru că nu aveam răbdare să aflu.
Cum spuneam, nu vreau nici să-mi cânte, nici să gândeasca în locul meu, nici să mă anunțe expirarea alimentelor. Pentru toate acestea vreau să-mi funcționeze mintea și poftele, plăcerea de a-mi pune mâncarea acolo unde deja sunt locurile lor prevăzute de specialiști.
Dar dacă totuși ar fi cazul să visez, la un viitor îndepărtat al lor, aș prefera să aiba o greutate mică, să-l pot muta singură unde doresc, să aibă o funcție care să facă alimentele să se răcească în funcție de ingredientele care nu  o dată mi-au înghețat beton, pe când altele păreau că ar mai fi avut nevoie. Iar dacă încă vor exista tineri care să cânte ca noi, cândva, „noi în anul două mii și…., când nu vom mai fi copii”,  sperând că, exact ca la smartphonuri, vor fi din ce în ce mai complexe, eu cred ca vor fi oameni care să le proiecteze exact cum și le doresc aceștia, căci da, pentru mine, electrocasnicele viitorului trebuie sa poarte in ele trecutul tuturor performanțelor și sclipirea celor care vor desăvârși proiectele, prin inventii ce nu se vor lasa asteptate.
Eu nu uit o clipă, însă, ca cei de la Daewoo, au facut și o varianta vintage care pare creată fix pentru mine, cea iubitoare a stilului. Daca mai punctez si ca se apropie de marimea  perfecta, dar mai ales de culoarea bucatariei mele care e un  vișiniu – fuchsia sau ce o fi ea că nu mă pricep, nu pot decât să ma bucur că, azi, viitorul sună bine și îngheață timpul în forme perfecte. Ideal pentru mine cea de mâine.

 

