Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Colecționara

Îmi caut eu, disperată, cheile. Le găsesc, într-un final, moment în care, văzându-le, mă bufnește râsul, amintindu-mi de o conversație hazlie. Noroc că nu mă vede nimeni că râd singură.

Joi seara, am pus eu la spălat și m-am dus mai repede la somn. Mihai nu doar că a mai stat puțin la calculator, dar le-a si-ntins, cu drag, zice el, pe uscător.

Vine, șugubăț, în dormitor:
-Iubita, ești o adevărată colecționară!
Eu?
-DA, tu! Și mai ascunzi și tare bine obiectele: mașina noastră de spălat avea un întreg arsenal. La început, am gasit doua cuie strâmbe, apoi o brichetă, un pix, două chei pe un rotocol și iar un cui ruginit.

Nu-l mai puteam asculta. Râdeam în hohote, bucurându-ma, lăuntric, că mașina încă n funcționează. Vedeam, clar, ce uitasem să controlez, înainte de spălare: un hanorac. Al meu, desigur. Cheile erau tot ale mele, și cuiele, și pixul. Doar bricheta nu, dar nu pot ști dacă nu am furat-o precum o coțofană ce sunt. Eu mai mereu sucesc obiecte pe pereți. Ei, și bat cuie, scot cuie. În buzunarele mele vor exista mereu o șurubelniță, o sfoară, chestii ajutătoare. Fără buzunare nu pot trăi. Mi-am pus până și la rochie de seară. Pai, io unde îmi ascund mâinile când nu îmi sunt de folos? Nu, obiecte ascund doar în caz de meșterit, nu îmi plac buzunarele umflate, să le zic așa.

Ah, și un leu. Cel mai valoros, prietenii știu de ce. Sunt colecționară de bancnote de un leu. Bine, pe termen scurt, că de se aduna prea mulți lei, îi cheltui.

De acum, de câte ori voi lua cele două chei,..voi zâmbi,..aducându-mi aminte de intonația perfectă a lui Mihai, care nu mă certa, nu mă dojenea, ci era amuzat de întâmplare.

Ps. uitasem cel mai important: țumburucul de la mașina, de la închiderea centalizată, care fiind defect, rupt adică, stătea singur într-un buzunărel de cămașă. Care cămașă nu am verificat-o, cum era firesc.

Viața chiar e ca o mașină de spălat. Ne curăță de rele, spălându-ne cu zâmbet orice rău. Și nici nu ne caută în buzunarele inimii, deși noi mai mereu uităm în ele lucruri aparent rătăcite.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

E roșu în jur, în inima, în speranță…

Când investitorul cel lacom a găsit muntele nostru falnic și l-a fărâmat sistematic, timp de jumatate de an, până l-a facut una cu pământul, sub frumoasa aprobare a orânduirii, am auzit prima dată cuvântul bloc, dușman evident al frumosului din jurul nostru. Bloc între case, pe aleea padurii. Am auzit, însă, și cuvântul garaje. M-am minunat. Eu nu înțelegem cum își vor aduce utilajele pe strada noastră îngustă darămite să construiască ce ziceau ei.

Ei bine, blocul există, garaje nu aveau cum face, exact cum bănuiam. Datorită priveliștii apartamentele s-au vândut mintenaș. Ce dacă muntele si-a spus cuvântul și deja urme de igrasie exista în pereții care se învecinează cu ce a rămas din stânca noastră? Bloc să fie! Și locatari generoși cu investitorul. Totuși, mașinile celor care locuiesc în bloc trebuiesc parcate undeva, nu? Ai crede ca suntem Turnul Babel, căci eu nu pricep, uneori, dupa ce formule magice se rotesc și se parchează autoturismele alea mai mari sau mai micuțe, motiv pentru care, pentru mine, a pleca singură cu mașina și a ma întoarce acasă, nevoită fiind să găsesc un locșor și pentru staționarea mașinii mele, a devenit o provocare la care nu cred că mai răspund curând.

Am scos-o cu greu din încrengătura de care vă vorbeam și de atâta stres nu am mai verificat și starea cauciucurilor din dotare. Ba, am mai trecut și un deal destul de circulat pe care nu ar trebui să te aventurezi dacă nu ai totul în stare bună de funcționare; aşa că, în timp ce auzeam tâgâdâm- tâgâdâm, îmi spuneam și rugăciunea cu „Doamne, nu mă lăsa să pațesc ceva doar pentru că, pentru o clipă, am uitat cum trebuie să ma comport când urc la volan.”

Am ajuns la destinație. Pană nu aveam, dar roata era dezumflată zdravăn, dar am lăsat-o în parcare și m-am dus unde aveam programare, la acea oră. Ies năucă de acolo, urc în mașină, merg 100 de metri și îmi amintesc că aveam ceva la cauciuc. In fine, iar mulțumesc că n-am facut pană, o parchez, sun cei doi bărbați din familia mea, soțul și cumnatul, primesc instrucțiuni diferite, le pun în balanță, îmi dau fiecare rezultat nesatisfăcător, așa că închid portiera și ies din mașină, cu gând de plimbare.

