Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poveste miracol cu mărgici în obraz

Poveste miracol cu mărgici în obraz...:
Avea o față de păpușă, cu ochi mari, albaștri, ten alb, cu pomeții ridicați și două gropițe adânci, care deveneau ca niște pliuri atunci când râdea, de puteai așeza în ele o boabă de piper. Știa, și mai mereu făcea  o șmecherie cu mărgici puse acolo, de parcă-și broda fața și așa încântătoare.
Ptiu, că frumoasă mai ești… fătuca mea!, iar ea se roșea și se rușina, neputând primi vorbele acestea fără a nu-și pleca ochii în pământ, ridicând ușor genele cele lungi, încercând a ghici de va fi lăsată fără de astfel de aprecieri care tare o stânjeneau chiar dacă venea de la cei de-ai casei; dar când era lume în jur era și mai  fâstâcită.
Dar femeia care o admira și o iubea  cu toată ființa sa, nici că observa ceva din tulburările fetei. Ea ar fi dat o parte din viață sa fie văzută, nu de un bărbat, ci de un oricare alt om, frumoasă. Se nascuse osoasă, cu trăsături aspre, cu vioiciune în ochi, dar cu arcadele parcă desenate a veșnică încruntare, cu pleoapele îndreptate în jos de ai fi zis că cineva îi trasase portativul plânsului pe ele. Crescuse parcă din apă, iar acum, la maturitate, avea trăsături masculine, pe care încerca să și le corecteze voit. Nu-i ieșea.  Înaltă, masivă, fără a fi grasă, cu palme mari și degete pline, cu număr mare la pantofi și cu un spate lat, era deseori confundată cu vreun bărbat al satului. Mergea dreaptă, fluturându-și brațele de zici că mai mereu batea pas de defilare, însa veselia nu o părăsea niciodată. Nici părul nu o asculta, încercând să-l lase lung cât să mai îndulcească puțin din toată imaginea aceea, pe care ușor-ușor o acceptase ca fiind a ei și cu asta basta. Insă, reușita era puțină, căci în coada pe care o purta pe spate, desimea nu era vreun atuu considerabil. Cu toate acestea Coca era generoasă în complimente față de oricine  avea chip frumos și plăcut la vedere, dar mai ales nu se ferea să-i alinte cu astfel de cuvinte pe cei dragi ei.
Se măritase Coca noastră cu cel cu  care copilărise, casă în casă, casă lângă casă. Se știau atât de bine și era atât de firească unirea lor, încât nimeni nu și-a pus vreodată problema că lucrurile ar putea sta altfel. Se cunună la preot, făcu paranghelie, dar rochie albă nu-și luă: Arăt toată ca un cort. Nu! De mă vrea, mă ia oricum m-aș îmbrăca, doar nu devin, fix de nunta mea, sperietoarea satului!, o auzeai făcând iar una din glumele sale ce-ți dădeau și zâmbet, dar și reținere…
Nunta însă a fost o bucurie pentru toți.