Căldura radiantă și căsuța din pădure

Oamenii nu se schimbă, se transformă. Trăiesc zi de zi în goana lucrurilor de lângă ei. Admiră, se informează, aderă sau doar își trăiesc alegerile, deloc simple.  Tumultul vieții pune praf peste decizii. Viteza îl spulberă. Timpul își alege victoriile. Tu prinzi ideea, rapid, și încerci să înmagazinezi cât mai multe lucruri și să le faci cunoscute. Dacă poți.
panou radiant cu imagine traditională
Sunt ca niște panouri radiante cu infraroșu care încălzesc, perfect, orice inimă. Până mai ieri, aș fi folosit cuvântul sobă sau ..calorifer. Azi, nu.
Mă repliez, ușor, realizând că, deși am impresia că le știu pe toate, observ cum multe rămân  la nivel superficial. Când spui sobă, parcă vezi tăciunii aprinși și poveștile cu nuci și gutui.  Simți mirosul și te ia nostalgia. Te culcușești în amintiri. Am avut și eu o sobă. Ocupa și spațiu și nu era nici arătoasă, dar a venit la pachet cu casa. Când ne întorceam de la serviciu, așteptam câte o oră doar să se încălzească ea, apoi încăperea. Nu cred că am mai avut moment romantic dârdâind de frig, iar când mi s-a mai lipit si rochia de ușita de fonta, am jurat ca îi vin de hac. Mama are si acum una, la țară, și doarme iepureste, stiind că nu e nimeni, în afară de ea, să bage pe foc lemne. Așa că „am evoluat”; am căsăpit soba prost făcută și am pus centrală. Ca noi toți. E cald, plăcut, dar m-au îngropat hârtiile, avizele, proiectele, autorizații, verificari, valabilitate, costuri, un hățiș de conducte și țevi, praf, nervi, emoții, probleme când ți-e lumea mai dragă tot privind spre presiunea cea de toate zilele, mastodonți de calorifere care stau în calea fericirii mele.
Chiar ieri îmi povestea o prietenă că se mută lângă Brașov și nu are gaz metan. I-am zis că nu-mi mai pare o problemă câtă vreme sunt soluții de încălzire și sub formă de centrală pe lemne sau panou radiant. Ea mi-a confirmat că a optat pentru a doua variantă, pentru apă având „instant” instalat și la baie și la bucătărie:„M-am mutat la mai bine, nu mai vreau să mă înec în uscăciunea aerului din casă, vreau să beneficiez de o perioadă a vieții în care să-mi asigur sănătatea și confortul. În plus, cu o bormașină și puțină pricepere le așezi unde vrei, nici nu costă atât, sunt garantate 25-30 de ani, adica mai mult decat aș spera, și cum acum exact ca electrocasnicele elaborate sunt reglate sa aiba un consum mic, nu-mi fac griji pentru costuri. Dar tu chiar vrei sa le vorbesti oamenilor despre aceste lucruri? Păi, cu o cautare pe google despre chibzuință și căldură și-au răspuns singuri. Oamenii nu au răbdare, de asta si cauta lucruri noi care sa le simplifice existenta. În plus, doar experimentând se conving, iar până la experimentare se lovesc de idei preconcepute, mereu cu ochii la consumuri, bani și gândul că se pot îmbolnăvi! Eu zic ca am tablouri noi, cineva însa a confundat un panou cu televizorul, că era negru-mat!”
Mereu v-am spus că îmi place casa mea. E sub munte, e luminoasă, veselă și călduroasă. Căldura iubirii, că de restul trebuie să ne ocupăm noi.  Lemn, piatră, sticlă și obiecte care transformă clădirea într-un cămin.   Anul acesta vreau să fac niste modificari. Culmea, totul e perfect. Avem timp, om care să mă ajute să-mi înfăptuiesc visul, dar mă lovesc de ideea frigului și de calorifere, în plus sau în minus. Nu mai vreau să îmi fie frig niciodată. Și de aici, revin la începutul confesiunii. Casa viitorului, casa inteligentă, casa în care preconcepțiile și obstacolele vor dispărea și pentru care voi apela la specialiști care să mă ajute să pun și eu un panou radiant acolo unde e musai să completăm sau chiar sa înlocuim funcția centralei, care oricum asigură apa caldă. Și de n-aveam una, instantele pentru încălzirea apei sunt extrem de la îndemână. Am vrut să-mi fac un culcuș de unde să mă așez să privesc orașul. Nu pot. Tocmai acolo, unul dintre calorifere tronează perfect. Stă în calea visului meu și asta nu-mi place deloc. De asta caut soluții, dar care să nu mă pună ca, mâine, să refac proiectele doar pentru că am cutezat  să vreau un loc intim și plăcut în casă. Totuși, fara acel loc de poveste aș putea trăi, fără încălzire nu.
Eu nu am o locuință nouă, modernă în design, desi multi ne-ar contrazice și, la început, am fost, chiar, puțin reticentă. Aveam în minte tot  ce gândesc toți, – chiar dacă nu recunosc -, la factura de curent, la faptul că nu se așază bine în aerul retro al încăperii și la eventualele radiații.  Toate mi-au  fost spulberate după ce am citit și m-am documentat pe site, realizand că, dacă-mi pun un panou pictat precum cărămida aparentă din casă, voi fi ca tanti aia din reclama care se ascunde pe perete, având o bluză precum tapetul și o pălărie de pai deasupra. Nici nu se va observa. Așa va fi invizibil și panoul meu, dar simțit în fiecare obiect încălzit din jur, care va deveni instantaneu încălzitor de suflete.  Când mi s-a explicat că și zvonul cu consumul mare de electricitate  e ca o legendă fără fond, am înțeles că mă pot apuca oricând de transformat livingul în oază de frumos și spațiu larg în care totul va emana căldură și la propriu, și la figurat. Soarele ne bate în geamuri, dar cum nu-l putem zăvorî în casă, mă gândesc că el e cel care mă convinge că ceea ce am spus până acum are logică, căci știm exact cum încălzesc razele sale fiecare obiect din jur. Doar că, în cazul nostru, putem spune  stop și play, când vrem.
Cu toate acestea, tare aș vrea să vă zic și vouă de ce ar trebui să facem alegeri care sa nu se învechească mâine sub povara celor care vor veni și de ce ne-ar fi panourile radiante motiv de bucurie și alegere bună. Comparând puțin facturile de acum, la gaz și curent, cred ca eu am fost ușor de convins. Voi, rumegați ideile si mai vedem ce concluzii tragem, cu un click pe cele două linkuri.