Nu fac doi pași că mă întâlnesc cu o rudă a tatălui meu pe care timp de zece ani nu știu să o mai fi văzut. Iubesc oamenii care se comportă firesc, de parcă ieri am băut o cafea împreună și nu încep a reproșa absențe sau uitări reciproce, dar vizibile doar la una dintre părți, în unele cazuri. De ai proasta inspirație să îmi ceri socoteală pentru ce nu am făcut, știind clar că nu mai poți schimba ceva, muțenia mea devine cu adevărat incomodă și stânjenitoare, căci eu nu mai reușesc a mă concentra deloc. Așa că povestea pe care am derulat-o pe trotuarul ce ținea loc de cafenea mi-a umplut sufletul de frumos, dragoste și bucurie. Am luat îmbrățișarea drept pecetluire pentru legături viitoare poate mai productive, mai ales că, de când m-am despărțit de aceasta, în urma discuției avute, mă bântuie un gând – aş merge la o audiție la un cor, dar eu nu știu dacă mai am voce si nu cunosc niciun cântec. Da, asta am descoperit despre mine, ca nu mai îmi cântă nici inima, nici mintea, nici memoria. E RAZMERIȚĂ ÎN MINE. Cum îmi e teamă de ridicol, cred că alung gândul.

Mă uit la ceas, timpul s-a scurtat, soțul meu ar trebui să apară mintenaș, asa ca îmi scot tableta, mă așez pe scaunul de copilot, deschid uşa să simt aerul serii și încep a vorbi cu cei de pe facebook. Faini au fost. Jumatate de oră, și mai bine chiar, a trecut rapid și nici nu a mai trebuit să mă plimb aiurea prin zona aceea deloc prietenoasă. Atâta tot că mă fura peisajul. Nu știu unde se ducea toata lumea aceea, dar vedeam perechi, perechi, îmbrăcate gigea, îndreptându-se spre strada principală. Nu erau în grup, dar cred că vreo cinci cupluri au trecut pe acolo gătite-prună. În timp ce vorbeam eu una alta cu o doamnă dragă mie care-mi spunea despre niste gâște bete cu vișine din vişinată, văd, ca prin vis, o pereche de dresuri roșii, o fustă de satin roșu, pantofi de lac roșii, o cămașă albă, un plic roșu de lac, toate așezate pe un trup subțire de femeie tânără dar tare încrâncenată. Eu la atâta roșu i-am zâmbit duios, (trebuie să vă recunosc ca iubesc dresurile roșii, am și eu o pereche neîncepută în dulap, dar pe care sigur o voi scoate din adormire curând, văd eu cum).

sursa: pinterest

Zâmbetul meu, însă, s-a lovit de o privire oțelită, sub bretonul tăiat cam scurt și asta m-a făcut să privesc lung silueta care se depărta rapid de locul in care devenisem observator fără voie. Fusta nu o avantaja deloc, picioarele îi erau prea scurte, trupul prea lung, însă toate acestea se risipeau sub marea aceea de roșu. Clar, atragea atentia, dar era și foarte curajoasa, zic eu.

Barbatul care o însoțea nu părea prea în largul lui și pana au dispărut din raza mea vizuala am avut senzația ca acei oameni erau ca niște păpuși mânuite de păpușari, unul mai iscusit și altul începător, căci bărbatul părea ca se lovește ba de bordură, ba de coapsa femeii, făcând-o sa tresară neplăcut. M-am întors la conversația de pe facebook, până când mi-a trecut prin fața alt cuplu care avea ceva dintr-un mers soldatesc. Dar amândoi. Contrar mersului, fețele lor zâmbeau a vreme bună, a frumos și dragoste, iar inima mea a inceput să bată, din nou, normal.

Ehehe, am văzut eu multe și mărunte, dar din visare m-a scos soțul meu care mi-a dus mașina la benzinarie unde era compresor, s-au umflat roțile și gata episodul rătăcitor cu uite „pana nu e pana”. Cred, totuși, că altădată as fi rezolvat-o si eu, dar cum nu aveam chef să caut vulcanizari și chiar sa-mi crape cauciucul in acest timp, am preferat să pierd puțin timp așa, fără scop precis, pe marginea unui drum, privind chipuri.

Ce vreau a spune, ce vremuri traim!, ori ca eram în sufrageria mea la o şuetă virtuala, ori acolo în sufrageria străzii, oamenii m-au ajutat, fără să știe, ca ora aceea să devină cat cinci minute.

