Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poveste miracol cu mărgici în obraz

Poveste miracol cu mărgici în obraz...:
Avea o față de păpușă, cu ochi mari, albaștri, ten alb, cu pomeții ridicați și două gropițe adânci, care deveneau ca niște pliuri atunci când râdea, de puteai așeza în ele o boabă de piper. Știa, și mai mereu făcea  o șmecherie cu mărgici puse acolo, de parcă-și broda fața și așa încântătoare.
Ptiu, că frumoasă mai ești… fătuca mea!, iar ea se roșea și se rușina, neputând primi vorbele acestea fără a nu-și pleca ochii în pământ, ridicând ușor genele cele lungi, încercând a ghici de va fi lăsată fără de astfel de aprecieri care tare o stânjeneau chiar dacă venea de la cei de-ai casei; dar când era lume în jur era și mai  fâstâcită.
Dar femeia care o admira și o iubea  cu toată ființa sa, nici că observa ceva din tulburările fetei. Ea ar fi dat o parte din viață sa fie văzută, nu de un bărbat, ci de un oricare alt om, frumoasă. Se nascuse osoasă, cu trăsături aspre, cu vioiciune în ochi, dar cu arcadele parcă desenate a veșnică încruntare, cu pleoapele îndreptate în jos de ai fi zis că cineva îi trasase portativul plânsului pe ele. Crescuse parcă din apă, iar acum, la maturitate, avea trăsături masculine, pe care încerca să și le corecteze voit. Nu-i ieșea.  Înaltă, masivă, fără a fi grasă, cu palme mari și degete pline, cu număr mare la pantofi și cu un spate lat, era deseori confundată cu vreun bărbat al satului. Mergea dreaptă, fluturându-și brațele de zici că mai mereu batea pas de defilare, însa veselia nu o părăsea niciodată. Nici părul nu o asculta, încercând să-l lase lung cât să mai îndulcească puțin din toată imaginea aceea, pe care ușor-ușor o acceptase ca fiind a ei și cu asta basta. Insă, reușita era puțină, căci în coada pe care o purta pe spate, desimea nu era vreun atuu considerabil. Cu toate acestea Coca era generoasă în complimente față de oricine  avea chip frumos și plăcut la vedere, dar mai ales nu se ferea să-i alinte cu astfel de cuvinte pe cei dragi ei.
Se măritase Coca noastră cu cel cu  care copilărise, casă în casă, casă lângă casă. Se știau atât de bine și era atât de firească unirea lor, încât nimeni nu și-a pus vreodată problema că lucrurile ar putea sta altfel. Se cunună la preot, făcu paranghelie, dar rochie albă nu-și luă: Arăt toată ca un cort. Nu! De mă vrea, mă ia oricum m-aș îmbrăca, doar nu devin, fix de nunta mea, sperietoarea satului!, o auzeai făcând iar una din glumele sale ce-ți dădeau și zâmbet, dar și reținere…
Nunta însă a fost o bucurie pentru toți.
Născuse o fată, la puțin timp după, și toată sarcina s-a rugat la Dumnezeu să nu-i semene. Făcea aceleași glume sinistre, pe care nu le gustau mulți, dar ea le zicea râzând: „Doamne, orice să-i dai, sănătate multă, multă, toate degetele de la mâini și picioare; dă-i, Doamne, tot, tot, dar nu o face hipopotam ca mine; dă-i dulceață chipului.
Și Dumnezeu a ascultat-o; i-a dat mândrețea aceea de fată ce-și putea pune mărgici în gropițe, de drăgălașă ce era.
Iar Coca era fericită. Și devenea fericită cu fiecare zi, când tot satul știa că aceasta avea în ogradă cea mai frumoasă floare. Doar că floarea noastră nu era frumoasă că avea un chip de poveste incredibilă, ci pentru că în fiecare zi i se șopteau cuvinte  calde, dar ferme. Coca realiza că primise ce ceruse însă nu dorea să crească o copilă care să se teamă de viață, nu voia să o alinte excesiv, deși ar fi urlat de bucurie doar privind-o, și a ajutat-o să se formeze frumos, să privească viața și dincolo de aparențe și să știe că orice avantaj primit poate deveni dezavantaj și invers; La ce i-ar folosi să rămână o păpușă și atât? Știu eu ce știu!, se scutura femeia care, de altfel, din păpușă nu-și scotea copilul, dar în gândul ei tainic, ei spunându-i așa, câteodată, doar..
Nu făcea caz de felul ei bărbătos, dar îi arăta zilnic că respectul vine, în primul rând, apreciindu-te pe tine, nu lăsându-te pradă preconcepțiilor lumii. Aveau o fermă și lucrau cu toții în ea, de la bătrân la tânăr, de la frumos la urât, ar fi bombănit Coca în clipele sale de umor negru, dar cumva neauzită de nimeni, de la bolnav la sănătos. Fiecare cu ce putea, iar viața lor nu era altfel decât a altora.
Într-o zi, însă, pe când mă servea cu un pahar de caisată, îmi șopti ca și când deținea adevărul lumii:
Auzi, creațo,  ai grijă ce-i ceri lui Dumnezeu că te aude! Eu toată viața mea l-am certat, în gând, pentru că-s precum bărbat-miu de musculoasă, dar i-am cerut copil frumos și bun. Mi-a dat copil frumos și bun.
-Ei, că nu i-oi fi cerut și altceva, bag seamă?!
-Nu, nu i-am cerut. Mă rog Lui, îi multumesc, dar am primit ce voiam; restul e viață.  Acum totul depinde de noi, că El îți dă dar nu-ți bagă și-n sac. Miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după….
Copila cu mărgici încă se face mare sub privirea Cocăi. Am vorbit cu ea deunăzi și mi-am adus aminte de asta cu cerutul către Dumnezeu. Câtă putere să ai să-i ceri doar un lucru, când e așa de la îndemână să ne uitam în Sus și să dorim tot felul?! Apoi, m-am gandit că, în definitiv, acel lucru special îl deosebești din multele primite sau dispărute în viață. Și pe acela îl crești, și-l crești, și-l ocrotești, și-l plângi când nu e bine, și-l oblojești și iar îl cresti, și-l crești cu un singur cuvânt chiar – mulțumesc, Doamne! Căci da, miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după ...
fata cu mărgici miracol
miracol, sursa- internet

