O zi la stână

O zi la stână:
Tanti Ioană! Tanti Ioană! Deschide, bre, poarta, că-s io, Floricel! Nu mă ştii!? Hai, bre, că mă prinde cânele ăsta de pantaloni şi alţii n-am, că-s năcăjit!
Mă ascunsesem după tufa de liliac de la poartă şi priveam chiorâş la jumătatea aia de om, ca un boţ de ied speriat. Avea un ilic verde, croşetat după portul locului, iar pe cap o miţoasă de căciulă. Era îmbrăcat cam gros, iar afară era destul de călduţ, încât mie mi se părea nepotrivită cuşma aia, mai ales că tataia luase demult pălăria verde din cui. Când oamenii din sat schimbau căciulile pe pălării, puteai fi sigur că frigul nu va mai îndrăzni să apară:
-Ce-i mă copile, ce strigi aşa, că ai lăsat câinele ăsta fără grai de cât te-a lătrat?!, zise mamaia mea, ce căuta de zor să vadă dacă are prin şorţ vreun bănuţ, văzându-l pe năcăjit…
-Apăi, eu am venit să o anunţ pe tanti Tinca că i-o venit rândul la brânză, la ciobani şi că vineri să ajungă negreşit la stână cu demâncare. Văd că nu-i acasă, aşa că-i spui matale, că am trecut şi am lăsat vorbă, da?
Din liliac, am ţâşnit  „de vale”, unde soră mea se noroia toată încercând să aducă gâştele acasă: „Mergem la stână, mergem la stână!” Pentru noi, cele două orăşence ce stăteau câteva luni pe an în arşiţa aia de Bărăgan pustiit, mersul cu mătuşa noastră spre a-şi lua rândul de caş şi urdă era una din distracţiile noastre preferate. În plus, devenea şi partea pe care o povesteam totdeauna, cu lux de amănunte, atunci când ajungeam la şcoală şi când distracţiile altora, gen tabere, mare, munte şi Sovata…cu părinţii, păleau pe lângă aventura noastră cu aer tradiţional şi sătesc.
Cu o zi înainte de escapada noastră, ne punea mamaia să dormim bine, ne aducea haine de tot felul şi pentru răcoarea serii, dar şi pentru arşiţa de peste zi, ne făceam rugăciunea şi adormeam îmbrățișate și emoţionate la gândul plimbării noastre până la locul unde tanti Tinca îşi lăsa, peste an, oile în grija unor ciobani. Era împământenit ca, la o anumită perioadă, stăpânii animalelor să vină şi să îşi ia bucatele, după un tipar bine stabilit şi pe care îl respectau orbeşte. Cu oalele pline de varză călită cu costiţă afumată, cu chifteluţe şi ciorbă de pui, plus ceva vin şi ţuică pentru oieri, urcam în căruţa destul de primitivă şi deloc confortabilă.
Sora mea stătea totdeauna lângă mătuşa, pe scândura ce ţinea loc de capră sau cum s-o mai fi numind şi de multe ori era cea care ţinea hăţurile, într-o frenezie şi o stare de surescitare ce  o puteau face să simtă, diferit de mine, lungimea drumului. Eu mă bălăngăneam cumva pe un macat adus din şură de tanti, iar la sfârşitul aventurii nu era loc pe trupul meu să nu pară că am primit o corecţie soră cu moartea. Semn că oasele mele şi scândura tare a căruţei nu prea făceau casă bună.
Plecam dis de dimineaţă, când încă nu cântau cocoşii, treceam prin câteva sate şi câmpuri largi până la locul cu pricina. Pe la jumătatea drumului, îmi primeneam gândurile şi mă trezeam regretând că nu am rămas acasă, dar tanti Tinca părea a mă  ghici şi numai ce o vedeam scoţând din sân ceva bun şi dulce, parcă să te facă să uiţi de peisajul ăla arid, ca de stepă rusească,  ce părea  un deşert nesfârşit.
Într-un final, ajungeam la stână. Impropriu spus. Era ca un saivan, cu o colibă din nuiele şi paie şi un ţarc mare plin cu oi şi mieluşei plăpânzi. Un oier slinos cu un brâu negru şi lat, cu o ceafă groasă şi cu obrazul proaspăt ras, ce îmi ameţea puţin percepţiile, ne întâmpina amuzat de musafirii lui din acea zi: „Ce faci, Tincă? Ai adus Braşovul în vizită?  Vezi să nu le mănânce oile mele când le-o vedea pe florile astea ale tale! Hai cu nenicu’ la muls, fetiţele lu’ tata!„, şi ne sălta pe amândouă din căruţă, pupându-ne zgomotos pe frunte.
Două uşiţe mici se deschideau sub picioarele celor doi ciobani, ce se aşezaseră deja pe scăunele mititele, ca în povestea aia cu piticii. Un băieţandru, ce se sui repede pe gardul ţarcului, mă privi curios şi  roşi tot, până în vârful urechilor, când întâlni privirea celor doi oieri: „Ce-i, Vasilică? Ţi s-o făcut de văzut Braşovul? Mai bine dă drumul oilor, încet, la uşiţe că ne-apucă noaptea!” Noi priveam fascinate cum oile îşi băgau capul în uşă, erau proptite bine acolo, mulse şi apoi trimise în cel de-al doilea ţarc. Părea mult de muncă, dar dexteritatea lor şi organizarea făcea ca totul să meargă uns. În timpul ăsta tanti Tinca făcea mămăliga, într-un ceaun mare, pe pirostrii, cu un simţ perfect al cunoaşterii locului, deşi mie totul îmi părea străin şi sălbatic.
Măi, Vasilică, măi…adu-o, măi, şi pe senila aia ciungă şi hai să facem caşul, că nu mai pupi tu mâncare bună de la coana Tinca!” striga iar nenea ăla cu ceafa groasă, cu ton hâtru, uşor neînţeles de mine.
E  foarte greu de spus cum s-a derulat totul în ziua aceea la stână, cum ritualul caşului a fost de neuitat, cum am privit roţile alea mari de piatră ce făceau ca zerul să se scurgă din bucata aia imensă ce devenea brânză; cum au făcut urda şi cum am mâncat noi jintiţă caldă (urdă nestrecurată ce rămânea în zerul călâi după ce adunau grosul) ca pe cea mai bună mâncare posibilă. Cum cântau ciobanii din fluier, semn că nu eşti cioban de nu ştii colo două, trei triluri şi vreo baladă; cum se agitau câinii într-un cadru organizat, de făceau ca toate oile să rămână într-un loc sau cum le musteau feţele de dragul costiţei din varza mătuşii sau poate de dragul vinului, că nu mi-aş aminti, bag seamă!
Eu priveam toropită cu faţa în pumni, parcă încercând să înmagazinez fiecare gest şi reacţie, neştiind că, după vreo treizeci de ani sau poate mai mult, voi avea nevoie de ele, într-o seară, să descriu minunile simple ale acestui pământ românesc, în care totul se derula ca într-un firesc de poveste şi în care doar exuberanţa soră-mii spărgea tiparul acela molcom de derulare a unor întâmplări obişnuite şi ancestrale.
Mi-e dor de tot ce m-a definit pe mine ca persoană, deşi eram tare mititică,  de căruţa mânată de o femeie şi un copil, de mirosul tare din locul oilor, de jintiţă caldă şi umor fin de oier  ce nu văzuse niciodată Braşovul. Na, că eu vedeam stepa lui. Şi aveam să nu mai uit niciodată asta.
1 februarie 2014
Noi la bâlci, la stână, la țara cu mamaie și tataie

