Sunt ca fata împăratului pe când primise vrajă de somn adânc și pedeapsă să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească. Îmi trec clipe prin fața ochilor și momente care nu par ale mele. Sau sunt prea ale mele. Îmi zâmbesc crengi de salcie și două mierle cântăcioase mă ridică din patul meu pe care nu l-aș părăsi vreo lună. Îmi amintesc că s-au uscat trei tuia mici, iarna trecută, iar primăvara asta văd alte pagube prin partea ce se vrea verde, sub stânca-munte. Nu înțeleg niciodată de ce mor plantele, deși, la ce umezeală și umbră avem în curtea noastră, mă mir că încă mai trăiesc și cele ce sunt acum pe baricade, înfruntând urâtul de după gard, adică niște tranșee în asfalt ce anunță că blocului gata ridicat pe coamă de munte, în sfarșit, i se așaza si conductele pentru canalizare. Un haos, o mizerie, un zgomot nesfarsit, de care m-am cam saturat.
După o renovare ce mi-a mâncat timp, disponibilitate și multe altele, m-am trezit cu un ambient pe care-l asteptam de vreo sapte ani de zile. Toate par la locul lor acum, caci mai mereu făceam, vrei-nu vrei, mutari de vară, de primăvară, de ploaie, de soare sau doar de nevoie de schimbare. Mi-am pus, din nou, masa cu privire la oraș, am așezat copăceii să le pot da binețe permanent, să ne vorbim, să ne spunem una-alta, să mai schimb și eu vreo două replici…altfel mute. Imi raspunde, in schimb, Lupu’-Baiatu’, preocupat de starea mea fizică și mentală. Prea par obosită…și neatentă. Nu vă las fotografii, poate doar asta cu noul meu colț favorit.
V-aș întreba cum o mai duceți, ce mai faceți? Telefonul meu e „mort”, cică sunt multiple cauze, inclusiv la cartelă. Uneori sună, alteori nu. E mai bine așa. Lumea poate sa ma minta ca m-a căutat, eu că am vrut și mai trece o vreme. Adevărul e ca urăsc telefonul mobil, dar asta am mai spus-o. Prea poti fi gasit si cand nu vrei a fi gasit. Si mai recunosc..ca nu am chef de pălăvrageală. Cred ca mi se trage de la prea multe vesti rele ce mi-au parvenit prin el. Rar te suna omul cu bucurie. In general, ne impartim grijile si tremurul inimii prin silabe pe care, o vreme, refuz sa le mai rostesc.
Au trecut deja 3 luni din anul asta și nu mă bucur deloc. Dacă as avea 20 de ani nici n-as fi băgat de seamă, dar asa parca aud cuci cântand, din oră in oră, spunandu-mi să nu mă mai risipesc, să ador clipa, să mă bucur de toți cei pe care-i iubesc. Aveam ceas cu cuc. Pe unde o fi acum? De cate ori ajung la Sighișoara și văd figurinele din turnul cu ceas eu mă gandesc la cucul din cuibul cu rotițe. Sunt defecta, stiu.
Poate vă întrebati de ce nu mai postez nimic, de ce nu pun vreun poem, vreo poveste veche sau nouă. Adevărul e ca am fost prinsa în multe și că sunt conștientă că pierd mult timp în on-line în detrimentul celor reale. Am obtinut atat de multe in ultima lună! In plus, am realizat ca sunt dependenta de tot ce tine de virtual și ca imi place tare mult, mai ales cu cei cu care, mereu, am purtat un dialog, am împartasit un gand, o amintire, o senzatie. De asta și vreau să-mi rămână on line-ul o bucurie, o vacanta de-o clipa, în care să pot gasi tot ce nu reusesc a cuprinde cu gandul sau cu fapta. Si mereu ma-ntorc bucuroasa. Macar pentru asta.
De pe colina mea, cu o cafea in brate, intru in povestile voastre și mă inspirati.
Am bătut câmpii, dar de ceva vreme nu v-am mai intrebat de „bună ziua”. Sper sa fiți bine cu toții. Am o ramură de corcoduș înflorit și cinci frunze într-un soc. Tare greu se face primăvară în curtea mea, iar în sud ..deja e liliac in floare. Si uite asa, descopar ca, parca, timpul mai asteaptă sa se scurgă – undeva, florile deja se scutura, la mine abia de se dau în spectacol. O fi de bine, nu stiu.
