Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Veverița cuvintelor

De la o vreme, blogul meu e plin cu surprize. Eu care nu aveam decat arareori vreo cautare mai deosebita, mi se mentioneaza că au venit oameni pe blogul meu prin expresii  gen ”intr-un sărut găsești aromă de cuvinte nespuse, românul absolut; am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile, cuvinte ce au gust de dragoste, veverița cuvintelor, obloane cu dor și cuvinte care incep cu litera C.
Blogul meu,  pentru mine, a fost mereu doar o cutie de adapostit ganduri scrise, in care pot gasi, după o vreme, toana care m-a stapanit in ziua cutare, cand am scris nu stiu ce articol sau  amintirea unor  intamplari si senzatii care, altfel, s-ar uita cand ar veni, tavalug, alte lucruri zilnice care sa le curme efemerul. Am ales, in schimb, sa ignor faptul ca dincolo de ecran sunt cei ce ma citesc voit sau din curiozitati de ei stiute si intelese. Si astfel, un text poate ramane nealterat de frici inchipuite, imaginandu-mi, in prima faza, că doar eu pot vedea ce scriu și numai eu. Sporul fiecaruia in ce interpreteaza si observa, eu nu renunt la ce imi place, dar  nici nu voi recunoaste ca nu vreau sa uitati, niciodata, ca nu emit decat pareri personale despre vreun subiect și cam atat. Asa cum, acum, nu renunt la „veverita cuvintelor”. Un singur articolas am pe cand inca aveam pisici și erau vanatori de soi, dar veverita cuvintelor, nene?
Acum putin timp, am fost intr-o vizita. O vizita obisnuita. Casa avea două intrari, cumva intr-un unghi de 90 de grade. Intram noi, invitati de gazda, ne asezam la masa, povestim, bem cafele, tot ce faci intr-o chestie agreabila cu oameni cunoscuti. Cainele nostru cel mic, Toto, alerga pe langa tarcul ciobanescului mioritic, ciugulea gainile din alt tarc, o nebunie. In casa, pe un taburet, o pisica tărcată, ne ignora cu desavarsire. Totul era extrem de fain și comod. Oameni obisnuiti cu animalele, deci nesuparati pe faptul ca Toto facea putina atmosfera neplacuta. Totuși, din cand in cand, Mihai iesea din casa sa il mai puna la punct pe diavolul tazmanian, cum frumos l-am alintat noi, mai demult, din cauza maraitului exagerat.
Si nu stiu cum, frate, din senin, se isca nebunia. Ametit, Mihai nu e tocmai atent și deschide ușa cealalta. Ca la un semn, cei doi ai casei – bărbat, femeie- plus ochiosul tărcat tasnesc din camera urland. Io, după ei impacientată. Aud: „Închide ușa! Închide ușa, Mihai și rămâi acolo!” Auoleu, mi-am zis, știind ca asa fac și eu cand vine părintele cu botezul sau omul cu citirea la lumina sau doar un prieten care nu adora haita mea de catei. Îi bag in camera, le tine Mihai o morala, ei se aliniaza, și puteti crede sau nu, dar nu cracnesc și nici nu ne dau de gol că după singura usa din casa, cea de la baie, stau niste ghidusi pregatiti sa rupa ciorapii cucoanelor și sa pupe domnii pe fata. Sunt innebuniti după domni cățeii noștri, cred ca stau prea mult cu mine. Bine, in tot acest timp, mă rog ca nimeni sa nu aiba nevoie la toaletă, iar daca tot nu le destainui „secretul” nostru, sper sa nu inceapa zgomotele prea curand. In fine, amănunte din casă, care nu-s tocmai normale, dar astea sunt – avem prea multi catei. Asa ca e lesne de gandit ce sentimente mă incercau cand oamenii pareau atat de ingroziti.
Mihai se lipeste de zidul camerei, timp in care, precum infractorii, se strecurau prin crapatura de usa, incet, mai intai femeia și apoi bărbatul. Pisicul și cu mine stateam nedumeriti după, fără să avem indrazneala de a face vreun pas. Pardon, asta eram eu, ca pisicul deja era cocotat pe pervaz, mieunand si agitandu-se ca Tarzan in junglă, din casa se auzeau deja rasete și strigate de uimire, iar o mana strecurata de după usa mă trase in interior. Am avut o senzatie de deja vue. Mai traisem sentimentul, cu multi ani in urma, la o verisoara de-a mea care tinea in casa, in camera sa, bine incuiata, o veverita și pe care, inainte de plecare, ne-a prezentat-o, pe holul casei. Am fost și atunci tare uimita de cum se catara veveritoaica pe pereti, pe om, pe mobila, peste tot. Totuși, atunci mi s-a parut excentric momentul si cam atat, dar nu mă gandeam sa dam peste a doua surata crescuta liber in apartament. Bre, dar nu-i usor cu veveritele. Nu stau o clipa, risti sa te raneasca cu gherutele, dar sunt teribil de afectuoase și dragute. Am privit-o mancand, alintandu-se și zgâindu-se pe geam la inamicul numărul 1-motanul tărcat.