Sa-mi traiască bunii și frumoșii mei prieteni virtuali! Nu stiu de are noima ce am scris eu aici, dar vreau sa va mai zic atât, mașina mea a zacut, la intoarcere, pe alta stradă. Pe asta cu blocul, stânca si padurea nu a avut loc. Poate din cauza gunoaielor lasate de domnul investitor? Păi el și-a luat bănuții, ce-i mai pasa că a omorât muntele, asfaltul si ca fire zac langa gardul nostru, iar molozul lui e vecinul meu numarul unu. Si nu, nu il reclam daca asta mi-ati sugera sa fac, astept cumintica sa repare ce mai trebuie reparat, iar de nu o face, abia atunci trecem la artileria grea. Deja, dupa ce am scris aici, i-am scris si lui și m-a asigurat ca va face locul lună. Eu cred ca e om de onoare, totuși, nu de alta, dar nu cred ca poti construi blocuri și nu mai ai resurse pentru o debarasare fireasca.

Dar noi sa fim sănătoși, ca s-a inventat si mersul pe jos, ca tot vreau eu să slăbesc și nu reușesc pe deplin. V-am zis ca m-am accidentat in timp ce făceam sală? Destul de neplăcut. De trei saptamani, cervicalul meu îmi vorbește cu dumneavoastră, dar  parca, de putin timp, m-a tutuit nițel. Ne reîmprietenim.

Te salut, lume. Da, da, pe toti cei care chiar au avut răbdare sa ma citeasca până la final deși nu am spus mai nimic. Pe curând.

Priviți în jurul vostru, e atâta frumusețe și inedit!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Când o clipă de prezent nu vrea să devină viitor

  • Uneori trecem prin viata cu pedala de la acceleraţie pe maxim şi total neasigurati. Din nicio parte. Te lovesti de oameni, de lipsa lor, de experiente care mai de care mai naucitoare ca, in final, sa nu te mai poata repara nimeni dupa accidentul inevitabil. Doar timpul, iar in unele cazuri nici el nu face fata. Prea suntem multi.Acum mai mult de 25 de ani, daca stau sa socotesc, dar nu vreau sa ma sperii de la inceputul scrierii si sa pun punct inainte de a-mi spune mai clar ideea, cunosteam un om care avea sa-mi schimbe viata. Multa vreme mi-am zis ca acela e unicul moment pe care l-as sterge definitiv din trecutul meu si, culmea, nu e cel mai injositor, ci e cel cu impactul cel mai mare asupra trecerii mele prin lumea asta. Este acea intamplare care a deschis drumul pacatului in viata mea. Și nimic nu a mai fost la fel. Nici eu, nici raportarea mea la ceilalti. Parca ma nascusem sa persist in greseala, sa ma adun faramite de jos şi sa fac un intreg peticit pentru mai tarziu. Credeti-ma, pe cuvant, ca fisurile s-au vazut multă vreme si, parca, tot in acele locuri se adaugau alte şi alte intamplari.Cand vad in jurul meu oameni ce regreta trecerea timpului, doar pentru ca atunci responsabilitătile, lipsa sau putine, faceau casa buna cu tineretea si prospetimea noastra; cand imi recapitulez eu, pe repede inainte, altfel nu as rezista, trairile mele de atunci, zau, daca m-as intoarce, chiar daca mi s-ar garanta tinerete fara batranete, zero riduri şi lipsa par alb. Nu, nu, nu… de trei ori nu.Mi-am ranit parintii in incercarea mea de a ma face repede mare, am ranit parintii altuia, am bulversat oameni şi ne-am tarat noi, acei doi de atunci, intr-o parere de iubire nebazata pe nimic. Dar nimic. Atractie doar si consumarea ei, si care – iar aici nu vreau deloc sa punctez vremurile pe care le-am trait ce excelau prin lipsa cunoasterii sau a informatiei – ne-a amagit intr-o stare de absurd si neintelegere, dar mai ales de ne-iubire.Când am fost ceruta de la tata, nu stiu daca aveam 20 de ani. Eram, inca, amandoi, convalescenti dupa un episod traumatizant care era gata, gata, sa ma coste viata şi pe care voiam sa-l incheiem intr-o uniune care, credeam eu, avea sa cicatrizeze uratul si greul ce aparuse sa-mi mutileze sufletul si nu numai. N-a fost asa. Dincolo de faptul ca tata nu a inteles de ce viitorul lui, posibil, ginere a venit sa-i ceara fata, asa, pe neasteptate, imbracat nepotrivit şi fara eventualii cuscri, noi ne jucam, deja, de-a baba oarba; oarba fiind eu, iar baba povestea, caci nimic nu era mai gresit decat gandirea mea de atunci si senzatia ca astfel pot repara lucruri incepute in doi. Nu a inteles, bietul tata, nici din ce ne-am fi putut sa ne ducem viata impreuna sau unde am fi locuit, tinand cont de tineretea noastra dar, mai ales, nu intelegea de unde a aparut iubirea aia ce ne facea sa ne dorim impreunarea vremelnica, pentru ca el nu vedea decat o fuga din calea problemelor pe care mi le facusera ei, ca parinti, cu asprimea lor. Nu stia, dragul de el, ce dureri noi purtam si cum credeam, naiv, ca astfel mi-as accepta, mai usor, greseala. O parte din noaptea aceea mi-am petrecut-o in strada, pe un leagan. I se parea tatei ca am nevoie de o racorire a mintii. Asa era. Dar eu nu stiam asta, nu stiam nimic. Nimic.