Născuse o fată, la puțin timp după, și toată sarcina s-a rugat la Dumnezeu să nu-i semene. Făcea aceleași glume sinistre, pe care nu le gustau mulți, dar ea le zicea râzând: „Doamne, orice să-i dai, sănătate multă, multă, toate degetele de la mâini și picioare; dă-i, Doamne, tot, tot, dar nu o face hipopotam ca mine; dă-i dulceață chipului.
Și Dumnezeu a ascultat-o; i-a dat mândrețea aceea de fată ce-și putea pune mărgici în gropițe, de drăgălașă ce era.
Iar Coca era fericită. Și devenea fericită cu fiecare zi, când tot satul știa că aceasta avea în ogradă cea mai frumoasă floare. Doar că floarea noastră nu era frumoasă că avea un chip de poveste incredibilă, ci pentru că în fiecare zi i se șopteau cuvinte  calde, dar ferme. Coca realiza că primise ce ceruse însă nu dorea să crească o copilă care să se teamă de viață, nu voia să o alinte excesiv, deși ar fi urlat de bucurie doar privind-o, și a ajutat-o să se formeze frumos, să privească viața și dincolo de aparențe și să știe că orice avantaj primit poate deveni dezavantaj și invers; La ce i-ar folosi să rămână o păpușă și atât? Știu eu ce știu!, se scutura femeia care, de altfel, din păpușă nu-și scotea copilul, dar în gândul ei tainic, ei spunându-i așa, câteodată, doar..
Nu făcea caz de felul ei bărbătos, dar îi arăta zilnic că respectul vine, în primul rând, apreciindu-te pe tine, nu lăsându-te pradă preconcepțiilor lumii. Aveau o fermă și lucrau cu toții în ea, de la bătrân la tânăr, de la frumos la urât, ar fi bombănit Coca în clipele sale de umor negru, dar cumva neauzită de nimeni, de la bolnav la sănătos. Fiecare cu ce putea, iar viața lor nu era altfel decât a altora.
Într-o zi, însă, pe când mă servea cu un pahar de caisată, îmi șopti ca și când deținea adevărul lumii:
Auzi, creațo,  ai grijă ce-i ceri lui Dumnezeu că te aude! Eu toată viața mea l-am certat, în gând, pentru că-s precum bărbat-miu de musculoasă, dar i-am cerut copil frumos și bun. Mi-a dat copil frumos și bun.
-Ei, că nu i-oi fi cerut și altceva, bag seamă?!
-Nu, nu i-am cerut. Mă rog Lui, îi multumesc, dar am primit ce voiam; restul e viață.  Acum totul depinde de noi, că El îți dă dar nu-ți bagă și-n sac. Miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după….
Copila cu mărgici încă se face mare sub privirea Cocăi. Am vorbit cu ea deunăzi și mi-am adus aminte de asta cu cerutul către Dumnezeu. Câtă putere să ai să-i ceri doar un lucru, când e așa de la îndemână să ne uitam în Sus și să dorim tot felul?! Apoi, m-am gandit că, în definitiv, acel lucru special îl deosebești din multele primite sau dispărute în viață. Și pe acela îl crești, și-l crești, și-l ocrotești, și-l plângi când nu e bine, și-l oblojești și iar îl cresti, și-l crești cu un singur cuvânt chiar – mulțumesc, Doamne! Căci da, miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după ...
fata cu mărgici miracol
miracol, sursa- internet

