Despre luni, într-o miercuri..

Luni am avut o zi plină, dar surprinzătoare. Ploaia iar a venit ca un incurca lume, gata sa ma chinuie prin trafic și pe unde m-as fi perindat. Mi-am luat o pelerina de ploaie, neagra lucioasa, gen vrajitoare si am facut slalom printre responsabilitati.

Spre seara, am ajuns intr-un loc unde nu mai calcasem de 11 ani. Mda, dar locul acela imi fusese mie, cel putin trei ani, un fel de acasa, asa ca era greu sa explic, de mi-ar fi cerut cineva asta, emoțiile care mă purtau.

Și cum credeți că m-am comportat? Deloc asteptat. Nu m-am dus sa inspectez locul, nu am privit prea mult in jur, nu am cautat ceva care sa ma apropie de un atunci, dar nici de un acum. Eram un robotel, cu ploaia in minte, cu ochii spre lucrurile care imi tot scapau din maini, curioasa de ceea ce simteam, nu ce vedeam.

Ei bine, mi-am dovedit, luni, ca omul e ceea ce ma face pe mine sa raman, sa simt, sa cred, sa sper, sa fiu sigura pe mine, pe ce fac, pe ce simt. Locul era ca o prima dragoste, dar nu ma stapanea ci era doar potrivit mie si atat.

Oamenii, insa, îi doream a fi pe măsura timpului și emoțiilor actuale. Si au fost surprinzatori. Intre o figura rece, cunoscuta dar plutind in necunoastere, alta care te facea sa descatusezi flexibilitati de care nu te stiai in stare, a aparut, in sfarsit, omul cald, prietenos, profesionist si cu zambet de felina cat sa topeasca orice nebuloasa din mintea mea. Si mi-am recunoscut-o, in mine, ca intr-o nevoie de care habar nu aveam.

Instinctul e important, dragilor. Sa nu va indoiti de asta niciodata. El iți spune ce ai, de ce ai si cum acel ceva sau cineva iți e tie potrivit.

Am ramas cu o stare de fericire, ca la o cafea bauta cu un om nou, dar stiut, intr-o locatie știuta, dar mai putin importanta decat credeam ca ar putea fi.

Oamenii, dragii mei, fac un loc sa devina prietenos sau nu, oricat de placut îți e sau doar pasager. Acum, am in mine o liniște și o siguranta, ca oricata ploaie ar fi, oricate emoții ar veni, oricate nereusite as avea, ele se estompeaza cu un zambet de …..felina, care te asigura ca esti bine, asa cum esti. Si astfel, devenirea e fireasca. Am fugit mereu de cei care vor o versiune mai buna a ta, cand, de fapt, adevarati sunt cei care te vad ca pe cea mai buna versiune, asa cum esti, dar iți ofera solutii firesti spre imbunatatire.

Si nu e putin lucru, credeti-ma!

PS. Fotografie pun una care ma face sa zambesc si despre care va voi vorbi, pe larg, curand…

 

Șefuletul mic

 

Diana Kundalini, m-am conformat:

Am și eu, ca omul, niste verdeață, în curte, sub formă de arbuști, pomi, caprifoi și alte foi de astea verzi. Anul ăsta, am pus tot felul de îngrădiri ca ai mei căței să nu mai trebăluiască pe acolo.

Bun. Și, gândesc eu ca adultul: pe acolo nu poate intra, nici pe acolo, nici pe acolo. Vreo două luni funcționează treaba sau o fi funcționat cât nu am văzut eu. Până ieri, când îl văd pe Toto cocoțat pe o masă pe care, teoretic, nu are cum ajunge.

Și urlu: Totoooooooo!

Am uitat sa specific – urlatul se făcea din casă! Deci nu știu cât a ajuns la urechiușele lui!

El sesizează un deranj pe fața mea, bagă codița între picioare, pleacă oarecum căpșorul și mă privește pe sub bretonul lui lung nedumerit. Așteptând. Tot pe masă, of course.