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ei, domnu’? Sonorul ….mai încet…

Ei, domnu’? Sonorul ….mai încet...:

 

Urla televizorul. Îl inchid, într-un final, căci tot ziceam că mă apuc de treabă, care treabă corelată cu frigul de afară nu se pupa, nu voia, nu dădea semn de vreun chef deosebit.

Divorț, dar cu partaj, adica nu a fost chip să scap, tot era musai să-mi execut responsabilitățile si sa le duc pe drum cu izbanda ca in socialism, comunism, precum sloganurile acelea pe care nu le-am uitat, chiar dacă au venit peste noi de astea nou-nouțe.

Azi, o prietena draga, in casa mea:


– Auzi? Tu ai luat sonorul  televizorului?


-Da!
– De ce?
– Se certa cu mine!

S-a pus pe un râs de nu știa pe unde sa se aseze, dar eu continui cu explicatiile necerute de nimeni, de altfel. Dar cred că eram nevorbită:

– Sa ma vezi cand ma enerveaza Mihai, ca vorbeste întruna, și tot felul, iar eu trebuie sa ma concentrez. Nu-i spun niciodata sotului meu „taci”, ca nu-i frumos. Dar, de cateva ori, m-a surprins cu telecomanda in mana de parca as fi vrut „sa-i dau lui sonorul pe mic”.

De atunci, de cate ori ma vede astfel inarmata, isi controleaza debitul, semn că uneori glumele astea chiar se transformă în lucruri serioase.

Ps. Au fost momente când habar n-aveam că fac asta. Mă trezeam doar în acțiune, realizam ca-s „dusa” și ma rugam sa nu observe. Da’ de unde? Nu scapă el ceva hazliu pe care sa mi-l amintească…. în vreun moment potrivit….

În Brașov sunt nori, toată ziua a fost sub semnul ninsorii, dar nici urma de ea, doar o umezeală pregnanta data de o ploaie măruntă. Te salut, lume!

Ei, domnu'? Sonorul ....mai încet...
Ei, domnu’? Sonorul ….mai încet…
Mărgăritare versificate

La noi a nins și frunzele-s mirese

La noi a nins și frunzele-s mirese

În timp albit, un corcoduș își plânge frunza-mbrăcatã mireasã,
ce stã să plece spre nesfârșiri:

-Ia-ți mireaså ziua bună și nu privi în urmă!
Dar nu uita! Să nu regreți cå-i daruiești pămäntului aleasă,
La anul te întorci acasă, să înverzești,

Iar în sclipire de omăt, bijuterie necerută,
Ți-e nunta azi, cu păsări lăutari și väntul dirijor!