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Când sfârșiturile se înnoiesc

Când sfârșiturile se înnoiesc, apar artificiile surprinzătoare ale Universului. Se rostogolesc zile în luni și se întrepătrund anotimpuri deși totul nu pare altceva decât spectacol cu repetiție, într-un alt an, într-o altă dimensiune.
S-a întunecat orașul de două zile-ncoace. A plâns cu lacrimi de zahăr kandel cerul și s-a așezat, în chiseaua grădinii, pulbere rătăcită de octombrie înghețat. Într-o singură zi, s-au mișcat trupele de comando ale văzduhului, aducând tunete și fulgere în timp ce coborau de zor mici cercetași albi. În tot timpul ăsta, secundele despărțeau luptele. Soarele îi însoțea în încercuiri de o clipă, ca, târziu, în noapte, viscolul să spulbere și să-i învrăjbească între ei, doar-doar nu s-or așterne pe caldaramul știrb si rece. Apoi o tăcere nefirească s-a instalat de parcă nimic nu se întâmplase și urmele fine rămase pe acoperișuri erau doar închipuiri dintr-un coșmar pe care aveai impresia că l-ai mai trait, cândva.
Iedera roșie, filigran natural al toamnei, cusută parcă de cel mai neobosit artist, s-a ciufulit toată, împrăștiind din frunzele sale ruginii pe poteca pădurii. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum se întinde aceasta pe pereții clădirilor. Ai senzația ca sunt coloane întregi, ca niște cozi de fată tânără și cochetă ce nu se poate hotărî cum să-și lase părul. De data asta vântul atât i l-a înfoiat de o lăsase necoafată în văzul lumii. După o oră, însă, stătea impasibilă, încremenită, cu câteva frunze lipsă, dar încă dârză și frumoasă, semn că multe furtuni mai trebuiesc a veni pentru a o face să renunțe la coama sa roșie. Sincer, o înțeleg. Să se bucure cât mai poate căci, în curând, noiembrie nu se va mai juca în episoade fantomatice și o va sili să se orienteze spre stilul de iarnă. Ea mi-a soptit că prefera să joace în basmul „poveștii din frumoasa adormită” decât să se știe tunsă și cheală, admirată doar de câțiva pitigoi și hrănindu-se cu amintiri de primadonă.
In definitiv, nu e singura care așteaptă primavara din luna noiembrie. Vecinul cel blond care îi dă binețe dimineața și seara nutrește aceleași sentimente. Pentru ei nu exista iarnă, ci doar o trecere spre verde. Pentru mine, nu contează anotimpurile. Nici lunile chiar. Mă simt ca o nucă. Sunt o nucă. La adăpost, într-o coajă dură și frumoasă, rostogolindu-se încet în înțelesuri și povești cu a fost odată. Cu miez dulce, din care se pot hrăni toți cei care simt nevoia să guste, sau matur, îmbogățind masa sufletului pribeag, rătacit prin cuvintele mele, în înserări de gând.
Am fost nucă verde, coborâtă în dulcețuri de vorbe, primite cu greu, uneori sau firesc ca o bucurie de primăvară binemeritată. Am fost decojită, marcând mâini, îngălbenindu-le trecerile în amarul neliniștilor mele și ronțăită discret silabă cu silabă. Câțiva, m-au asezat în săcuți de pânză, ca pe o comoară dragă știind că atunci când va veni vremea voi fi de nădejde și gust la masa cea de taină. Uneori, mi se-ntâmplă să-mi uit menirea și să încremenesc în singurătăți voite, așteptând clipa degustării profunde. Mă ofer atunci, ca pe o ofrandă,  într-un pahar-degetar, devenind nucată amețitoare, în semn de iertare căci nu am nicio explicație verosimilă pentru tăcerile și izolările mele. Poate doar alcoolul să reușească să vă îmbete dezamăgirile.  Stiu  că așa mă  mai adun dintre lucrurile care îmi îngrămădesc literele și secundele, amețindu-le într-o gaură neagră, din care nu ies nici eu, nici cuvintele. Și totuși, sfârșiturile se înnoiesc, iar eu îmi scot inima din carapace, măcar cât o simțire în plus.
Doar blondul meu m-a salvat dintr-o rostogolire imprudentă și m-a așezat pe polița cu semne calde, lângă trei vreascuri de nuiele, un fir de busuioc și o fotografie cu ramă aurie. De acolo, vă scriu, cu litere-candele care sigur vor încălzi orice anotimp ar veni.
Cândva, spuneam că mi-e lumea amestec și poate și din acest motiv războaiele vremii nu mă mai sperie. Mă sperie doar înghețul din oameni, vrajba, agresivitatea și inconsecvența unora. Mă îndepărtează pașii  de-i simt în spatele meu mult prea puternic, de parcă sunt iscoade care au lipsit de la lecția de camuflaj și dau fiori prin sunetul flecurilor de la pantofi, dar și cei care se caută în cuvintele mele mai mult decât merit. Mă mai întristează și faptul că-mi cenzurez emoțiile sau trăirile, întrucât se întâmplă deseori să se decojească din mine mai mult decât am, decât sunt.
Caci…sunt o nucă. Mă voi rostogoli încet spre povestea de mâine, una care se cere încălzită în aura iubirilor cuminți. Unele știute, prinse în carapacea mea de nucă. Curând, voi străluci în pom de Crăciun, învelită în staniol, și agățată pe ramuri cu miros de sărbătoare, amintindu-mi de mamaia mea și ciurul ei cu nuci ce deveneau globurile cele mai frumoase. Nu e nevoie de mult să fii fericit, dar e nevoie să știi ce te face fericit. Exact ca zicala aceea că vorba fără faptă, e degeaba. Și uite așa, vă spun că o vreme am lăsat vorbele căci faptele se cer și viața se trăiește și dincolo de cuvinte.
Vreți o nucă?