Eu mă apropii, nu mai ridic tonul și mă gândesc să abordez atitudinea soțului care vorbește cu ei de parcă sunt cu două picioare, nu patru, și au și liceul terminat:

No, daca ai intrat acolo, acum arată-mi, te rog, și cum ieși! Fără să fac vreun gest sau să îl invit cu tonul meu să iasă. Doar din cuvinte spuse firesc, de parcă împărțeam o cafea.

Nici una, nici două, Toto face un salt sprințar, ajunge de pe masa pe o banchetă, apoi se strecoară printr-un luft subtil într-o brazda mica, ajunge pe un ghiveci imens, unde am un brad plantat, că dacă nu am pământ, am creat eu loc pentru ditamai bradul, iar de acolo, ca pe bulevard, sare, din nou, pe o alta banchetă. Nici prin cap nu aș fi făcut traseul ghidușului, care era tare mândru de el și tot lovea cu codița tăblia băncii.

Momentan, nu am cum să-i îngrădesc accesul, dar clar va trebui să îl las pe Toto să îmi arate punctele slabe înaintea vreunui proces definitiv de grănițuire.

Cum să te pui cu șefuletul mic, cum îi spunem noi lui Toto? Nu poți, frate! Nu poți!

 

Acum doarme. Cam așa!

La noi, în satul cu mere dulci

La noi în sat mere aveau toți. Nu semăna, însă, un măr cu altul, de parcă, în grădini, oamenii au vrut să își arate unul altuia că al lui e mai cu moț. Nu erau. În satul nostru, merele nu erau prea mari, oricâtă maturitate trecea peste ele, pentru că, de atâta așteptare a pârguirii, te trezeai că zac toate pe caldarâm, În jurul copacului.

Ațoase, lemnoase, acre de ți se strepezeau dinții, spre bucuria mea și enervarea celor mari, niciodată nu primeau atenția cuvenită. Oricât de diferit ar fi fost gustul, era ca într-un concurs cu niciun câștigător. La noi în sat, fructele erau trufandale mereu. Prunii cei buni nu existau decât la anumite case, iar prunele grase creșteau la Colectiv cu nemiluita. Plezneai mâncând. În schimb, perii, oooo….acum, știind ce pere se vând prin urbea noastră, perilor ăstora le trebuiau făcute statui. Se coceau în tihnă, fără grabă, fiind zemoase atât cât trebuia.

În ziua de Sfântul Ilie, noi, copiii de atunci, ne trezeam și priveam spre cer. Ce credeți? Așteptam norul cel mare aducător de ploaie vindecătoare. Ni se spusese nouă că va trece Sfântul pe cer cu biciul și carul lui de poveste. Nu era om, de fapt, să nu aștepte semnul printre seninul cerului ca pe un miracol care ar fi vindecat ceva din uscăciunea aceea care părea că ne-a teleportat, pe toți, direct pe lună, căci așa arăta pământul, crăpat atât de tare, încât se distanțau marginile puternic și se formau crăpături adânci ce păreau cratere nisipoase, numai bune de hrănit imaginații.

 

Uneori, rugăciunile oamenilor erau auzite, și ploaia aia scurta devenea chiot de bucurie. Domolea puțin așteptarea. Alteori, nu se întâmpla nimic și oamenii chemau paparudele sau se gândeau la țiganii de la marginea satului care făceau cărămizi din lutul nostru bun, că au îngropat iar măgarul. Asta e altă poveste, una cu secetă forțată și cu ploaie venită, brusc, după ce au reușit să găsească locul măgarului îngropat de viu și dezgropat de localnici. Si nu, nu-s legende, deși ar putea părea. Poate doar superstiții combinate cu coincidențe stranii. In satul meu, ploaia a avut mereu rol puternic si era privită cu respect și așteptată de fiecare dată cu bucurie.