    Lucrurile s-au terminat inainte de a incepe, dar asta nu inseamna ca nu au venit intamplari tavalug pe care nici macar nu merita sa le mentionez. Niciunul nu am avut vreo vina, caci ar fi putut ramane doar o poveste oarecare, daca nu i-am fi simtit acut nepotrivirea. Violenta verbala si fizica, insa, nu le-am putut uita pana mai ieri, cand am crezut eu ca pot face pace cu aceste amintiri. Am omis, insa, sa adaug, acestor senzatii, deschise de conjuncturi bine intentionate, in prima faza, pe tanara de atunci, care nu a invatat mare lucru din lectia acelor ani, in care niciunul nu a stiut iubi, pretui, incuraja, sustine, de a se bucura de succesele fiecaruia in parte, lasand la o parte acel „si eu” sau de a nu scoate, macar, ce era mai rau unul in altul. Nu aveam inlantuirea aia de copac, puternica, stabila cu seva vindecatoare despre care am aflat intre timp. Eram ciungi, nemilosi si tristi, doi copaci care traiau in aceeasi gradina, dar unul cu spatele la celalat.

    Momentul l-am perceput atunci ca maximul suferintei mele. Si stiti de ce? Pentru ca nu aveam experienta vieţii; nu aveam exemple de cazuri asemanatoare ce m-ar fi putut ajuta, nu am avut prieteni şi lume potrivita carora sa ma pot destainui, nu aveam suficientă incredere in parinţii mei sa le spun trairile mele, nu am avut suficienta incredere în mine și, pur și simplu, mai eram si la varsta cand simțeam nevoia sa sufar, ca si cand toata nedreptatea lumii o adunasem eu in mine. Ehehe, de-ar fi existat astfel de site-uri, internet la liber si tot ce avem acum si ni se par nocive sau nu, educative sau toxice, tot ai fi putut face alegeri mai bune de care nu te-ai mai fi simtit vinovat. Asa, singurul lucru la care m-am priceput a fost sa fug. Si, Doamne cat am mai fugit!

    Am lasat, repede, in spate acel episod şi m-am cutremurat, dupa ani, cand am descoperit ce perceptii diferite aveam fiecare despre acel moment. De vreo trei ori ni s-au mai intersectat drumurile şi de fiecare dată, cred, era raspunsul lui Dumnezeu in fata intrebarii mele, nerostite, culmea, niciodata: „Ce ar fi fost daca?” Nimic!, mi-a raspuns Dumnezeu. Pentru ca unde nu este iubire divina, nu poate fi nimic. Unde nu e gandul total spre binele celuilalt drumul se intrerupe. Definitiv. Iar noi am stiut asta si ma bucur ca am aflat-o repede, asa cum, de putin timp, cred ca am pecetluit senzatia, dar si povestea, dandu-i finalul pe care-l merita. A capatat forma de ravas, strans bine la capete, si cu pecete de tinerete zbuciumata, care sa nu mai fie deschis niciodata de nimeni.

    Nu m-am uitat inapoi in momentul in care una din povestile mele se sfarsea. Ba, mai mult, refuzam orice informaţie venita asa, din darnicia unora. Voiam sa protejez ceea ce deveneam, chiar daca tot nu eram bine si pe drum curat; imi doream sufletul liber pentru inainte, nu dornic de inapoi. Nu credeam in legaturi reluate, funii innodate şi viata retraita. Voiam sa traiesc si atat. Cu orice risc. Acum, cand vad oameni care-si plang iubirea pierduta, sunt un pic infuriata, dar şi mai furioasa sunt pe cei ce o striga in asa fel incat sa ajunga la celalalt durerea lui. Ca si cand suferinta aceasta l-ar surescita pe cel ce a iesit din poveste, care zburda in altele mai noi si, poate, l-ar face sa se impiedice, sa se intoarca, sa adune cioburile impreuna si sa RETRAIASCA.

    Nu mi-a placut sa scriu, nici sa vorbesc despre iubire, asa, la general. Pentru mine iubirea e fapta, emotie, traire buna, nu suferinta, lacrimi si suspine. Stiam asta doar la nivel teoretic, incapabila sa construiesc astfel de lucruri cu cineva. Mi-am luat lectia umilintei devreme, dar in felul meu am iesit invingatoare pentru ca, pentru mine, iubirea avea sa vina tarziu, aşa cum nici nu o visasem, nici n-as fi indraznit sa ma gandesc la ea in vreun fel, poate si pentru faptul ca am crezut ca nu o merit, prea ma considerau multi capricioasa si instabila. Cu toate astea, am trait o viata de om pana am reusit sa-mi gasesc linistea si pentru că multi cred că sunt o norocoasa pentru acest dar, uitandu-ma, totusi, peste umar, nu pot sa nu ma gandesc ca orice pilda inteleapta sau cu nu stiu ce talc s-ar fi vrut, nu se potriveste aici, din pacate. N-am invatat nimic, multa vreme. Am trait şi atat. Nici macar nu am reusit sa deosebesc binele de rau. Am ales tot raul, o data si inca o data, iar şi iar. Ba, uneori, l-am generat eu. Aveam o predispozitie fantastica in a intra in belele; inca o am, dar intre timp am frane bune.