Până una-alta, tot ce am putut face, a fost sa-mi fac spectacol in ambientul meu de zi cu zi. Acum, încep cu mine. Am nevoie si eu de niste redecorari de suflet si de trup. Multumesc pentru mesajele voastre, lasate pe privat. Recunosc, nu raspund la timp, dar o fac cu drag, atunci cand pot. Sa fiti bine, azi și mereu.
Aprecierea e combustibilul perfect pentru lucruri mărețe ce au fost, până nu demult, tăcute.
Sunt genul de om care nu funcționează bine la critici. Dar nici la laude excesive. Consider că tare bine e să fii în echilibru. Să ai cu tine o balanță interioară pe talerele căreia să pui și binele și răul, dar din care să mai arunci, măcar din când în când, partea negativă; să se ridice spre cer, cu puțin chiar, lucrurile acelea care te fac mai bun. Am în jur oameni care, mereu, cred că ceea ce are altul e mai bun și că ceilalți au reușit mai bine în tot ce fac, că au cartea vieții scrisă așa cum și-ar fi dorit ei să o ai tu. Doar că îți trimit un gând consolator că, totuși, e bine și așa. Simți cum nu există nici măcar o urmă de apreciere și că orice ai face e caz pierdut. Florile tale nu se vor vedea de tufele înflorite ale celorlalți.
Dincolo de acest om, e cel pentru care ceea ce exista în ograda sa e extraordinar și ceilalți sunt mici și fără importanță. Culmea, acești doi oameni locuiesc în aceeași casă și mereu mă mir că echilibrul despre care vorbeam nu există; că, de fapt, minusul cu plusul nu dau semne de atracție și nu cred că am auzit vreodată vreun cuvânt de apreciere pentru cineva, ci doar constatări și statistici.
Eu numesc asta lipsă de iubire, incapacitate de a încuraja și susține. Culmea, provocarea am primit-o de la Sissi, șunca cu 1, 5 % grăsime, obținută din apreciere pentru femeile active cu grijă la siluetă. Apreciere!!!
Doar pornind de la această asociere, în mintea mea se conturează un om care nu doar că știe să primească, dar dăruiește tuturor din tot ce e ea și tot ce face, pentru că nimic nu e mai trist decât un om care dă fără a ști primi și invers. Sora mea, căci despre ea e vorba, e cel mai tonic om pe care-l cunosc. Omul care se bate cu viața și chiar cu ADN-ul propriu pentru a rămâne tânără și sănătoasă, care e de profesie nașă numărând deja 6 perechi de fini și trei perechi în așteptare, care a botezat deja 4 copii și se pregătește anul acesta de alți doi, care mereu are masa întinsă pentru vreun călător ostenit, care e singura care știe să vorbească „limba mamelor” astfel încât să nu mă mai simt neputincioasă când nu pot traduce nu-urile si da-urile mamei noastre. Pentru ea eu sunt ființa „cea mai din cele mai”și nu știu cum „de mă vede mai frumoasă decât sunt”, dar simt că împreună cu soțul meu au făcut echipă imbatabilă, astfel încât doar prin încurajările lor și tot aș reuși să nu mai văd negrul care, uneori, e doar în închipuirea mea.
Ea dă mereu veselie, gând bun, ajutor, făcându-te să nu rămâi niciodată deoparte, implicandu-te în fiecare lucru care aduce folos. Sora mea e darul primit pe când nu știam să-l apreciez așa cum îmi era dat. Cu recunoștință. Aprecierea noastră e reciprocă, de parcă rugăciunile mamei au avut ecou în noi pentru totdeauna. Alt om de la care, de fapt, pornesc toate trăirile mele mature, omul pentru care sunt perfectă așa cum sunt și pentru care ar trebui să inventez cuvinte ca să-mi arăt recunoștința pentru toată susținerea pe care mi-a oferit-o întreaga viață.