După ce treceam cu privirea toți norii, te uitai la poartă, nerăbdător, căci era zi de împărțeală, dar nu una obișnuită. Se împărțeau trufandalele de prin grădini. Pe recamierul din odăița cu tavan prea jos, vopsit albastru, se rostogoleau, astfel, mere de toate felurile, corcodușe, zarzăre târzii, căci de vreo lună nu mai erau prin pomi, piersici de oraș, vișine, prune verzui, câteva pere tari, prune grase, un pepene, de la căruța cu coviltir colorat, pe care sigur îl cumpăra mătușa și ni-l împărțea noua, porumb fiert de la tanti Mia, vreo smochină pe care nici nu o băgai în seamă de stafidită ce era; însă cea mai așteptată ofrandă era cea de la baba Ioana. Doamne, aveau oamenii ăia raiul și ei nu știau. Sau știau, habar nu am.

O casa veche, mai veche ca băbuța noastră care mergea în două bețe, cocârjată și adusă de spate de zici că era Sfânta Vineri, cu o prispă unde încă se zăreau dantelării în lemnul maro, vopsit, străjuită de un copac imens cu roade multe și dulci, ca în povestea cu fata babei și fata moșului. Dar merele alea nu erau mere obișnuite, erau mici cat ai fi mâncat unul dintr-o dată, pe o parte roziu, ca mărul Albei că Zăpada, și pe alta verzui trandafiriu.

Daca vă imaginați că știți ce înseamnă dulcele mărului cât un degetar, vă înșelați. În niciun caz nu rămânea vreo urmă de dulce apăsat sau vreo părere zaharisită ca dintr-un fruct obișnuit. Nu, era un dulce suav dintr-un acru transformat subtil, era ca o așteptare suavă de bun rafinat, într-un gust nemaiîntâlnit. Aș jura că acel fruct ar fi putut da dependențe mari oamenilor de la oras, și ar fi revolutionat ideea de fruct, însă cred ca mi-a fost mie sortit să rămân cu suprema comparație a mărului perfect.

Și cum vă spuneam, după ce poala de mere de la baba Ioana era rasturată printre celelalte, dupa ce toate casele primeau din rodul lor, și după ce mâncam până dădeam în pântecăraie bănuită, fix de a doua zi, de după Sf Ilie, noi copiii, ne îngrămădeam sub copac și ne culegeam bucurii mici și dulci și mâncam până crăpam, neștiind că musai ar fi să le spălăm sau altele ce ne-au invadat zilele astea care par din ce în ce mai departe de cele despre care vorbesc eu.

În satul meu, se ținea cont și se credea în bucuria simpla a darului ceresc, dar coborat în crengi cu rod, ce ne devenea, noua, licăr special, într-o zi specială, pe care oricum aș trăi-o, printre bucurii sau tristeți, printre ploi sau călduri mari, tot mai face loc amintirilor cu poarta larg deschisă:

-Mamaie, vine de-mpărțeala, mamaie! Și ochii mei iar au sclipirea aceea de o știți….

Zi tainică să aveti, si să împărțiți rod. Vă las și eu mărul meu dulce, din cuvinte, să va fie leac și bun…

 

sursa: radio.cluj, internet

Lampă-Lupu’-Băiatu’, din nou…

Am câțiva prieteni care mă întreabă de ce nu scriu mai des despre câinii mei. Mai des decat o fac?, zic eu nedumerita.

Nu știu, deja imi pare ca scriu prea mult și pentru că sunt surse inepuizabile de subiecte, mi-e teamă să nu devin „penibilă” amintind mereu de ei. Sau, poate, mi-e frica să nu „deranjez” prea tare acolo unde nu există înțelegere față de ceea ce am ales noi să trăim.

