Mărgăritare festive

Copilul etern, sora mea

..eu, azi, nu voi cere iertare deplină,
copilul din mine e-n somn adanc și cuminte,
dar parca as vrea sa ma scutur de vină
ca nu pot fi mamă, nici măcar in cuvinte;
n-am călcat cămășute, dar am griji nerostite,
nu am stat cu teama de ce o să fie,
n-am amintiri despre nopți nedormite,
gângureli, priviri calde dăruite doar mie.
tac și-n gânduri m-amăgesc cu senzații,
că, probabil, sunt zana din povesti, ce vrăjeste,
și că-n alte vieți voi avea aspirații
c-as putea sa fiu cea care ȘTIE, și nu doar ..bănuiește.

Nu-s nostalgica, dar sunt realista. Hranesc copilul din mine cu lucruri frumoase, dar felicit parintii care si-au asumat și bucuriile, și tristetile și neprevazutul.
La multi ani lor și copiilor lor, la multi ani copiilor din noi. La multi ani singurului om din jurul meu, pe care-l consider copil mereu, sora mea cea mică.

Mărgăritare festive

Aniversare! 3 ani….e-un lucru tare

Eu cred în vorba ta potcoavă,

Ce-mi pune în iubiri  pecete,

Îmi port cuvintele-ntr-o snoavă

Legată cu un șnur în plete,

Nu știu de ce-n grădina-munte

Nu este niciun ghiocel,

Nici toporași, nici flori, nici cântec,

Nici amintirea cea de ieri,

Nu am știință unde pleacă

O fantezie de idee,

Deși cu clopoțel în coadă,

Nu-i nici pisică, nici femeie,

Nu-i nici urgență peste timpuri,

N-are nici soare prins în ochi,

Și pare că mă-ncurc în gînduri,

Și bâjbâi, parcă dau în bobi,

Căci ghicitoarea neghicită,

Din vorba mea întortocheată,

E o pălărie cam sucită,

Și o scenetă demodată,

Ceva c-o piesă cu un titlu

Cam răsuflat, ce n-o mai joacă

Niciun actor ce-și spune, simplu,

Că-i obosit, căci timpu-i toacă

Orice fărâmă de poveste,

Amestecată-n adevăruri,

Împovărat de griji terestre,

Închide cartea….cu ecouri.

E o lume care-mi este dragă

Si-are miros ca de cerneală,

Dar nu-i roman și nu-i nici carte,

E viața asta care-mparte

Și timpul viu, în timp cam sec,

Și amănuntele în țepi,

Si primăvara-n trecere,

Dar tot pun de-o petrecere

Să povestim de o înșirare

Adună-te mărgăritare:

 

Chem omul-înger, de ajutor,

Chem călător  alergător,

Chem omul-muză, omul-clipă,

Chem muguri plini, fata-pisică,

Patru anotimpuri, gutui celeste,

Chem și din Franța, omul poveste,

Potecă vie și-un gînd vis,

Fărâmi de suflet, fata din vis,

Vom fi  toți hapi, e de-nțeles,

Căci dincolo de nori-i de mers;

Cu flori de colț ne vom mândri,

Și prin Moinești vom zăbovi,

Chemăm, de-un timp, noi întăriri

Căci nu e chef fără Cartim.

Mala vine cu bucurie,

Sau, poate, din bucătărie,

Cu almanahe recuzită,

Chemăm Toronto-ntr-o vizită.

Si dacă pare mai mult dramă,

L-avem pe Petru cu o epigramă;

C-un curcubeu și o buburie,

Vom spune- ncet: petrecere să fie!

Cu Vavaly vorbim șoptit

Să nu-l trezim pe ăla mic;

Prin spicuiri cu armonii,

Nico printează iar hârtii,

Cocktail de viață-i de mânuță

Cu iluzii prinse pe străduță;

Rudia ne organizează,

Că știe tot și asamblează,

Orice proiect, de pe Colina,

Cu râsul vine Adelina.

About women and not only, ți-o zic din mers

Că nu știu cum  te așez în vers,

Deși cu tine am un blind love,

De când ne parfumai cu… mov.

Si mă opresc căci nu prea pot

Să vă includ pe toți în top

Deși ați fost cu mult mai mulți

De vreo trei ani, trei ani cărunți,

Trei ani de blog, trei de cuvinte,

Trei frumuseți de luat aminte,

Trei inimi care bat firesc,

Vă mulțumesc și vă iubesc!

 

 

Cu cele 12 cuvinte dintr-o duzină de cuvinte, veche, pe care o respect și o iubesc, am pus, azi, de o petrecere simplă în care picur puțin din trecerile mele printr-o lume în care uneori am bajbâit, alteori m-am bucurat, am învățat multe, am cunoscut oameni, am legături cu fiecare din versificarea mea, măcar la nivel de zâmbet și salut, deși eu aș îndrăzni să sper la mai mult. Cuvintele mele au devenit curcubee de bunătate, fărâme de suflet, muguri și poteci de inimă, părți din sexul meu slab, jurnale de iubire și de soție, nimphetamine, comentatoare amatoare, nimicuri și fantezii,-mai nou-, însa, au rămas cu amintirea începutului, fără de care toate acestea nu ar fi fost posibile. 3 ani. Oficial, azi. Mulțumesc!

aripi om

 

 

 

 

 

Mărgăritare festive · Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare-profil

Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….