 

sfârșiturile înnoite dintr-o toamnă nucă
sfârșiturile înnoite dintr-o toamnă nucă
ps. Dedic această scriere tuturor celor care poate au înțeles de câte ori am vrut să închid această poartă de comunicare, din cu totul alte motive decât cele ce țin de drag de scris, inspirație sau bucuria descoperirii frumosului din oamenii pe care îi găsesc în casele lor virtuale. Când lipsești mult, nici nu știi cu ce să începi, iar eu am tot lipsit în acest an.
Vreți o nucă? Când sfârșiturile se înnoiesc
Vreți o nucă? Când sfârșiturile se înnoiesc
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Măsura vieții

Măsura:
Când omul te cunoaște suficient cât să știe până unde mergi cu răbdarea, când știe ce punct slab ai și lovește în el nu cu pietre, ci flori, ca și când ți se pare ție că e doar o scăpare de moment, taci și nu mai privi peste umăr. Nu va fi acolo decât o nouă acumulare.
Troiene imense ce ar putea veni avalanșă când tu te rătăcești prin depărtări. Decât busola hazardului, potrivește-o pe cea a instinctului sau a pe cea a inimii. Și mergi încet, fără ranchiună, fără resentiment, căci tot ce s-a spus vreodată, din întâmplare sau nu, a avut folosul ei.
 
Nu te feri de vorbe! Împarte-le cu oricine vrei și nu te gândi la repetiții posibile. Totul e posibil. Singurul lucru pe care l-aș face oricând e să vreau sa fiu fericită, iar daca ceva îmi dă dureri de stomac, acela e disconfort și stare de care nu vreau a ști.

 

 
Și cum fac asta? Văzându-mi de toate lucrurile frumoase din jur, unde, uneori, măsura e necesară. Măsura. Aici am descoperit eu fisura care mă caracterizează, apropo și de deciziile de care tare ați râs voi în ultima vreme, vizavi de dieta mea. Orice minus sau plus dezechilibrează.

 

Nu m-am gândit niciodată că niște decizii simple mă fac să fiu exuberantă, dar îmi trăiesc întâmplările socotind că uneori gloanțele sunt cu recul. Nimic din tot ce am făcut eu bine sau rău, nu au rămas suspendate pe coarda timpului. Toate au lovit, pe rând, pe neașteptate în carapacea vieții mele. Dar am știut că le merit. Și da, merităm să rămânem senini, cu inimile strânse aproape doar unde simțim, cât simțim. Nu e nimic rău în asta, e prevenție. Sunt atâtea lucruri de experimentat încat, înca o data spun „fii special prin diferențe, nu asemănări”, viața ta va avea lumină aparte. 
Am să-mi repet asta, ca o parolă de resetare când ajung la plafonare. Să  continue cine vrea;  eu îmi aduc alte începuturi, și altele, mereu și mereu fie că e aici, în scris, fie că e în viața care nu are mereu reperul dorit.
 Prefer una de aramă, caldă și moale care să-mi strângă în suflet povești cu cafea la nisip, din ibricele de cupru ale  vieții. Croșetez cuvinte și noi începuturi. Cine mai vrea, cine mai poftește? Voi o puteți face fără măsură, eu…habar n-am să împletesc în  lână, bumbac și fire de mătase, dar mă risc cu cele de  litere.
Iubesc multe lucruri, dar le iubesc mai puțin când nu le mai simt aparte. Și atunci, mă întorc la simplitate. Aceea unde ne vom întâlni mulți dintre noi, la o masă mare, cu pâine pe masă și dulceață de gutui, cu gogoși și lapte cald, cu struguri și prune cărnoase, împărțind bogății ce ne sunt dăruite tuturor. Gazdă fiind, vă scriu fiecăruia un poem, pe o frunză sau o foaie îngălbenită de vreme, una reciclata de prin viețile mele cele fără de rost, amintindu-i rostul într-o zi  obișnuită cu iz special, sau speciala ca azi dar cu aer obișnuit. Și orice fisură voi avea în suflet, va dispărea, căci mă vindec cu litera și mă revigorez cu silaba și cu zâmbet de om potrivit.
Măsura vremurilor nu o am, dar o am pe cea a sufletului. Acolo nu mai încap din cele care îmi dau brumă și fior de neplăcere, ci doar bucuria că ne putem fi sănătoși. Restul e ….Dumnezeu. El ne adună alaturi, o vreme, si iar o vreme; pe mine, pe tine, pe alții, ca într-o matematică dumnezeiască din care cu rest nu dă nimic, decât gândul rău. 
Azi  e tare frig; de o săptămână centrala își face de treabă, cateii dorm, iar eu bat câmpii pe aici, de fericire…, împletind măsuri de recunoștință, în miezul nopții, așteptând dimineți…fără măsură...
 