Azi am găsit textul ăsta, și am realizat că ar trebui să nu mă mai cenzurez ..atât. Pot fi ocolită ușor, la o adica…

Cum imi incepeam eu anul 2015. Cred ca toti stiti povestea cu creata, blondul și cainele lup gasit, imediat dupa Revelion. Asta e intermediara, scrisa atunci la cald. Ce paradoxal pare acum, cand totul a prins contur de obișnuinta:

”Aşadar, mâine (8 ian 2015) se va face o săptămână de când m-a mâncat undeva să umblu după lupuşori rătăcitori pe strada şi, cum nu aveam acasă decat cinci câini şi o mâţă (alta decat Fifi), mi-am zis să nu începem anul fără vreo faptă bună ce nu va rămâne nepedepsită. Si le-am mai adus un frăţior. Da, dar frăţiorul e cam mare, are vreo 11 ani şi vreo 40 de kile; era necipat, era nedormit, obosit, speriat şi aş putea-o tine asa mult timp. Dacă, în prima fază, am avut noroc şi i-am putut pune lesa, urcat în maşină, adus în pas vioi la reşedinţă; dacă contactul cu patrupedele personale a fost unul mai mult decat surprinzător, pe Bobiţă frumosul alegându-l ca partener de joacă; dacă din prima a intrat in cuşca vilă ce a meşterit-o Mihai cu un prieten, pe repede înainte, neştiind dacă la cât era de blănos va rezista la ”căldurile” din casa noastră; încetul cu încetul a prins forţă şi curaj.

 

Nu mai voia prea mult afară, mă lasa să-l mângâi, dar dacă exageram băga iute o mârâitură şi un nas creţ de uitam că mi-e drag. Câinele se dovedea a fi cu personalitate puternică. Prea puternică, uşor paradoxal pentru cat era de static. Totuşi, nu poate fi vorba a fi caine de pază sau iute, el isi face bine treaba, latră omul, intrusul, câinii străini, dar se mira de atenţia primită şi se straduieste sa ne raspunda eforturilor noastre. De asta nici nu răspund celor care cred ca frumusetea lui poate tine loc de giumbuşlucuri, dorindu-l pe post de companion. Şi totuşi, giumbuşlucuri ştie a face: timp de 12 ore a urlat ca lupul încontinuu, de mai aveam puţin şi regretam faptul că am ales să-mi complic existenta cu al 6 lea catel. Mi-a trecut repede cand am văzut că se urca singur pe canapea şi că imi mulţumeste cu privirea lui de fante tomnatic. Cand l-am mai văzut şi jumătate afară, din curte, căţărându-se pe gard, intr-un exercitiu de echilibristică, de circ, căci eu numai la tv mai văzusem astfel de faze, mi-am zis că e musai sa fie dus la sterilizat şi să-i tăiem avântul. Şi la propriu şi la figurat.

Azi, Lupu Băiatul a fost scutit de tandreţuri prin gard cu ochioase lătrătoare şi o dată cu cipul a beneficiat şi de o operatie ce se voia banală. Şi chiar credeţi că a fost banală pentru lupuşor? Ei, nu…s-a luptat pentru podoabele lui, neacceptând guler,injectii, mâini străine şi alte acareturi. Nu a fost după el, in schimb. Acum când scriu, parcă simte, vrea cu orice pret sa vină spre noi. Nu poate, dar va putea şi eu nu reuşesc decat sa mă uit la el cat de frumos, minunat, puternic şi perseverent e. Si desi postarea mea cu caine gasit, din 2 ianuarie, după ce a hălăduit trei zile in oras fără să-l oprească nimeni, are peste 500 de distribuiri, ştiu doar că cine a abandonat acest caine, nu cunoştea deloc ce comoară a avut la casă. Nu-i nimic, ştim noi, asa cum stim că perioada rea va trece şi el va urca din nou pe canapea, ca si cand acolo e din totdeauna. Simt că va muta mobila din casa cu al lui coif protector și deja are o nouă poreclă. Se numeste Lampă! Să ne fii sănătos, Lampă-Lupu-Băiatu!”