    Pana intr-o zi, cand, cred, totusi, firul raului s-a rupt de la sine, pentru ca, in orice poveste, deci si intr-a mea, s-a inceput un ghem nou. Cu toate astea luna mai, în fiecare an, e o luna trista. ”Niciodata sa nu te uiti la ce ai pierdut, ci la ce ti-a ramas”, spunea cineva. Acum multi ani, indepartati ani, imi pierdeam identitatea pentru o vreme, apoi mai-ul mi-a fost o umbra definitiva, prin trecerea tatei in nefiinta.

    Din pacate, lectia intamplarilor mele trecute mi-a fost tot o lectie pentru zilele de azi. Poveste in poveste. Si veti rade, dar intr-un moment de exaltare sufleteasca, fericita prea tare in tot ce fac acum, probabil si din siguranta care, credeam eu, ma stapaneste in zilele acestea de femeie cu ani destui la purtator, am vrut sa peticesc si experienta asta. Din pacate, nu am mai stiut cum. Si am adaugat nepotrivirii, imaturitatii și orice balarie ati vrea sa asezati in fraza… numele meu. Dupa vreo doua treceri cu privirea peste un text ce semana a schimb de replici gen ping-pong, am realizat ca nu e bine sa justifici nimic, nu e bine sa vrei sa repari cu forta, am inteles ca faptele pot fi diferite de cuvinte. Iar cand convenientele și politetea dispar, cand curajul iti da indrazneala, te tradezi singur și revii la inconstanța pe care nu o recunosti in viata de zi cu zi dar ti-o amintesti perfect de cand erai fugara. Poți minti orice om ca esti minunat, dar pe tine insuti nu. Și daca ti se activeaza si senzatia de neplacere uiti orice parte romantata a povestii, asa cum uiti ca ai avut intentii bune intr-o conversatie care iti devine, destul de repede, iritanta.

    In definitiv, cuvintele ne ajuta sa dam caldura unor intamplari ce nu au avut decat o raceala aparte care, si acum, dupa 25 de ani, ar ingheta orice sentiment. Eu am cautat in mine vindecari de care nu aveam nevoie. Debarasandu-te de amintiri și persoane toxice, chiar eu fiind exemplu bun pentru nepotrivire in raport cu unii oameni, poți face loc lucrurilor bune din viata ta sau chiar sa devii tu un om mai utilat sufleteste. Si, poate, de ce nu, să apreciezi un pic mai mult ceea ce ai, rutina aia care crezi ca te omoara zilnic. Si mai stiu ca voi evita, pe cat posibil, cuvinte ca „maturitate„, „vindecare”, „eliberare” , „greseala” „impacare”. Nu mereu spun adevarul despre noi.

    Am inteles, in schimb, cu toata fiinta mea, ca as incerca cu orice pret sa fiu fericita, nu as lasa pe nimeni sa-mi zica, nici macar sa-mi sugereze sau sa-mi induca sentimentul ca „nu se poate”, „nu ai voie”, „nu-i posibil” și „nu tie”. Nu am privit inapoi decat, pentru a culege impresii pe care sa le astern pe aici, intr-o poveste, de care, poate, cineva are nevoie. Sau nu. Sau poate ar fi, cum spuneam mai sus, lectia neplacutului si a nepotrivirii cu ceea ce iti e harazit sa traiesti. Am inteles ca poti incepe relatii cu oameni de care esti atras, cu care, in ciuda diferentelor, pornesti pe un drum, desi tie nu-ti place nici cum gandeste omul ala, nici cum pune accentul in fraza, nici cum doarme, nici hobby-urile lui, nici faptul ca nu esti tu, in preajma lui. Nimic. Iti plac altele, dar nu suficient cat pentru o viata intreaga sau macar pentru o poveste de care sa-ti amintesti cu placere.

    Asadar, oameni, numele meu e NEPOTRIVIRE sau FUGA, si uneori generez situatii, dar pe care nu le mai regret demult, caci am acasa mester reparator de suflete si idei proaste, care stie cum sa ajunga la inima mea si caruia nu-i par altfel decat o provocare frumoasa, spune el. Iar eu sunt multumita. Cumva am fugit intr-o poveste ce isi scrie firesc fiecare fila, secunda cu secunda. Si nu mai fug singura, ci in doi. Doi potriviti.

    Și dacă lectia rabdarii nu am invatat-o la timp, dacă mi-am petrecut o parte din viata, blazata, necautand fericirea,intr-o singuratate tulbure, mi-am invatat, intr-un final, pe neasteptate, lectia iubirii prin credinta. Credinta ca am fost suficient de iubita, incat sa mi se dea o sansa ca intr-o zi voi fi fericita cu adevarat. Şi sunt! Şi voi fi! Promit!