Firavă clipă de cleștar a dăruirii abisale,
Să-ți fie sărbătoarea nunții tale!

Ce amăgiri de vorbe se pot naște în cuibul vieții noastre,
Când sunt căderi abrubte, dar încă poți renaște:

Cei dragi vor inventa o lume nouă,
Să îți arate că pe-acel drum ….nu-ți plouă!

Pășește, așadar, prin clipe de cleștar,
Nu te lovi de-un zâmbet înghețat de omăt nou,
S-a intamplat și altora, și altădat’:

Sunt, însă, inimi ce-ți vor ține, tot mereu, de cald.

E de ajuns..

 

La noi a nins și frunzele-s mirese

frunzele-s mirese
frunzele-s mirese
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Când sfârșiturile se înnoiesc

Când sfârșiturile se înnoiesc, apar artificiile surprinzătoare ale Universului. Se rostogolesc zile în luni și se întrepătrund anotimpuri deși totul nu pare altceva decât spectacol cu repetiție, într-un alt an, într-o altă dimensiune.
S-a întunecat orașul de două zile-ncoace. A plâns cu lacrimi de zahăr kandel cerul și s-a așezat, în chiseaua grădinii, pulbere rătăcită de octombrie înghețat. Într-o singură zi, s-au mișcat trupele de comando ale văzduhului, aducând tunete și fulgere în timp ce coborau de zor mici cercetași albi. În tot timpul ăsta, secundele despărțeau luptele. Soarele îi însoțea în încercuiri de o clipă, ca, târziu, în noapte, viscolul să spulbere și să-i învrăjbească între ei, doar-doar nu s-or așterne pe caldaramul știrb si rece. Apoi o tăcere nefirească s-a instalat de parcă nimic nu se întâmplase și urmele fine rămase pe acoperișuri erau doar închipuiri dintr-un coșmar pe care aveai impresia că l-ai mai trait, cândva.
Iedera roșie, filigran natural al toamnei, cusută parcă de cel mai neobosit artist, s-a ciufulit toată, împrăștiind din frunzele sale ruginii pe poteca pădurii. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum se întinde aceasta pe pereții clădirilor. Ai senzația ca sunt coloane întregi, ca niște cozi de fată tânără și cochetă ce nu se poate hotărî cum să-și lase părul. De data asta vântul atât i l-a înfoiat de o lăsase necoafată în văzul lumii. După o oră, însă, stătea impasibilă, încremenită, cu câteva frunze lipsă, dar încă dârză și frumoasă, semn că multe furtuni mai trebuiesc a veni pentru a o face să renunțe la coama sa roșie. Sincer, o înțeleg. Să se bucure cât mai poate căci, în curând, noiembrie nu se va mai juca în episoade fantomatice și o va sili să se orienteze spre stilul de iarnă. Ea mi-a soptit că prefera să joace în basmul „poveștii din frumoasa adormită” decât să se știe tunsă și cheală, admirată doar de câțiva pitigoi și hrănindu-se cu amintiri de primadonă.
In definitiv, nu e singura care așteaptă primavara din luna noiembrie. Vecinul cel blond care îi dă binețe dimineața și seara nutrește aceleași sentimente. Pentru ei nu exista iarnă, ci doar o trecere spre verde. Pentru mine, nu contează anotimpurile. Nici lunile chiar. Mă simt ca o nucă. Sunt o nucă. La adăpost, într-o coajă dură și frumoasă, rostogolindu-se încet în înțelesuri și povești cu a fost odată. Cu miez dulce, din care se pot hrăni toți cei care simt nevoia să guste, sau matur, îmbogățind masa sufletului pribeag, rătacit prin cuvintele mele, în înserări de gând.
Am fost nucă verde, coborâtă în dulcețuri de vorbe, primite cu greu, uneori sau firesc ca o bucurie de primăvară binemeritată. Am fost decojită, marcând mâini, îngălbenindu-le trecerile în amarul neliniștilor mele și ronțăită discret silabă cu silabă. Câțiva, m-au asezat în săcuți de pânză, ca pe o comoară dragă știind că atunci când va veni vremea voi fi de nădejde și gust la masa cea de taină. Uneori, mi se-ntâmplă să-mi uit menirea și să încremenesc în singurătăți voite, așteptând clipa degustării profunde. Mă ofer atunci, ca pe o ofrandă,  într-un pahar-degetar, devenind nucată amețitoare, în semn de iertare căci nu am nicio explicație verosimilă pentru tăcerile și izolările mele. Poate doar alcoolul să reușească să vă îmbete dezamăgirile.  Stiu  că așa mă  mai adun dintre lucrurile care îmi îngrămădesc literele și secundele, amețindu-le într-o gaură neagră, din care nu ies nici eu, nici cuvintele. Și totuși, sfârșiturile se înnoiesc, iar eu îmi scot inima din carapace, măcar cât o simțire în plus.
Doar blondul meu m-a salvat dintr-o rostogolire imprudentă și m-a așezat pe polița cu semne calde, lângă trei vreascuri de nuiele, un fir de busuioc și o fotografie cu ramă aurie. De acolo, vă scriu, cu litere-candele care sigur vor încălzi orice anotimp ar veni.
Cândva, spuneam că mi-e lumea amestec și poate și din acest motiv războaiele vremii nu mă mai sperie. Mă sperie doar înghețul din oameni, vrajba, agresivitatea și inconsecvența unora. Mă îndepărtează pașii  de-i simt în spatele meu mult prea puternic, de parcă sunt iscoade care au lipsit de la lecția de camuflaj și dau fiori prin sunetul flecurilor de la pantofi, dar și cei care se caută în cuvintele mele mai mult decât merit. Mă mai întristează și faptul că-mi cenzurez emoțiile sau trăirile, întrucât se întâmplă deseori să se decojească din mine mai mult decât am, decât sunt.
Caci…sunt o nucă. Mă voi rostogoli încet spre povestea de mâine, una care se cere încălzită în aura iubirilor cuminți. Unele știute, prinse în carapacea mea de nucă. Curând, voi străluci în pom de Crăciun, învelită în staniol, și agățată pe ramuri cu miros de sărbătoare, amintindu-mi de mamaia mea și ciurul ei cu nuci ce deveneau globurile cele mai frumoase. Nu e nevoie de mult să fii fericit, dar e nevoie să știi ce te face fericit. Exact ca zicala aceea că vorba fără faptă, e degeaba. Și uite așa, vă spun că o vreme am lăsat vorbele căci faptele se cer și viața se trăiește și dincolo de cuvinte.
Vreți o nucă?