8 ian 2015

Trei ani și jumatate cu un caine minunat despre care as scrie de zece ori pe zi, sa nu uit, candva, ce frumoase pot deveni zilele cu un strop de ajutor….

Va salut. Atat.

 

Ascunzișuri și vrăbiuțe

Cât trăiești, greșești; te lepezi de bune, de cele de care nu te crezi in stare.

Cât trăiești simți și gândul rău cum își croieste loc. Uneori faci nedreptăți sau iei hotărâri rele care ii vor influența pe cei din jur.

Cât trăiești, zici multe; ignori, spui vorbe rele, judeci, arunci săgeți.

Voi, nu? Hmmm…

Ei bine, viața nu e doar din frumos și nu îmi plac deloc oamenii care nu se vad cu bune și cu rele, doar alții fiind de vina, ori, în anumite cazuri, nemaifiind de încredere doar pentru că au oferit o experiență nu tocmai plăcuta vreunui om uitând că și ei au făcut altora același lucru. Orice e posibil: si sa fii victima cuiva, dar si sa ramai consemnat pe viata pentru un lucru pe care nu mai ai cum sa il schimbi sau sa-l repari. Cu toate acestea, mereu ne vom separa drumuri si destine printr-o hotarare mai mult sau mai puțin clară.

Pe mine, insa, ma sperie imaculatii ….

Fiecare cuvânt de aici poate fi sucit, insa, dincolo de greșeli, de răutăți, de partea mai puțin plăcută a vietii, rămânem noi, cei care, în intimitate, singuri și fata in față cu conștiința, vom ști cine suntem. Parcă nu ne place sa ne aducă aminte cineva de partea noastră întunecată, însă, nu înseamnă că ea nu s-a observat la un moment dat. Iar dacă nu, și sunteți atât de norocoși încât să vă priviti in suflet și să nu găsiți nimic rău, atunci chiar ați avut parte de un echilibru aparte.

Soțul meu îmi spune, mereu:„daca nu poți face un bine, macar nu face rău”. Și asta nu mai uit eu. Poate și din acest punct de vedere mi-as fi dorit să îl fi cunoscut cu mai mult timp in urma. Altfel arata, acum, cărarea inimii mele.

In fine, iubiti-va cu bune și rele, si nu uitați, că în lumea asta mare cineva vă cunoaște și latura mai puțin vizibilă, iar când va privește ca și când ar deține secretul vieții voastre voi să îl priviti in ochi, căci nu ați uitat, nu sunteți un altul, ci doar va duceți împăcati și greșelile, in așa fel încât să nu le mai simțiți poveri ci doar picături înnegrite care oricând ar putea să își scuture veninul. Rolul tau e sa îți dovedești, ție, că e închis robinetul.

Atât.

Va veti intreba care e rostul acestei fotografii. Ei bine, ma uitam la aceste vrabiute, cum se inghesuiau la meiul pus printre muscatele mele, pe gard și vedeam cate una razleata, departe de gașca galagioasa. Credeti ca avea vreo sansa sa ramana primadona? Nu, imediat se ducea tot cardul după ea si o baga in grup, se amestecau cu toatele astfel incat nu mai stiai care e una si care-i alta. Mare lucru e sa te poti aseza in randul lumii, stiind ca, indiferent de ascunzisurile noastre, ziua cea noua iți da posibilitatea sa alungi fiecare gand apasator.

Si devii vrabiuta vesela cautatoare de companie placuta unde nu e nevoie sa explici nimic, ci doar sa fii fericit!

Fiti fericiti! Fiti vrabiute!

Ps, S-ar putea sa va trebuiasca lupe, dar sunt opt vrabiute pe pervaz; au fost si mai multe, insa, cum mai spuneam, candva, nu am ce imi trebuie pentru a le fotografia.