 

Tot ce-mi doresc e să am aceeași senzatie, că mi-e cald și bine acasă, că nimic nu s-a schimbat, dar că printr-o sursă nouă de căldură, o mențin și pe cea a mulțumirii de sine. Evoluția stă, în primul rând, în comoditatea alegerilor făcute să ne ușureze viața, ajutându-ne să ne păstrăm caracteristicile locului unde trăim, dar și finanțele în parametri. Am senzația ca acest articol vine doar cu un refresh, pentru că observ că oamenii din jur chiar știu ce e mai bine pentru ei și cunosc beneficiile acestui mod de încălzire. Au doar reticențele neinformării vizavi de costuri, de instalare, dar si consum. Eu îmi fac datoria să vă zic unde le găsiți pe cele mai bune sau, măcar, vreau să îndrăznesc a vedea ce părere aveți despre. Poate, ca în telefonul fără fir, dar cu final bun, sper să duceti și voi informatia mai departe, iar daca aveți nevoie de puțină caldură în plus să nu ezitați a o folosi.
Eu merg să arvunesc meșterul în renovare. Vreau să văd Tâmpa direct din pat, să am impresia ca îmi ninge în sufragerie și că obiectele din jur o topesc, asa cum mi se topesc mie acum cuvintele doar gândindu-mă că totul e posibil și simplu. Simplitate complexă. Încercați! Totuși, până vom ajunge sa desavarsim incalzirea spatiului, ne-am luat niste sobite cu suflet. Nici urmă de frig. Parol!

Articol scris pentru Blogal Initiative în  campania „Avantajele panourilor radiante cu infraroșu” .

„Formula secretă” dintr-o casă cu atitudine

              Când sunt întrebată câți câini am de fapt, răspund într-un mod ghiduș – „Câte doi”-, dar continui ca în Caragiale, bombănind pentru cine are răbdare să asculte și continuarea – „doi în pădure, în curtea din spate; doi în curtea din față și doi în casă”. Păcălesc cu acel „câte doi” urechile celui care nu e pregătit să audă că, într-o casă din mijlocul Brașovului, undeva lângă o pădure, noi am adunat, în ultimii ani, 6 blănoși minunați. E drept că nu vreau să obosesc nici răspunzând întrebărilor  gen „cum faci față?” „nu e greu?” „nu e costisitor?” „nu se face mizerie prea tare?”, „nu se încaieră între ei?” „ ce faceți cu ei când plecați în concediu?” „nu latră toți în același timp?” „chiar ai covoare albe?” și aș putea să o țin astfel mult timp, iar la fiecare întrebare răspunsul meu ar fi, cu siguranță, supus neîncrederii totale.
               Și totuși, realitatea bate filmul, dar și vremurile, iar dacă nu am ales să povestesc pe blog pățaniile și experiențele pe care le am cu fiecare dintre ei, din 2011, încoace, decât arareori, e doar pentru că fac asta cu fiecare fotografie-întâmplare pusă pe Facebook, care adună zeci și sute de like-uri numai pentru că fețele lor nu  doar că vorbesc despre fericire, ci spun povestea simplă a acesteia. De când a apărut și Fifi, pisicuța cea în vârstă de doar 6 luni, într-o casă condusă de lătrători cu ștaif, totul a devenit și mai interesant.

          Dar cine știe? Poate apelez la Agenția de Marketing Creative Wings  care a făcut și interfața  de la cattitude.ro,  unde veți găsi răspunsuri la mai toate întrebările pe care le-am scris eu mai sus și de unde am primit  provocarea de a vorbi despre acest subiect complex: relația om-animal de companie. Am uitat să adaug că cei de la Blogal Initiative au înlesnit toate acestea și mă bucur pentru un așa subiect. Doar că eu am aflat  multe experimentând și, ciudat sau nu, mai întâi am experimentat „lipsa de responsabilitate”. Pentru că e ușor să arăți ce bine și frumos e totul ACUM, dar nu le zici oamenilor și cât de greu ar fi să adopți un suflețel, dacă tu nu ești pregătit pentru asta. Și nu, nu eram, mai ales că trăiam singură,  munceam mult și  eram acasă mai mult musafir, iar magazinele cu mâncare pentru animale erau rare spre deloc. Îmi amintesc cum Miți-birmaneza a cerut, printr-o tristețe vizibilă, un alt loc unde să trăiască; iar oalele cu orez si carne pe care le faceam pentru câinii părinților mei mi-au cerut mie să nu îmi complic viața dacă acea activitate îmi părea corvoadă.
         Apoi, am experimentat fericirea efemeră, căci din 2008 până în 2014-2015, am trăit în alintături de pisici cu nume de Tan-motan, Zizi-birmaneza și Silver-motanul autist. Minunății care mi-au arătat că viața poate deveni simplă dacă ești atent la ceea ce vor, simt și arată, dacă le acorzi puțin spațiu și dacă îi faci să creadă că au câștigat, în sfârșit, „un loc doar al lor” unde fiecare colț se vrea inspectat, mirosit, adulmecat și descântat în tors liniștit. Și că-l puteți împărți. Nu am înțeles niciodată cum acele făpturi  ajunseseră la noi bătrânele deja, dar vreau să cred că dacă aș fi fost o clipă în locul lor nu aș fi avut  multe a ne reproșa. Poate doar Tan-motan nu a fost prea mulțumit, pentru că, dintr-o casă păzită de pisici, noi am făcut niște vrăji și am adus, rând pe rând, cățeii care mi-au schimbat viața definitiv. Când am luat-o pe Izi-maidaneza, de la o lună și jumătate, obișnuiam să spun „că o iubesc atât de tare, că mă doare fizic când nu sunt lângă ea”.