Noi la bâlci, la stână, la țara cu mamaie și tataie

Lasă un răspuns

  1. Am uitat de gerul de afară cât am citit amintirile tale. Mi-e cald în suflet, dar mi-e și jar gândind că mulți dintre copii de azi nu știu decât despre oile virtuale și nu cunosc decât gustul cașului sintetic. Mi-a dor de țară și de copilărie, mi-e dor de simplitate și autentic.

  2. noi mergeam cu bunicul, cu şareta: trei iezi cucuieţi. surica, iapa cea albă a bunicului ne purta mândră pe dealurile verzi, numai că eu, cea mai mică, şedeam ascunsă în ladă (pe capră stăteau fratele meu şi verişoara) şi aproape că nu vedeam nimic din tot drumul.
    saivan, jintiţă, caş… doamne cu ce doruri îmi încep eu ziua de astăzi! 🙂

  3. Damn, am mers cu oile, am facut branza dar sa invat cantatul al fluier a fost peste capacitatile mele, de fapt ca s-o spunem pe-a dreapta, toate instrumentele muzicale ale pamantului m-au depasit, asta inseamna ca n-am fost totusi cioban?

  4. Nu şţiu ce să spun, mai mult decât că… mi-a plăcut 🙂

    De-aia mi-ar plăcea gozav să aibă toate blogurile un buton „like” (nu din ăla legat la FB); e ideal pentru oameni în criză de timp, sau care nu-şi găsesc întotdeauna cuvintele.