    „N-am urmarit aici mai mult decat sa marturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viata.”, spunea frumos, Paler.

    V-o spun si eu, in felul meu.

 Momentul l-am perceput atunci ca  maximul suferinţei mele. Şi ştiţi de ce? Pentru că nu aveam experienţa vieţii; nu aveam exemple de cazuri asemănătoare ce m-ar fi putut ajuta, nu am avut prieteni şi lume potrivită cărora să mă pot destăinui, nu aveam suficientă încredere în părinţii mei să le spun trăirile mele, nu am avut destulă încredere în mine și, pur și simplu, mai eram la o vârstă când simțeam nevoia sa sufer, ca și când toată nedreptatea lumii o adunasem eu toată.

Din păcate, lecţia întâmplărilor mele mi-a fost tot o lecţie ….pentru mai târziu. Și veți râde, dar într-un moment de exaltare sufleteasca, dorindu-mi sa mă impac cu tot ce a insemnat viata mea, am vrut sa peticesc și experienta asta. Din păcate, nu am mai știut cum. Si am adăugat nepotrivirii numele meu, fugii la fel, imaturității și orice bălărie ați vrea să așezați în frază. După vreo două treceri cu privirea peste un text ce semăna a schimb de replici gen ping-pong, am realizat că nu e bine sa justifici nimic, nu e bine sa vrei sa repari cu forta. Poți minti orice om ca esti minunat, dar pe tine însuți nu. Și când ți se activează senzația de neplăcere uiți orice parte romanțată a poveștii. In definitiv cuvintele ne ajută să dăm căldură unor întâmplări care nu au avut decat o raceală aparte care si acum, după 25 de ani, ar ingheta orice sentiment. Eu am căutat in mine vindecari de care nu aveam nevoie. Debarasându-te de amintiri și persoane toxice, chiar eu fiind exemplu bun pentru nepotrivire in raport cu unii oameni,  poți face loc lucrurilor bun din viața ta. Si, poate, de ce nu, să apreciezi un pic mai mult ceea ce ai, rutina aia care crezi tu ca te omoara zilnic.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii

Ziua își scutură petalele sub adieri de vânt molatec. Parfum de Florii se împrăștie prin noi toți și raza de soare binecuvântată vestește sărbătoare aleasă. Biserica e împodobită a Frumos, a Verde, a Lumină, a Bucurie. Închid ochii și iar mă duc spre tărâmul meu fermecat, din sat cu salcâmi și pământ uscat, unde primăvara avea miros aparte și viața părea că e desprinsă din cântec de cocoși și zumzet de păsăret ales. Mirosea a Verde și a Duminică și primul lucru pe care-l făceai era să ieși la poartă și să te uiți, lung, pe uliță, să vezi cine trece, spre ce trece și cât timp mai ai la dispoziție să-ți speli ochișorii și să o iei pe de vale până la biserica cea albită de Crivățul cu plete negre, pe care și le-a scuturat intens în nopțile de iarnă, de care încă îți amintești cu un fior.

Salcâmii sunt copacii străjeri în fiece gospodărie din satul meu cu nume ciudat, păstrați în caz de urgențe, când lemnele de foc nu ajung în vreo iarnă grea. De sunt suficiente, scapă de secure și mai stau pavăză încă un an sau mai mult. Ei știu tot; știu că de o vreme oamenii au mai plantat și altceva în afară de salcâmi și mesteceni. Salciile, care parcă prind trup doar dacă înfigi o ramură în pământ, încep să răsară pe șanțurile oamenilor. Și tataia avea salcia lui. Acum e a noastră, ne străjuie hotarul.

Îmi amintesc o duminică, pitită sub foșnet de crenguțe plăpânde și văd o siluetă de om strașnic, înalt ca un brad, căci avea peste 1,80 înălțime, și peste suta de kilograme, cu o față roșie, roșie de zici că își alesese culoarea bucuriei pentru împodobire aleasă. Venea din josul uliței, cu pas grăbit, cu pantalonii lui la dungă și haina de piele scurtă în care soarele făcea fețe-fețe, iar sub braț ducea un snop imens de sălcii pline de mâțișori. Și cum trecea, îi auzeai vocea inconfundabilă:

Să trăiești, Mărie, hai grăbește-te că a bătut clopotul o dată; hai, că-s Floriile!, și o zicea așa într-un fel de parcă pe ceilalți îi lovise amnezia și nu mai știau că ziua aceea era atât de așteptată.

Și iar foșneau mâțișorii salciilor sub brațul bărbatului care, atunci când vorbea, grăbindu-se, se bâlbâia ușor, spre deliciul nostru, al copiilor, căci nimic nu ne scăpa din amănuntele astea care întregeau povestea.

Adriană, măi Sălciuța tatii, ai făcut ochi, tată? Fugi de-ți spală fățuca și vino la biserică să cântăm Floriile!, îmi adresa cuvânt, și mie, nea Gicu, zis pe ascuns și Budală, și care ne era cumătru, dacă stau bine a desluși gradul nostru de rudenie.