mama și sora mea
Mereu m-am subapreciat, din păcate, contrar celor spuse până aici. Aveam așa o problemă de a nu-mi putea stăpâni siguranța de sine, de a nu mă încadra în ceea ce spuneam cu ceea ce credeam. Chiar și în scris, mi-era teamă că e „prea târziu” venit darul ăsta care mi-a adus povești închise în cușca uitării. Lăsându-i deoparte pe cei din familie, care, cum vă spuneam, au ținut bine frâiele închipuirilor mele, la trei luni după ce mi-am descoperit bucuria de a croșeta cuvinte pe un blog public, a apărut EA, cel mai mare susținător al meu, deși nu ne știm decât virtual. Dincolo de stângăciile mele îmi prevedea succese la care nu m-aș fi putut gândi; îmi citea și recitea fiecare text, trecând dincolo de greșeli și văzând în mine mai mult decât sperasem vreodată. Nicoleta Ioniță, căci despre ea e vorba, mi-a fost primul „meu editor de carte” tipărindu-mi fiecare poveste, poezie sau eseu pe care le aduceam întru cunoaștere, păstrate în sertar pentru a fi citite și în afara on line-ului și tot ea a fost cu inima atunci când cartea chiar a apărut ca dintr-un joben de magician. Trecea prin cea mai grea situație din viață, pierderea soțului și nu-mi imaginez cum a găsit loc pentru bucuria mea. Copleșitor. Azi și nu doar azi, voi spune ca o apreciez nu doar ca prieten, sustinator, muză și critic, deopotrivă, ci ca femeia puternică ce se arată, înfruntând viața cu inimă de leoaică și ghimpe de scorpion.
manuscris tipărit de Nicoleta
articol apărut in ziar brașovean
manuscrisele tipărite de Nicoleta
Nu neg că am tot primit dovezi de apreciere, chiar și prin faptul că mi-au apărut câteva articole în ziare locale, dar cele pentru care voi fi mereu bucuroasă sunt cele de la cei care mă citesc și-mi trimit gânduri și mesaje, atenții și cuvinte, emoții curate pe care le voi păstra mereu în suflet, ca pe ceva neașteptat. În definitiv, cu acestea rămân. Restul se așază la catastiful trecerilor mele mai mult sau mai puțin importante. Cu voi, însă, poveștile mele devin din banale…unele cu ștaif și n-am cuvinte să vă mulțumesc; mai ales ție, Nicoleta.
Mi-aș dori să vă știu fiecăruia gândul de trecere, de apreciere pentru ceea ce ați primit sau ați dat. Aș vrea să vă cunosc darurile obținute din această bucurie, de a ne fi recunoscute eforturile, de la cele mici, ce se trec cu vederea, aparent, până la cele mari care nu se uită niciodată.
Soțul meu e completarea mea. Între noi există acel echilibru de care vorbeam la început. Ne-am întâlnit când deja împlinisem 35 de ani de viață. Mereu am spus că suntem două berze șchioape care s-au susținut una pe alta și au mai făcut și cuib. Între timp ne-am vindecat, astfel încât fiecare să stea bine pe picioarele sale, să-și ducă la bun sfârșit proiectele și să fim fiecare parte componentă, chiar dacă asta doar se ghicește. El are o deviză, care ține și de profesia sa de medic ,,Dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău”. Nu uit deloc asta și mereu, în clipele puține de răgaz în care suntem împreună, tot ce vrem e să dăm timpului nostru liber aprecierea care se cuvine, printr-un cuvânt plăcut, ceva bun de mâncat, o plimbare care să ne adune, un semn că noi nu vom fi niciodată doar niște iubiți deveniți prieteni, ci vom păstra cu drag esența începutului pe care nu-l vom uita niciodată – aprecierea iubirii venite când te așteptai mai puțin. Din această trăire se nasc lucruri trainice, dovedite.
Noi, la Paris, în singurul concediu făcut vreodată peste granițe
Așadar, spre cine se îndreaptă aprecierea voastră? Sau când v-ați simțit cel mai tare apreciat? Oricum ar fi, reciprocitatea dă confort și stare de bine. Exact ca Sissi.
Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.
Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.
Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești” urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.
M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristicăa fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața. Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.
Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.
Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.
Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.
Articol ce răspunde provocării Libris – ??? ?-?? ?????? ?? ????? – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.
Nu-mi cad așteptările, cum îmi cad faldurile rochiei de pe umărul drept, cel pe care mereu îl prinzi precum mărul tău preferat. Roșu, zvâcnind de bucurie, încleștând maxilarul în oasele mele, pe pielea mea ce miroase a păcat și a miere. Tu miroși a viață și a cireșe amare, de la țigările tale de foi. Nici nu știi cât de sedusă mă simt doar adulmecându-te.
