În călimara mea nu mai există cerneală,
nici stiloul chinezesc nu mai este vreo armă,
lucește penița, mă privește amară,
c-am uitat-o-n sertar, sfert de secol, să doarmă.
Stă-n cutie cuminte, nedreptate omisă,
ne privim zeci de clipe, prelungim agonii,
mi-a fost dat chiar de tata, datorie promisă
pe când eu garantam că ani mulți va rodi.
Că-mi va fi o patină peste gheața de foi
și făcând piruete ale literelor dansuri,
că-i voi da tușul bun să-mi întâmple nevoi
și că el îmi va scrie amintiri în albastru;
că-mi va face chiar vrăji, inundând rânduri-gânduri,
nedreptăți domolind, bucurii scrijelind,
într-o carte de rosturi va puncta în amurguri,
că-i un bun dansator, parteneri de cuvânt.
Cere-mi, viață, să te scot la lumină,
să nu-mi uit prea devreme bucurii de-nceput,
călimara să-mi fie mai albastră, mai plină,
și-n patină de timp să mai scriu câte-un rând!
...cu peniță de aur, dintr-un timp pierdut
Mulțumind pentru ce am, deschid poarta mulțumirilor de mâine. Nu poți fi fericit dacă nu ești fericit în simplitate. Orice surplus va aduce nevoia de …mai mult, și mai mult, și iar, și iar.
Resetarea vine când te întrebi, fără să ai spectatori, ce anume te face fericit! Ai fi surprins să redescoperi …cât eziți ..până dai răspunsul. Sau nu….(depinde doar de cum te-ai crescut)
mulțumiri, fără acest cuvânt viața ar putea deveni complicată într-o lume și așa prea încâlcită în sensuri
Noaptea, ploaia, toamna, somnul, ceai, divan și un pisic.
Lumea asta-i strecurată printre bețe de chibrit.
Care scapără-n povestea ce se scurge de prin cărți
Și-mi aprind inima toată, deschizând iubirii porți!
Toropită, prind iar viața și-o ascund în pagini moi:
Asta-i vremea așteptată – citesc sufletul în ploi!