                Și da, aici a venit schimbarea. Am început să-mi doresc să vin acasă repede, să ies la plimbare pe cărări de munte, să ne urcăm în mașină și să evadăm împreună, să mergem cu ei oriunde – de la cumpărături, până în excursii sau drumurile la părinți, la Buzău și Iași. Nu cu toți putem pleca, evident; în plus ținem cont de temperament, unora nu le place în mașină, de exemplu. E drept că mereu ne-am gândit la siguranța lor. N-am plecat fără vasul pentru apă, fără lesă, ham, fără pernuța de dormit, fără mâncare, recompense. Uneori, era prea mult și sunt mai mult decât încântată că pe site am găsit  lucruri care să-ți ușureze viața, cum e de exemplul vasul pentru apă și mâncare, dar care poate adăposti și crănțănele sau chiar pungile de colectare. Când a apărut Alma-mamuțul – și nu, nu am greșit nicio literă – rotweillerița bucluc, trecusem deja prin multe experiențe care ne-au făcut să nu mai neglijăm nimic și să ne asumăm fiecare „achiziție lătrătoare”. În 2013, Zoe-ciobănescul german, care era precum Lady Boss a animalelor, desăvârșită și în comportament, și în fizicul impunător, a dispărut fără urmă. Nu era cipată, iar atunci am realizat că dincolo de hrana pe care cu atâta grijă o alegeam, era musai să avem, la zi, vaccin, cip, dar și informații utile. Acum, le găsesc la un click distanta așezând întrebărilor noastre răspunsuri perfecte despre dresaj, comportament canin sau doar ciudațeniilor din caracterele diferite care se intersectau la noi acasă.

           Am suferit amar după Zoe, iar o lună mai târziu, cu ajutorul internetului am luat o altă femelă ciobănesc german – Zara. Aceasta când o vedea pe Izi parcă se declanșa al treilea război mondial. Așa că am adus acasă un domn care se autointitula „psiholog de căței”; doar că nouă trebuia să ne facă ziua de 30 de ore, căci nu aveam de unde lua timp pentru toată lejeritatea aceea pe care încerca să ne-o imprime omul cu pricina. După două mârâieli nefirești, am ales să-i aducem Zarei un companion. Ei împart pădurea.  Așa a apărut Bobiță, tot de pe internet, tot abandonat,  de aceeași vârstă cu ceilalți – minune sau întâmplare. E iubit și de animale, și de oameni, „singurul câine între atâtea animale de companie”, cum spun unii. Doar că aparentele înșală, și din ce pare cel mai dulce cățel…e cam agresiv cu oamenii, pe cand rotweillerița  este înnebunită după copii,  marea ei bucurie e să stea cât mai aproape de om, deși toți cunoaștem preconcepțiile despre această rasă.
         La începutul articolului am păcălit cu bună știință. În casă stau 4 câini, iar doi ne așteaptă și când nu suntem niciunul acasă. Avem încredere deplină. Cu toate acestea, am reușit să facem reguli, să nu latre în neștire – mai ales toți odată, să nu devină geloși unul pe celălalt, să nu sară pe musafiri, să aibă timpul fiecăruia de răsfăț, locul de dormit preferat, să înțeleagă dacă vreunul are vreo nevoie specială – mai ales la mâncare, rotweillerița fiind mai sensibilă, cu anumite intoleranțe alimentareDar cel mai mult, ne-am dorit să nu ronțăie lucruri și să nu faca stricăciuni. Credeți, cumva, că am găsit formula secretă? Nu. Noi nu-i punem în situații ciudate, nu le lăsăm la îndemână perne pe care sigur le vom gasi bucăți-bucăți; nu punem flori în curte căci  nu vor mai exista dupa două treceri de ale lor; îi recompensăm la fiecare lucru bine făcut și, cel mai important, nu ridicăm tonul la ei, dar nici unul la celălalt. În casa noastră e armonie. Suntem păsări de noapte; somnul nostru începe după ora 1.30 până la 9.30. N-o sa credeți, dar niciun animăluț nu se trezește înainte de această oră. Suntem într-o simbioză perfectă, încât unde sunt eu, acolo se află și ei. Mi-e rău, mă păzesc în pat; cobor din dormitor în sufragerie, suntem trenuleț – Fifi, prima, apoi trei căței, iar eu închei șirul. Mă răzgândesc, trenulețul schimbă macazul. Scriu, sub birou sunt cel puțin trei înghesuiți. Sincronul nostru stârnește râsul. Iar eu de la viață mi-am dorit, în primul rând, să râd. Terapie gratis!