  5. Unul dintre inconvenientele duzinei e acela că fiind cu toţii aliniaţi în tabel ne simţim datori să ne citim şi să comentăm. Eu sunt curioasă, recunosc, să văd cum au trecut cuvintele impuse prin mintea tuturor, dar nu las comentarii pe loc, iar la unii, chiar deloc. Avem Fb-ul care are buton de like. În 6 luni de zile am remarcat că de multe ori ai închis comentariile, deşi am fi avut cu toţii ceva de spus. Şi atunci like-ul de pe fb ..funcţiona, pe mine nelăsându-mă să dau like fiind pe blogspot. Eu îţi mulţumesc că treci pe la mine, mulţumesc pentru acest mesaj şi îţi voi mulţumi şi când nu îmi vei spune nimic. Blogspotul nu are în configuraţia asta, buton de like. Păcat, dar nu m-aş muta, pentru că eu, din păcate, nu am nicio ambiţie în ce priveşte „scrisul”, pe care îl pun în ghilimele din respect pentru cei care chiar scriu. Eu sunt un om simplu, care a descoperit că poate spune ceva prin cuvinte şi nu am nicio pretenţie. M-am lungit cu acest comentariu, tocmai pentru a fi găsit şi de alţii ce ştiu că trec pe aici dar nu au mare lucru de spus. Până la urmă…ce putem spune pe marginea unei poveşti banale gen „amintiri din copilărie”. Mulţumesc, Vero! Pentru toată încrederea ce mi-ai acordat-o de şase luni încoace, chiar şi când nu am avut ceva inteligent de spus.

  6. Culmea, cu bunicul am fost la fân, la cules de ceva roade, după apă, la gârlă…dar niciodată nu era comod cu el. Era un pic prea dur cu …animalele, iar calul pentru mine era totul…pe atunci. E drept că nici nu avea căruţa lui proprie şi se simţea asta.

  7. Eu trăiesc de ceva ani în alte coordonate decât a celor câţiva prieteni din jur. Ne aducem produsele de la ţară, trăim cu animale în jur, facem plimbări lungi şi acasă avem seri…de şezătoare. Dar nu ne întreba de rătăcirile noastre, de dorinţele sus-puse…la care nu ajungeam uşor…ehehe. Mulţumesc, Maria!

  8. ….da, căruţa mea era zdruncinătoare rău. Mă aşezau în interior şi mă ţineam tot drumul, bălăngănindu-mă dintr-o parte în alta. Juram că nu mă mai urc dar sfârşeam prin a uita de transport în clipa când bifam întâmplări minunate.

  9. Da, ştiu că blogspotul nu are butonul „like” în configuraţie. Asta e, şi nu e nimeni obligat să se mute pentru atâta lucru.
    Şi nimeni nu are mereu ceva inteligent de spus, dar contează şi cum spui ceea ce spui, indiferent ce-ar fi. Şi vreau să ştii că la tine mi-a plăcut întotdeauna ce am citit, chiar dacă nu ţi-am lăsat nimic aici în urma lecturii. Poate că eşti un om simplu, dar unul care scrie frumos 🙂
    La urma urmelor, cu toţii (cei din tabelul lui psi) suntem oameni simpli cărora le place să scrie 🙂

  10. Minunata povestire, mi-au dat vorbele tale fiori pe sira spinarii. Nu ai idee cat de frumos asterni cuvintele si cat de mult impresioneaza pe cel care citeste. Ai un dar aparte, foloseste-te de el…. Astfel de amintiri sunt de nepretuit.