 

sfârșiturile înnoite dintr-o toamnă nucă
sfârșiturile înnoite dintr-o toamnă nucă
ps. Dedic această scriere tuturor celor care poate au înțeles de câte ori am vrut să închid această poartă de comunicare, din cu totul alte motive decât cele ce țin de drag de scris, inspirație sau bucuria descoperirii frumosului din oamenii pe care îi găsesc în casele lor virtuale. Când lipsești mult, nici nu știi cu ce să începi, iar eu am tot lipsit în acest an.
Vreți o nucă? Când sfârșiturile se înnoiesc
Vreți o nucă? Când sfârșiturile se înnoiesc
Mărgăritare versificate

Toamnă …la borcan

Toamnă la borcan,

cu tot cu frunze,
cu tot cu muze,
cu arămiu de gând,
cu ochiuri de pământ,
cu vânt ursuz prin stele,
cu ploi fără umbrele,
cu crengi golite-n soare,
cu brumă și răcoare,
‘nvelite în chihlimbar
și frunze de mărar,
în leuștean și-n ghinde,
în ploi de luat aminte;
amestec nesărat,
cu umbre amalgamat,
și strecurat prin site,
turnat printre cuvinte,
pus bine în cămară
sau doar pe prispă, afară;
să doarmă, să se așeze,
să simtă, să mureze,
vreo două amintiri
cu flori, ciulini și vin,
și pere, chiar și-o nucă,
să stea, să nu se ducă;
să-i pun capacul strâns,
să nu poata fi smuls;
iar când în primăvară
ți-o fi dor de o toamnă,
s-aduci dar aurit,
borcanul întomnit.

Știi jocul cel de iarnă,
ce-l scuturi fără teamă
și-n el se mișcă totul
și ninge prin tot globul?

De voi privi cu drag,
în bolul cu capac,
se vor mișca, alene,
vreo două tufănele
și s-or roti, vioi,
cinteze, pițigoi,
măceșul înghimpat
și galbenul brodat;

Iar de deschid capacul,
s-o scutura copacul
de prune sau gutui,
de frunzele hai-hui;
s-o umple toată casa,
va mirosi ograda
a viță tămâioasă,
a lemn ud și a boască,
porumb depănușat
și struguri la uscat;

S-o umple de lumină
în iarnă, o gradină,
și va zâmbi fugar

O toamnă ….din borcan!

 

toamnă la borcan
toamnă la borcan