Iar mâțișorii lui parcă mă ispiteau și mai tare.

Din curți, ieșeau, grăbite, femei cu basmale înroșite, cu narcise galbene în mâini, proaspăt rupte din brazda de flori, din grădina din față, a fiecărei case, și ți se părea că încă vedeai roua dimineții pe ele. Fete tinere, cu ochii cârpiți de somn, dar cu părul lucind de atâta pieptănare, își netezeau cutele rochiei, grăbind pasul. Zambilele lor lăsau, în urmă, parfum de tinerețe. Vreo dadă se legăna în baston sau la brațul vreuneia mai în putere și te uitai cum în fiecare coș sau mânuri muncite zâmbeau flori de primăvară ori ramuri îmbobocite de timpuriu cât să cânte biserica primăvara și pe Isus în zi sfântă.

După ce îmi umpleam ochii de frumos, intram în casă, îmi domoleam cu nițică apă buclele rebele, de îmi lipeam bretonul pe frunte, deloc estetic, dar cu o nevoie pe care nu o puteam explica, îmi luam fusta verde cu flori albe, care mă dispera căci o așezam frumos, în oglindă, dar, până mă îmbrăcăm de tot, i se răsucea elasticul din talie, de păream șuie mereu. Cinci minute rezista aranjatul meu riguros, după alte cinci răsucirea apărea, din nou, iar eu abandonam problema pentru o alta proaspătă – „oare câți vor observa că îmi ies degetele prea mult din sandalele mele de oraș”. Și de vedea cineva, cred că le era familiar amănuntul.

Deschideam poarta din vale, și, tiptil, ajungeam, și eu, la cel din urmă bătut de clopot.

Doamne, ce forfotă! Prin cimitir se tămîiau mormintele și se împodobeau cruci cu flori plânse, iar celelalte, rămase, înfrumusețând icoane, cântau în biserică a sărbătoare.

Ia uite, fată, aia a lu’ Verginica iar a adus, de la Buzău, crini din aceia regești de a pus la icoană. Pe lângă ei, zambilele noastre par ciulini!, se găsea una să chicotească ușor, făcându-mă să privesc către a lu’ Verginica, altă rudă de-a noastră, dintr-un neam cu mamaie. Habar nu aveam, însă, ca peste ani, fata aceasta avea să umple cu flori, mereu, nu doar de Florii, un mormânt de părinte plecat prea devreme, dar și Biserica, de parcă ăsta era rostul și tributul ei, ofrandă aleasă!

Nu fac altceva decât să împodobesc casa tatălui meu, cum mi-a împodobit el viața cât a trăit!, o auzeam murmurând…

Slujba începea, dar mie îmi părea că, în Biserică, florile cântă, sălciile și mai apoi chipurile de oameni, iar după anafura si binecuvantarea de final, fugeai să așezi la icoana casei un mâțișor primit de la Nea Gicu și sfințit de tata popa.

 

Până sa ajungi, însă, făceai popas pe la crucile celor pe care nu-i cunoscuseși prea bine, dar îi știai ca moși și strămoși, din poveștile altora.

Peste gard era C A P -ul, cu tot ce însemna el, și credeți-mă însemna – grajduri cu vaci lăptoase, pe care le păzea noaptea tataia, hale cu pui, unde lucra mamaia, silozuri de grâne, livezi cu prune grase, și pere aurii, grădină de zarzavat, duzii și aguzii ce ajutau la creșterea viermilor de mătase, dar ne îmbogățeau și nouă burțile, S M A – ul și toate combinele alea care așteptau mersul în câmp, tractoriștii cu bască de la I A S, altfel neconcepându-se uniforma, și mult verde, cu zumzet de viață plină, toate o ruină acum. Toate. Atunci, raiul.

Femeile se întorceau cu ramurile în mâini și cu zâmbete mulțumite pe chip. Nu se mai grăbeau. Stăteau toate în grup, așa cum le văzusem și deunăzi când coborâseră din căruța lui Nănele, bărbatul lui tanti Lenuța, cea mai strașnică femeie pe care o cunoașteam, după tanti Tinca a mea și bineînțeles, mamaie. Am reținut o întâmplare care încă își face loc prin multele adunate în cutiuța inimii. Când una dintre femei era bolnavă sau mai fără putere, iar cum în apropierea Paștelui nu era casă să nu fie primenită în var stins și lipită pe poale cu băligar de cal amestecat cu lut, dar și pentru că țoalele trebuiau scuturate, preșurile spălate cu leșie, și curtea măturată, albinuțele astea, de care vorbesc, se uneau cu toatele și până nu lăsau locul curat, nu plecau. Auzeai râsete, glume și strigăte ascuțite de Buzău, cum le numeam eu țignalul, iar seara reușea să le găsească mulțumite de fapta lor.