  11. Frumos, mult prea frumos, ireal de frumos.
    D-na Adriana, faceți ce faceți și mă trozniți cu câte o poveste de-asta care, parcă, dezțepenește ușa de la odaia de la țară (camera aia bună, de la drum) în care, am eu senzația, stau îngrămădite toate amintirile acelor ani de început de viață.
    Noi, cu oile și ciobanii n-am prea avut treabă, vaca era capitalul principal (și, firește, porcul iarna). Plus armata de găini (cu cocoșul ăl alb ce-și fixase ca scop în viață să-i sară-n cap lui frate-miu, pe unde-l prindea, până a reușit să aterizeze direct în oala mare de ciorbă), compania de rațe și comandoul de gâște (astea mă terorizau pe mine, nu știu cum făceam, tot cu câte un dești în pliscul gâscanului nimeream).
    Cu ciobanii, mamaia era într-un veșnic război căci treceau cu oile pe vale, pe lângă curtea noastră, rupând gardul și dând iama prin porumbi.
    În schimb, țin minte expedițiile efectuate la mulți km în câmp, unde erau culturile noastre, tot porumb, parcă. Eu și fratelo, cel veșnic plângăcios și agitat, de-mi venea să-l arunc în drum sau să-l dau la țigani, într-un căruț pt cărat diverse, tractat de mamaia și de unchi-meu, apa fiartă-n sticle, de la arșiță, pâine (sau mămăligă) și brânză, în traistă. Plecam pe întuneric și ajungeam la destinație pe arșiță. Vreo 3 ore. Aveam eu impresia că mergem spre capătul lumii și că, nițel mai încolo de locul nostru, era America. Căscam gura la ciocârlii, potârnichii, rar câte un iepurilă, mușuroaie de cârtiță și ascultam povești despre dropii (care dispăruseră). Foamea ca foamea, cu o bucată de pâine cu brânză trecea rapid, setea (de unde apă rece în câmp?) și soarele arzător erau tortură.
    Ehe, frânturi de filme ce rulează în capul meu, aduse la lumină de poveștile dvs, d-na Adriana. Parcă nu-mi mai trebuie nimic altceva. Vă mulțumesc!

  12. Marius, comentariul tău m-a lăsat fără cuvinte. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng de emoţie, ştiu doar că unele lucruri trebuiesc spuse, aşa de drag, de dorul acelor vremuri, din respect pentru cei duşi şi cei rămaşi, din iubire faţă de noi înşine, acum mari şi cu preocupări total diferite, cele vechi părând extraterestre pentru unii dintre noi. De câte ori las baltă scrisul acesta, care nu e decât o încercare de a nu-mi pierde îndemânarea de a contopi cuvintele în fraze cu sens, vine ceva, de data asta din Alexandria, ce mă scutură şi mă aduce înapoi pe drumul meu. MUlţumesc! Din suflet!

  13. ilic … macat … saivan … cuvinte intrate de mult și în dicționarul meu afectiv…
    recunosc, ”jintița” nu făcea parte dintre regionalismele cu care am crescut…
    e atât de departe de mine viața de la țară, aia cu adevărat bucolică, încât parcă trăiesc într-o realitate nefirească…

  14. Mă bucură faptul că vorbele mele, sărmane în alcătuire și mesaj, au adus un zâmbet în sufletul dvs și o încurajare întru perseverare în ale condeiului.
    Chiar eram, un pic, îngrijorat. Îmi păreați cam abătută, în ultima vreme. Așa mi se părea mie din postările dvs pe fb. Chiar îmi lipseau scrierile dvs de acest gen. Cred că ați observat ce tip de povestiri produc cel mai puternic efect asupra mea.
    E adevărat că nici eu n-am mai urmărit cu atenție fb-ul, noroc că dl Mihai a postat scrierea dvs pe pagina Romania și mi-a sărit în ochi. Norocul meu.
    Genul ăsta de povești nu le citesc, că le văd cu ochii minții, e puțin spus, pur și simplu, parcă, le retrăiesc. Aceleași laitmotive ce-mi bântuie și mie gândurile. Mamaia, viața la țară, impresiile unor prime contacte cu diverse aspecte ale vieții pământene, pe care abia o începusem, când vedeam totul supradimensionat, senzația că toți și totul se învârt în jurul nostru, numai pt noi.
    Eu vă mulțumesc! Și mă bucură gândul că, undeva, la sute de km de mine, sunt doi oameni de omenie, românași adevărați, sufletiști și cu frică de Dumnezeu, și că, din când în când, ne mai încântați și răscoliți cu o samă de cuvinte, ce, parcă, îmi stăteau pe limbă.

  15. Frumos zugravite imaginile amintirilor. Este fascinant cum un singur moment din timp te poate marca astfel incat sa te defineasca si sa te faca sa ti-l amintesti mereu!

  16. Mă tot gândesc ce să-ţi scriu… Câteodată am impresia că faci parte din amintirile mele, din copilăria mea. Mă porţi către poveşti uitate de mine, mă văd şi acum desculţă sau cu papuci de cauciuc mânând carul. Bunica se fălea cu mine că pot să mân vacile ca un om mare.
    Caşuş şi mămăliga nu au fost niciodată mai gustoase decât în copilărie, chiar dacă eu n-am avut norocul să vizitez o stână nici până acum.
    Mă trezeam din viul nopţii şi o urmăream pe bunica, mă fascina să o văd cum mulge vacile. Pe văcuţa mai blândă mă lăsa să o mulg eu. Uneori, când bâtrâneţea a răpus-o pe buna, eu îi luam locul pe scaunul jos şi rugam văcuţele să-mi deie şi mie lapte cum îi dădeau bunicii.