formula secreta dintr-o casa cu blanosi..e iubirea

     Tot ei intră în casă și așteaptă sa fie șterși pe lăbuțe, și ne fac onoarea să dea lăbuța, când e cazul recompensei, înșirati  ca la armată, spre amuzamentul tuturor. Toate jucăriile au aceeași culoare, așa nu vor vedea cine ce fură; recompensele sunt la fel, mângâierile idem, alergatul….preferențial. Fifi-pisica clopoțel are stâlp cu sfoară, pentru ascuțit gheruțe și cățărări perfecte.

 

          În 2 ianuarie 2015, l-am gasit pe Lupu’-Baiatu’, zis și Colonelul, Fasole sau Lampă, după caz și năzbâtie, ciobănesc-german, care avea cu mult peste 10 ani; un bătrânel demn de o poveste deja arhicunoscută. Deși eram mulți, l-am păstrat și nu regret nicio clipă.

         Cu el și Alma provocările noastre au atins cote mari. Dacă în mașină rotweilleriței îi trebuie, clar, o lesă care s-o țină în siguranță, dar și  un paravan care să prevină trecerea spre scaunele din față, altfel vei vedea un cap curios care va vrea sa ajungă în brațele celor dragi, lupușorul nostru a venit cu tot ce înseamnă șampon uscat contra mirosului din blana sa deasă sau cu  jucării pline de mentă pentru un miros plăcut al gurii – nu cred că am auzit până la el de jucăria „SUFLET BĂTRÂN”.
 
          Dacă aș fi în locul celor 7 suflete blănoase mi-aș transmite că cea mai mare bucurie e când suntem toți împreună, că sunt fericiti și în siguranță. Eu chiar cred că  sunt fericiti și, astfel, mi-am tinut promisiunea  că până nu învăț să fiu fericită, nu am cum să fac pe altcineva la fel. Fără iubire, încredere, devotament, informare și implicare nu se poate realiza asta, oricât de bine intenționați am fi. Alături de ei, gândul meu nu poate fi decât pozitiv, brațele îndreptate spre mângâiere, grijile adăpostite sub giumbușlucuri, iar timpul nostru…aducător de relaxare. Ei se simt în siguranță, noi la fel. Nu cred că mă emoționează ceva mai tare decât momentul în care se bucură de venirea vreunuia dintre noi acasă, de zici că am fost plecați în Afganistan. Explozie curată de sentimente.

 

 

        Iubire, încredere, siguranță – lucruri fără de care relația cu animăluțele mele nu ar putea să existe. Adăugăm și informația despre creșterea calității vieții acestora și putem asigura  ani mulți și frumoși împreună. „Pentru că merităm, și noi, și ei!

Vă salută, Izi, Toto, Zara, Bobiță, Alma, Lupu’-Băiatu’, Fifi-Pupix, Adriana și Mihai Tîrnoveanu. Mulți, dar fericiți! Împreună, în casa visurilor noastre!

 

Concluzie: Nu m-am născut gata setată pentru a crește suflețele blănoase, nu mi-e greu deloc și n-aș schimba nimic dacă aș lua-o de la capăt. Adoptați unul! Merită!