veve

Nu stiu de ce nu au incuiat cu 7 lacate oamenii usa, dar in ziua aceea, cand am ajuns acasa, le-am dat binete veveritelor din pomii nostri. Ce, credeti? Doar am și eu veverita ce vine aproape de pervaz. Si nici motani nu mai am, dar sunt lătraturi de avertizare, sa vedem cum se vor înțelege cu printesa Fifi care chiar locuieste toata ziua pe pervaz – vin eu si completez după ceva vreme. Acum, dacă tot au căutat oamenii aici, „veverița cuvintelor”, mă retrag, să ronțăi și eu vorbele altora sau sa născocesc altele care să-mi țină loc de poveste nouă. Zi faină!

Mărgăritar-catchy · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acest text, (din care asez doar fragmente razlete) e acum pe Catchy. Dacă-l citiți, fără modestie, veți aseza in suflet doruri și parfum cu iz de copilărie.

Acum mulți ani, într-un ianuarie nemilos, cu câteva zile înainte de ziua mea de naștere, într-un timp în care parcă se reinventaseră zăpezile de altadată, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns în satul ăla buzoian și greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile, acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obișnuită, departe de oraș şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aș putea vorbi la nesfârșit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, însă, cuprindea prea mult din ceea ce știam eu ca înseamnă zi.

Pe tataia îl chema Ion. Pe mamaia, Ioana. Doi oameni cu destine împletite strâns, mi se parea mie…..(click pe link)

Din 2014, nici tataia nu mai e. Mi-au rămas icoane în biserica sfințită a copilariei mele. Am rămas cu gânduri și recunoștința imensă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că i-am putut avea mult în viața mea ……

E ianuarie iar, e Sfântul Ion, iar candela mea arde pentru bătrânii mei dragi, și, ciudat, îmi pare că în aer se împrăștie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu răsfățuri simple. În mine, în schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sărbatorile de iarnă se încheie de Sfântul Ion. Azi am despodobit bradul și mi-am împodobit amintirile cu gând de mamaie și tataie, de Ionii mei dragi.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Un infinit….de o zi. Percepții