Aveti grijă de liniștea voastra!

 

********

dimineața:

Deja mi se spune că nu se ține pasul cu scrierile mele. Am mai spus, eu când sunt preocupată sau cu multe pe cap, nu mai vorbesc de tristeți, care, slavă Domnului m-au ocolit de o vreme, nu pot scrie nimic. Apoi, am ciorne si idei începute și mi-am zis, de ce sa aștepte un rând? Rândul cui? Rând de socializare pe blog? Să îmi setez emoțiile pentru o zi de miercuri doar pentru că nu se face să public cinci texte într-o zi? Mâine e posibil să amuțesc, dar azi îmi vorbește inima și nu  mai vreau decât să-mi amintesc că, într-o toamnă de 2017…..viața mi-a arătat că are și alt plan cu mine. Unul pe care nu-l observam, și ca ce e bun pentru unul, nu va fi și pentru altul, iar ceea ce va alege fiecare e cel mai bine. A fost o vreme când căutam oameni care să nu-mi fie prea diferiți, să nu ajung în lupte de idei. Acum, îmi dau seama că nu trebuie să caut nimic, ci să mă bucur de cât pot merge la pas cu omul acela. Măsura sufletului poate părea restrictivă, dar nu e așa; e doar forma de a proteja comori de zile, fără încruntări de sprâncene.
Am dăruit și primit mult, uneori mai mult decat as fi avut nevoie, iar eu am dat mai mult decat as fi fost în stare să dau, dacă nu mă simțeam, cumva, datoare. Multe lucruri vin dezamăgitor. Oferi exact ceea ce nu dorea să primească acel om, chiar și în concept, nu doar faptic. În definitiv, suntem, cat suntem și atat. Fiti fericiti cu ce aveti și bucurati-vă de cei dragi. Pe ei să-i tineti mereu la masa voastra. Chiar dacă pleacă, puneti o farfurie în plus la masă. Se vor bucura să știe că astfel nu au rătăcit niciodată. Si nu le reproșati că nu au fost cu voi mereu. Știți în câte locuri nu mai merg din cauza reproșurilor sarcastice pe care le primesc la întâmpinare? Aia nu e dovadă de bucurie, ci de cu totul altceva. Dă-i omului un pahar cu apă, o bucată de pâine, întreabă-l de îi e bine și încearcă să nu-l mai faci să plece. Dacă tot pleacă, nu-l vei tine cu forța, nici măcar cu zâmbetul tău amar de dezamăgire. E în legea firii!

 

croșetez liniște din cuvinte cu măsură fără măsură
Croșetez liniște din cuvinte …cu măsură, fără măsură
Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De ziua cafelei

De ziua cafelei:
De 12 ani, soțul meu face cafeaua în casă, fie că e dimineață, seară, pentru musafiri sau așa de duminică. De 12 ani, il vad cum coboară in bucătărie, mesterind, cum numai el stie, nemultumit de aroma vreunei cafele nepotrivite, făcand pe alchimistul, rostind descantece și ascultand bolboroseala filtrului pe care l-am schimbat de x ori. E magie ce face el, pentru ca, nu stiu de ce, dar nu totdeauna măsurile, apa, butonul și tehnologia îi sunt prietene. Uneori îi zic, tremurand de nerabdare: Bre, dar eu nu vreau aur, vreau doar o ceasca de cafea.
Nimic, până nu simte el gustul și aroma care trebuie, cafeaua nu se serveste. Uneori fur pe ascuns cativa stropi, dar asa pe nevăzute, sa nu mă intampine încrucișarea sprancenelor lui. De 12 ani, eu nu beau doar cafea, ci iubire și patima, caldura de bărbat meticulos pentru care nu exista „lasă că merge și asa”, cum nu exista „nu se poate”.
Azi, miroase, in casa, a cafea buna, perfecta, cu speranțe și dragoste. O ceașcă din aceea mare, de care vă vorbeam deunăzi, albă, ca de supă, pare a se îndrepta spre mine. Il vad inmuindu-și buzele, gustând licoarea, ca și când pune o mică vrajă:
-Iar ai băut tu prima gură! Mi-ai furat norocul!, îmi spun eu, razand, replica favorită.
Ha, ha, si ce dacă! Eu sunt norocul tău, tu al meu.…, imi raspunde identic ca ieri, probabil ca maine..
Oare cum pot doi oameni să nu se sature de dimineti si replici ce par la fel. Doar cățeii nu sunt de acord. Dimineata sunt cu ochii pe noi, stiind ca vor sta ca in povestea caprei cu trei iezi…tot asteptand sa revenim acasa.
Cred ca si lor le place momentul nostru de rasfat matinal….
Cafeaua,.. placere vinovata, bucuria unei zile incepute perfect..
…CICĂ E ZIUA CAFELEI…