  17. Am urcat si eu de doua ori cu niste prieteni la stana, sa isi ia branza de la ciobani, am simtit tot ce povestesti tu aici, desi eram mult mai mare, insa nu as fi stiut sa astern pe foaie in asa fel incat sa poata vedea si altii cat de simpla si frumoasa poate fi viata, daca stii din ce unghi sa o privesti. tin minte ca mamaliga mai buna decat cea facuta de ciobani nu am mancat niciodata. Si mai stiu ca la coborare abia ma mai miscam, cu burta plina de toate sortimentele posibile si imposibile de branza. 🙂

  18. …poate am exagerat cu momentul ce defineşte un boţ de om, dar unul dintre momente…e sigur. E acea parte din mine ce descoperea puterea lucrurilor făcute de oameni; meserii străine de cotidianul oraşului, ce nu păreau simple dar care deveneau aventuri in gura unui copil reintors la scoală, cand e l, de fapt, trăise o zi de vacantă…altfel.

  19. …tu mă ridici prea mult, acolo unde nu e loc pentru astfel de povestiri; lumea e impărţită intre gânduri scrise de minte umblătoare prin cutii prăfuite şi cei care pot scrie magistral despre orice şi iese literatură. Nu pot decat să mă bucur că pot împărtăşi ceva cu alţi oameni într-un mod …simplu.

  20. …viul nopţii! Waw! Sună magistral! Eu tocmai ce descoperisem povestea ta cu o zi la bunici când tu ai venit aici cu un comentariu. Ce pot spune? Acele timpuri fac parte din noi şi le-am trăit ca şi când toţi oamenii trăiesc astfel. Când am început şcoala, am realizat că nu toţi copiii au „ţara” lor. Erau orăşeni sadea! Şi m-a luat mirarea!

  21. Sunt experienţe unice! Am mers des la stână. Des. Dar ca acel „prima dată” nu va mai fi niciunul. Pe urmă am inceput a vedea alte amănunte: măgarul, câinii cu lemnul acela la gât, cheagul pentru lapte, ce mi s-a părut hidos, berbecuţii, ideea că unii miei sunt tăiaţi…ehehe… o lume…

  22. Sunteti speciala! Astazi, toata lumea scrie desteptaciuni, cu greu se mai pot citi „Amintiri din copilarie „, atat de frumos „insirate”.

    Călin Gabor

  23. 🙂 Adriana, am fost cu tine, acolo. Si bunicii mei aveau oile la stana si, la fel, se mergea la ciobani. Am fost de doua ori, cu unchiul si cu verii mei si mi se parea si mie departe desi nu era. Azi stiu ca nu erau decat vreo 3 km 🙂 dar mergeam pe jos… Peisajul era frumos, acolo mi se parea, nu chiar ca de poveste, dar, totusi, foarte interesant si, culmea e, ca vad si azi, cu ochii mintii, acele locuri. 🙂
    Ai povestit minunat!

  24. O atmosfera lirica cu iz de vacanta in care „gusti” si „regusti” din placeri nebanuite! Iti multumesc pt. bucatica asta de scriitura care m-a intors in timp.

    • ..un an mi-a luat să-ți răspund și tot un an mi-a luat să-mi reamintesc povestea asta. Oare ce conexiuni face acest iulie, in mintea mea? Sa mă ierti, mereu mă rătăcesc pe blogul meu de parcă mă respinge și mă cheamă…

  25. eu doar verfic aici dacă merge. Mă chinui de 15 minute să comentez la postarea cu stele şi îmi apare că… „nothing found” după ce dau trimitere comentariu. Ca şi cum ai fi şters postarea dar ea totuşi apare. Te rog din suflet, dacă va apărea comentariul ăsta, să îl ştergi că e mai offtopic decât toate offtopicurile.

    • …la fel am patit eu aseara, plus ca o prietena nu putea aprecia articolul asta. Eu ma chinuiam și imi dadea nothing found, dar totul era la locul lui. Am vrut sa scap de linkul ala lung cu insiratemargaritarebywordpress.com, și m-am ales cu complicatii pe care nu le inteleg, sunt tare amarata…

  26. Pingback: ”Cea mai” … sau o mulţime de prostii scrise | Înșiră-te mărgăritare