„ În vremuri trecute, pe când oamenii purtau braţele întinse ca nişte aripi, de puteau zbura cu ele cu puterea gândului şi a vântului turbat, trăia o familie nevoiaşă, dar cu multă credinţă în tot ce făceau care aveau o fată ce se numea Fericirea.  Fericirea era tare deosebită. Avea nişte daruri magice de care doar cei din familia sa ştiau. Tare se mai fereau părinţii Fericirii să nu se afle că fata lor poate într-o zi să crească mare, mare, iar în alta să fie mică cât o pasăre colibri. Mai avea un secret, nu se întâmpla lucrul ăsta decât în preajma anumitor oameni. Nu ştiu ce anume din gândurile şi vorbele lor declanşau asta, dar dacă în faţa unora creştea de nu se mai oprea, în a altora rămânea mică, mică. Doar în familia sa, Fericirea avea statut normal şi obişnuit.

–Mamă, dar Fericirea era copil, încă, sau om mare ca tine şi părinţii ei sau ca mamaie?, întrebă Daria cu ochii mari de uimire.

Irina îşi şterse un pic fruntea ca şi când ar ascunde şi întârzia o clipă răspunsul şi se gândi să-i spună Dariei cam aşa: –Păi, Fericirea avea totdeauna suflet pur de copil, indiferent de ce formă avea. Nu ţi-am zis că putea fi şi mică şi mare?, şi se făcu că întoarce pagina tratatului ei devenit poveste.

Nu ştiu cum, dar într-o zi Fericirea s-a gândit că trebuie sa meargă şi ea prin lume. De educaţia ei se ocupaseră părinţii;vorbea toate limbile pământului, cunoștea toate continentele, apele, oceanele; învăţase despre obiceiuri, tradiţii şi sărbători şi încerca să cuprindă fiecare segment. Nu a putut merge la şcoală, ca ceilalţi copii, datorită puterilor ei deosebite, dar tot ce trebuia să ştie era deja înmagazinat în ea, încă de la naştere. Aşadar şi-a întins braţele şi a pornit prin lume.

– A ajuns şi la noi mamă?, întreba Daria din ce în ce mai somnoroasă
– Normal!
– Când?
– Păi…în fiecare zi trece, dar nu o vezi…că e mică, mică…cât o pasăre colibri, nu ţi-am spus?
–  Şi mare…nu vine?

–  Ba…a venit, dar tu nu ai văzut-o, că erai bebeluş, şi atunci am văzut-o doar eu şi cu tati, dar noi o ştiam  că o mai văzuserăm şi altădată, iar tu, atunci, ţi-o închipuiai doar.

– Aşa …zi mai departe!, spuse Daria nerăbdătoare…

Şi cum zbura Fericirea, aşa liberă,  prin fiecare cotlon al lumii, era şi mai dornica de a trece peste tot. Toata lumea o primea exact cum era ea obişnuită: la unii se aşeza în casa lor sub forma ei mititică, iar la alţii nu îşi încăpea în piele, uitând să mai treacă şi prin alte părţi. Am uitat să spun că în fiecare loc care trecea lăsa câte o pană; tot aşa, la unii mai mare, la alţii mai mică. Şi niciodată nu rămânea fără pene, pentru că ele îi creşteau, magic, la loc. De Fericirea auzise toată lumea, dar mai ales Obsesia, fata cea mare a altei familii de la ea, din locul unde se născuse.

Părinţii Obsesiei nu erau prea atenți cu fata lor, nu aveau răbdare și nu ştiau prea bine cum să-i arate Obsesiei  iubirea lor. Credeau că e suficient sa o îngrijeasca și de restul sa se ocupe viața. Nu vedeau nici măcar că imita tot ce făcea Fericirea, dar ceea ce îi rămânea în suflet era o amărăciune și nicidecum veselie. Dar erau prea ocupați cu altele și au uitat sa-i amintească ce scurta e viata și cata nevoie avem cu toții să trecem prin fiecare clipă cu mai multă atentie, și  poate aşa ar fi fost si fata lor liberă ca Fericirea. Cu toate acestea și ei voiau ce avea fata cu pene vrăjite.

Atât se vorbea în casa lor de Fericirea asta, încât Obsesia se gândi să fie şi ea aşa cu orice preţ, ba… să o confunde lumea cu ea, dacă se putea. Şi unde era Fericirea, hop şi Obsesia după ea. Doar că, ea nu avea pene care se regenerau peste noapte, şi tot agăţându-se de fiecare lucru care ducea pe drumul pe care mergea Fericirea pielea ei se zgârîia şi puterile-i scădeau. Dacă pe Fericirea oamenii doar o simţeau, pe Obsesia aproape că o vedeau; prea deveneau încrâncenaţi pe chip, atenţi şi miraţi prin preajma ei.

 Într-o zi Fericirea se opri în faţa Obsesiei şi o întrebă de ce o vrea ca prietenă.

– Păi eu vreau cu orice preţ să fiu ca tine, să zbor şi eu, să am şi eu ce au ceilalţi ce le dai tu!

Atunci Fericirea se opri şi îi spune uşor:

– Draga mea, stăruinţa ta nu poate veni spre mine. La mine trebuie să vii împăcat, senin, să te bucuri de pomi, de aer, de soare, de viaţa însăşi. Să iubeşti oamenii, florile, animalele; să ştii cu siguranţă ce vrei, ce îţi place, ce simţi, ce îţi aduce folos sufletului. Eu nu-s decât o pană. Ia-mă, dar ideea ta fixă de a mă vrea nu poate decât să mă depărteze; eu nu ştiu să vin decât acolo unde omul mă doreşte cu adevărat, senin, natural şi firesc, cu credinţă şi siguranţă.

–Şi ce a facut Obsesia, mamă? A renunţat?

– Nu, Daria…niciodată Obsesia nu a renunţat să fugă după Fericire, dar rar a mai putut-o prinde la o cafea. Fericirea rămânea doar acolo unde oamenii chiar credeau în ea şi în lucrurile simple.

-Mamă, ce fericită sunt!, se cuibări Daria la pieptul Irinei, încântată de poveste. Acum înţeleg de ce citeşti cartea asta a ta seară de seară. E cartea Fericirii!

Irina zâmbi de drag şi scoase din sertar o pană ce o păstra ca semn de carte de la bunica ei, şi o puse în palma Dariei zicându-i:

–Ştiu, Daria…ştiu! Uite, Fericirea a lăsat şi aici un semn pentru noi. E mică pana dar depinde de noi ca ea sa vină şi să lase şi pene mai mari.

Noapte buna!