Viața pate fi mai frumoasă doar păstrand aromă de om bun, aroma cafelei noastre cea de toate zilele

de ziua cafelei
de ziua cafelei
Mărgăritare versificate · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Tăcerile pot fi înțelepte

Tăcerile pot fi înțelepte.

Usucă, pe rând, semințele vrajbei,
Iar furtunile nu mai apar.
Mai ales cele de suflet
Sau cele dintr-un pahar cu apă
Pe care mai bine-l bei,
Să-ți ude și să-ți înmugurească
Gândurile bune!

Vârtejul sufletului se poate potoli ușor
Făcând ce-ți place;
Plecând printre suflete calde,
Unde nu-ți mai cauți, singur, locul
Și nici nu-l găsești ocupat
Pe cel pe care credeai că stai comod.
În definitiv, viața nu e statică
Și nici nu o duci cu ocheanul ridicat,
Pregătindu-te pentru inamici.

E de preferat să lăsăm simțurile
Să adulmece parfumul frumosului.
Uneori, e posibil ca altul să nu-l mai simtă pe-al tău.
Bucură-te!
E pregătit de alte esențe
Mai intense, diferite,
Care să nu plafoneze
Și care, indiferent de ce ai fi făcut,
Tot mai frumoasă decât erai
Te vedea, te simțea.

Tăcerile vindecă,
Dar nu și revenirile după tăceri
În același loc primejdios.
Mai bine treci și explorează
Ceea ce ești,
Ceea ce vrei,
Ceea ce te face pe tine diferit!

Scutură-te de ce împrumuți,
Cu voie sau fara voie,
Și rămâi cum te știi,
Dacă te mai știi;
Cu sufletul plin de dorința
De a citi în stelele cunoașterii.

Ce dacă nu crezi în fericire?
Ea crede în tine!

tăcerile mele, tăceri de pisic
...o parte din fericirea mea, pe care o prefer infinit celor cotropitoare, tăcerile mele, tăceri de pisic
De-a lungul timpului, mi s-a spus că sunt mulți care se regăsesc în cuvintele mele.  Adevărat, în simplitatea mea, nu spun nimic nou, ci spun în felul meu. Sunt situații care mă inspiră, dar niciodată nu am vorbit despre niște convingeri, ci posibilități. Mi-e mult mai simplu să mă rup de situații și să privesc dincolo de ele. Așa, drumul, devenirea, contează.  Sunt momente când orice nimic  te poate face fericit și clipe când, deși în vârtejul succesului, nu poți simți măreția, căci pe munții tăi se vede alb de îngrijorare sau e plin de grijile cotidiene. Apoi, vine o zi când realizezi…că „vinovații fără vină”  fac parte dintr-o chimie pierdută în esențe ce nu mai satisfac. Și gata. Însă degeaba traduc eu stări, dacă memoria revine cu parfum dens. Aici, fiecare e liber să aleagă. Eu nu privesc peste umăr, niciodată. Ci doar…înainte. Senină. Si fericită de nimicurile care mă adună în zâmbet. Tăcerile vindecă mereu.
Ps. Pentru cei care mai trec pe aici, mă scuz și spun că toată avalanșa asta de cuvinte, o las aici, în păstrare. Sper să nu vi se pară  „prea mult”.  Tac cu lunile și recuperez cu clipele. Să fiți bine, fiecare cu ce îl face fericit! Mașa, mulțumesc pentru conversație. Uneori, muza vine din lucruri neașteptate. Acum, de la tine…