Când să se urce în căruță, femeia care era toată o lacrimă de mulțumire, apărea cu ofranda pentru lucratoare, un lighean de gogoși:

Ia, fă, luați de mâncați, că tare ați mai lucrat azi, că dacă nu erați voi mă găseau Sfintele Paști în mare dezordine!

Auzi, țață, dar sunt de post? Știi că noi am postit cu toatele de atâtea săptămâni?

-De post, mamă, de post – apă, făină și țaic proaspăt de la brutărie!

– Și de prăjit, în ce le-ai prăjit, bre ?, spuse una care în timp ce-i frecase oalele din bucătărie găsise, semn, niște untură de porc, într-o tigaie.

-Pfui, d-apăi, să știți că aveți dreptate, în untură le-am scăldat, că ulei de unde?, își frângea femeia și lacrima inimii, și mâinile, în timp ce privea ba la gogoși, ba spre femeile care deja se urcau în căruță.

Dar cum fiecare grup are printre el omul-salvator, numai ce se zburlește o dată mătușa Tinca, iar din două gesturi îi golește femeii ligheanul de gogoși în șorțul care-i era mereu pavăză:

Dă-le, fă, încoace, și bogdaproste; hai, rămâi sănătoasă și să ne vedem de Crăciun să te scoatem și atunci la liman!, puse ea zălog și bucurie în sufletul femeii.

Să vă zic că la un chiot de-al mătușii a aparut tot păsăretul de copii, de ziceai că semnalul era dat de dinainte: „Adriană, Angelă, Silvie, Sorină …haideti la gogoși!”, și nouă ne părea ca a venit bâlciul și sărbătoarea fix din acea căruță cu femei bucuroase de isprava lor.

Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii, îmi cântă și mie iar amintirile, și nu din nostalgie, căci viața de atunci fu frumoasă, dar în niciun caz ușoară, pe când cea de acum e cu bucurie și primenire de iubire mereu nouă, mereu recunoscătoare.

Cântă Florile în Biserică, iar inima îmi râde și îmi plânge deopotrivă. Și musc dintr-o gogoașă, de post, șoptind, încet, un mulțumesc.

Salcia de la poartă e deja înfrunzită; mi-a zis mie om bun…,

 

..semnează, Sălciuța tatii!

 

flori in biserica
sursa: internet, romaniatv

 

Să vă cântați florile sufletului oriunde, iar voi, cei cu nume-flori să vă bucurați de cântec, de frumos, de binecuvântare. La mulți ani! Paste fericit celor care-l sarbatoresc azi.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Februarie cu amintiri desferecate și mâțișori

Februarie mă leagănă duios pe muchii de suflet senin.

februarie

Ciudată lună. Multi nu o iubesc, o toarnă în cupele cu amănunte de care se lipsesc și o beau pe nerăsuflate cât să pară că le-a fost aliment dar că se pot hrăni mai bine cu ghiocei și muguri blânzi de primăvară așteptată. O împart grăbiți cu nerăbdarea și clocotul din ei, uitând că nu e deloc bine să-ți grăbești timpul. Mai bine să-i cauți haină cu folos și să te bucuri de molcomul serilor ce îți vor lipsi, dacă ești cinstit cu tine, când canicula verilor cotropitoare te va încinge că o curea pe mijlocul Albai ca Zăpada, luându-ți aerul pentru o vreme. Februarie al meu, însă, îmi e trambulină spre verde. Și sar fericită prin fiecare zi, de îmi simt picioarele mai pregătite pentru aventuri, iar inima mai plină de idei, gata să îmi fugă din piept, mulțumită de tot ce aduna și speră, cât să dea și altora zvâc de simțire nouă.

Februarie mă leagănă in miros de frezii, și ceață, in adieri de vânt, uneori turbat, și îmi așază pe frunte urme de fulgi ce au uitat sa cadă. Pădurea suspină, așteaptă semnul de trezire, dar nu se grăbește. Știe că la doar o toană de o clipă va fi din nou împodobită cu alb pe poale și pe vârfuri ce par noi căci și seva lor clocotește precum omul grăbit.

Îmi scot din fărâma mea de suflet două amintiri cu iz de făurar. „Ferecă și desferecă” i se mai spune. Și sora mea și părinții mei au făcut nunti in aceasta lună și și-au pus dragostea in zile cu moț de soare auriu, știind că nu se poate a fi altfel. Și n-au greșit deloc. De ar fi fost să îmi aleg eu luna asta, poate aș fi făcut mofturi de divă neînțeleasă, însă, cu fiecare an care a trecut, am realizat că această lună e dăruită curajoșilor, celor loiali, generoși, frumoși.

Nu mai mă împiedic de alte evenimente, mă mulțumesc cu gândul acesta cu moț de soare, căci uite, februarie m-a ales în acest an sa-i fiu liniște, și zău dacă aș convinge pe cineva să devină la fel. Simți sau nu simți. Dar pe drum de zvon de primăvară eu încă mă grăbesc încet, cu moțuri de mâțișori în mâini, tăinuind iarna într-un gând nălucă. Și-l torc…