Albul dinților tăi nu-mi lasă atâtea urme cum îmi lasă tristețea instalată în alte albiri de gând. Niciun bărbat nu mi-a știut vreodată răspunsul întrebărilor nerostite. Roșii și ele, pline de păcat. Tu mă ghicești, pe sărite. Dar nu te lași.
Mă privești atent, iscodind, încercând să-mi domesticești lumea interioara și-mi scrii în palmă poeme ce încep alb-roșu. Eu mă zbat între cald și rece, între uimire și alint, între îmbrățișări și tăceri care-mi desenează pe chip trandafiri roșii, cu tot cu spini. Tie nu-ți pasă; smulgi totul ca într-o cunoaștere subtilă, biruind cu tandrețe și ultimul mărăcine înfipt de necunoscuții timpurilor din care tu nu știi decât pasaje albite. Mă albesc și eu în iubirea-ți și mă scutur din nou de așteptări, de tristeți, de întrebări, roșind…sub privirea ta…
În definitiv, singurele noastre excentricități alb-roșu stau în duminicile în care alungi, cu rugăciuni de gând, orice urmă străină. Un pahar cu lapte lângă o prăjitură roșie de atâtea fructe ne sunt răsfăț și extravaganțe molcuțe. Ai închis poarta cu cheia și mi-ai promis solemn că o vei vopsi în roșu, pentru mine, doar. Știi că sunt castelană și iubesc lemnul, piatra, sticla, cărămizile arse de soare și fierul înroșit cândva în alte albiri de vise înflăcărate. Eu îți spun că mă mulțumesc cu niște obloane, roșii și ele, însă tu deja ai trecut în altă dimensiune, mai îndepărtată.
Îmi șoptești că m-ai visat micuță, cu un sarafan roșu și bluză în dungi, cu pălărioară albă și cizme roșii, din cauciuc lucios, și un prieten câine, alături. Cât de bine mă știi. Mereu am fugit de lume, preferând companioni ce sigur vor merge pe același drum cu mine. Chiar și tăcând.
Apoi îmi cânți, afon, melodii pe care nu le-am găsit în niciun repertoriu. Ba îmi zici de lumină lină-albă, ba îmi spui de generația folk – roșie de sănătate și bucurie, ba mă faci sa râd murmurând cuvinte care nu par ale tale, alb-roșii, din nou. Când te întreb dacă ai vreo melodie care să mă facă să roșesc, tu ajungi în registre care mă uimesc teribil, albindu-mă de dragul tău. Flori de măr mi se scutură în timp ce te ascult. Ninge cu flori. Alb-roșu, din nou.
Râd în neștire. Ce răvășire de idei și emoții. Doar tu poți trece atât de ușor de la alb la roșu, de la sobru la joacă, de la complicat la simplu. Și iar râd, de-mi amintesc cum te-am luat de bărbat căci mă dureau obrajii de atâta râs. Unele poate și-au dorit bărbați bruneți, blonzi, cu bani, cu repere care mai de care mai sofisticate. Eu am vrut unul care să mă facă să râd, căci m-am născut prea încruntată, prea cu ochii adunați în cuta frunții, cea pe care tu o vezi semnul meu de distincție. Și iar râd…, de bucurie..alb-roșu..
Deja mă simt sedusă, fără să fi făcut, de fapt, nimic extravagant. Cu roșul buzelor mele pecetluim albul inimii tale. Dacă nu le avem cu excentricitățile, măcar ne scuturăm de florile din noi, și-mpletim fire, ca-ntotdeauna, unul pe față, altul pe dos, dar mereu….răsuciți în destin alb-roșu. Și cânt.
Stii ce mi-as dori acum de la cititorii mei? Să nu ne mai ureze nimic când scriu despre noi sau despre închipuiri cu noi. Ci doar sa citeasca cu inima, asa in excentricitati...albe roșii și să și le imagineze doar cuvinte de topit obișnuitul. Normalitatea nu cunoaște extravaganțe, dar noi ne încăpățânăm să le descoperim, chiar și în litere ce tac…alb-roșu, mărțișorite…indiferent de anotimp. Suntem unici, invârtiți într-o poveste cu miros de cireșe amare, distincția ta, slăbiciunea mea. Adorm, mărțișorind…
În definitiv, singurele noastre excentricități alb-roșu stau în duminicile în care alungi, cu rugăciuni de gând, orice urmă străină. Un pahar cu lapte lângă o prăjitură 