 

Mărgăritare festive · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Copilul abţibild

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze crescute pe ea, viguroasă, dar oricând predispusă a se frânge sub greutatea unei intemperii. Sora mea e creanga puternică, aia de care aminteam mai sus, din care pornesc altele şi, chiar dacă pe ea mai apar şi noduri de timp sau  de vremuri, le va purta ca nişte decoraţii. Mi-e drag modul ei de a fi, e fantastic cum rămâne prinsă de trupul familiei mari simţindu-i puterea luată tocmai din rădăcini şi dusă, departe,…spre înalt. Totdeauna are cu ea un mesaj pozitiv şi o forţă pe care o împarte cu dărnicie tuturor. Doar să fii acolo, să întinzi mâna şi să prinzi. Uneori pare că ne intersectăm firile, deşi cred că suntem două  asimptote, ea fiind totdeauna linia ce trece prin curba fiinţei mele, nelăsând-o, totuşi, să se apropie de abisurile mele. Acolo stau eu singură, cu închipuirile, cu basmele citite pe când încă nici nu mergeam la şcoală, cu angoasele, cu stăruinţele mele spre o încăpăţânare absurdă, într-un recurs amar spre amintiri uitate dar vii, cu trecutul creionat în cuvinte noi, dar vechi în nuanţe, cu vorbe dragi şi pierderi într-o lume a mea, desprinsă parcă din nişte reguli proprii, pe care puţini le-ar accepta fără să cunoască parola sufletului meu. Gustul salin al lacrimilor mele nu l-a simţit nimeni, dar discul de aur pentru singurătate l-am primit amândouă,  cu ani în urmă. Cu toate astea, viaţa e minunată având o soră drept prietenă. Şi îmi e suficient!
Iar dacă soţul meu e aproape în fiece scriere de-a mea, nu uit că, de fapt, eu sunt un întreg format din părţi ştiuţe şi simţite.  Părţii mele de sânge şi inimă curată, surorii mele, copilului abţiblid, azi, îi mulţumesc: mulţumesc, Sanda! Mulţumesc că eşti forţă, eşti gând şi cuvânt, eşti putere şi bucurie!  Te iubesc din suflet! La mulți ani, să-mi trăiești sănătoasă și fericită, mulțumită de bucuriile simple ale acesti lumi. Să rămâi la fel de tânără, veselă, optimistă, grijulie și iubitoare, ambițioasă și plină de viață, să crezi mereu în tine și în forțele tale, tu, nașa de profesie – nășica Săndica, sora de profesie, omul de profesie, copil etern cu vise transformate in realitati de jucărie!
La mulți ani, Conofeti Cocoto, sora mea dincolo de cuvinte și sentimente!
surioara mea
Scrisa in 21 dec 2013, actualizată azi, 24 ianuarie 2016, dedicată surorii mele în orice aniversare de om mare sau de vesnic copil, cu care cresc incă ..și desăvârșesc..zile.
Mărgăritare festive

O poartă închisă, alta deschisă! An Nou fericit!

 

Se încheie un an, se deschide altul. Două porți sau poate una singura. O închidem cu mâna tremurând, parcă neîndurându-ne să lăsăm întâmplările să devină trecut. Unele ne-au durut prea tare, altele ne-au bucurat nespus; cu siguranță au trecut și zile care păreau la fel, acum devin prețioase. Se închid în cufărul cu numărul 2015. Depinde de fiecare dacă îi pune lacăt. Știu câțiva prieteni care-l vor fereca cu vreo 7, prea a fost trist pentru ei. Deschidem poarta pentru un 2016. Il vrem bun cu noi. Va fi, trebuie sa fie. Nu se poate altfel. Eu am primit in prag de An Nou semn că am viața pe care o merit, poate uitam asta, luată cu nimicurile  din jur! De ce uităm asta? De ce nu privim mai des in jurul nostru? Mândră sunt de familia mea, mândră acum și mereu!

Noi am cunoscut oameni minunați. Oameni din Covasna și Harghita, oameni din toată țara pentru Covasna și Harghita, copii care au lăcrimat primind tricolorul, am îmbrățișat copii din orfelinat, le-am povestit despre voi, cei care ați dăruit pentru ei. De acestia mi-e tare dor și sper sa ajung curand acolo sa le citesc povestea scrisa pentru ei, și pentru Principessa. Vă mulțumesc pentru ca ne-ați fost alături cu fiecare acțiune. Soțului meu îi spun și aici că sunt mândră de el și-l voi susține mereu! Știu, am o obsesie in seara asta, dar vreau sa fiu sigură că  măcar o dată exagerez și mi-e permis. O dată-n an cum s-ar spune!

Cât despre mine, eu am primit mult de la voi, cu fiecare rand citit, cu fiecare semn lăsat pentru mine, cu fiecare incurajare și apreciere. Sper să vă pot răsplăti vreodată pentru toată bunătatea voastra. Mă simt bine cu voi aici, și  pe fb, mai fug eu dar revin cu drag mereu și, culmea, eu cred ca aceasta retea de socializare mi-a adus mult bine și multe oportunități, mai multe decat blogul chiar. Despre una vă voi povesti curand, ca fiind una din surprizele frumoase ale acestui 2015. Dar până una alta vreau să vă imbratisez pe fiecare in parte, sa va multumesc și sa ne vedem…curand, chiar mai curand decat am crede!

La multi ani, dragii mei! Vă iubesc! 2016 binecuvantat!