un infinit de-o zi...în piatra
un infinit de-o zi in piatra lumii
Tu nu-mi esti nimic decât o-ntâmplare
Pe care am uitat-o-ntr-un noiembrie gri;
Tu esti, probabil, o lectie oarecare
Ne-nvățată la timp, dar pe care o știi
C-a rămas neculeasă, nerodită,
Roasă-n inimă strâmbă și albită-n cuvinte
Și de spun o poveste, și de o fi adormită,
Tu râmâi doar un gând de luare aminte
Și atat.
Tu mi-ai fost, într-o vreme, o umblare prin minte,
Scotocind prin cotloane, deși sunt la vedere,
Mie, acum, nu imi pasa daca prinzi in cuvinte
Zbateri moi sau nuanțe care par doar repere
Într-o lume pestriță, intr-o lume amară,
Judecând după umbre ce le aduni împrejur,
Din păcate, mereu vei credea c-o s-apară
Vreun călău ce-o sa-ți caute jertfa pusă pe rug
Sau pe jug.
Am puterea sa plec, sa ma nasc inc-o dată,
Sa renunț și la oameni, la idei și cuvinte,
Am putere sa uit, dând povestilor roată
Înșirând alte umbre și lumini părăsite,
Vei vedea ca nu-mi pasa că-mi găsesti vină iar.
Nu-i asa ca durerea poartă lacrimi dosite
Și ca viața-i o vină?  Altfel, mă întreb, de ce-o simt
Obosită?
Cand vei crede ca altul iți cam fură din viață,
Cand vei crede-n nimicuri care oricum n-ar conta,
Vei simți atentate care, puse-n balanță,
Nu vor da mângâiere, ci vor rupe din ea
Șiruri albe de gânduri, piatră seacă ce plânge
După omul din brațe, după omul ce moare
De atâta durere care-n suflet se strânge,
Nemișcării cerând, oarecum, îndurare
Într-un sărut.
Sărutu-i rece, îmbrățișarea ta de stancă mi-e străină!,
Pare a spune-ntr-un final absurd și-ncremenit;
Dă-mi drumul din strânsoare caci tu esti cel de vină
Că nu trăiesc doar clipa ci, poate, un infinit!
Sunt ochi ce cred povestea zidirii-nlănțuite,
Sunt inimi ce nu simt c-au meritat să tacă,
Ce ar fi vrut să bată-n emoții amețite
Și nu în veșnicie iubirea să o-mpartă
Absurd.
Morala am avea, de nu am fi cu toții
Prea diferiți în simțuri, percepții și trăiri,
Unii preferă o viață jucată-n ritmul sorții
Ca fluturii ce poartă-n aripi trăiri de o zi
Sau cei care ar duce-n nemuriri de piatră
Povesti care sa-nceapă și azi, si-ntotdeauna,
Nu ar conta ca piatra, pe alocuri, chiar se crapă,
In infinit si-ar duce și inima, și  anii, și nu le-ar fi totuna
C-ar mai trăi o zi.

 

Nu mă omor după temele ce au la bază fotografii, dar am încercat și eu ….. piatra cu versul. Veți găsi în același tabel găzduit de Eddie, scrieri mai spectaculoase, tot în clubul celor 12 cuvinte. Aceasta a fost percepția mea -un infinit de o zi

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Haină peste aripi frânte

Tot ce simt eu ți s-a intâmplat și ție cândva. Și în momentul acela te-ai simțit nedreptățit, cu siguranță. Azi îmi spui că n-am dreptate, că e bine să fie așa, dar tu nu ești în ecuație, pentru că nu ți se întâmplă ție, ci altuia. Din afară, totul e moralizator; ești îndrumat spre o cale bună, spre cunoaștere de sine, spre înțelegere, îngăduință și înțelepciune. Cum să explici că nu simți nimic din toate acestea, ci doar revoltă?
Ai putea să taci, să ascunzi de ochii lumii orice gând rău și să te prezinți fals, mai fals decât în momentul acela când chibzuiesti dacă o fi bine sau rău, politicos sau nedrept, să spui lucrurilor pe nume. Știi, instinctiv, că nu poate fi vorba de asta și taci. Eviți subiecte. Vorbești, mai bine, despre vreme sau fluturi, despre treceri și ochi încețoșați. Că nu mai vezi bine și nu mai simți corect. Nici nu mai contează ce simți; oricum e despre altul, pentru cel din fața ta.
Mâine, când povestea va avea alte personaje dar același subiect voi zări ochii tulburi și îmi voi aminti că, ieri, a fost vorba despre mine și voi realiza că nu mi-a plăcut deloc. Dar oare voi ști să te alin echidistant si subiectiv sau voi face ca tine, ieri, cand problema era a altuia? Cred că voi uita, nu? Că doar eu zburd în altă întâmplare în care vei poposi și tu peste vreun timp….
Am venit aici din zbor pentru a-mi liniști gândurile”, suna o „căutare” a cuiva printre cuvintele mele.  A lăsat-o zălog, tulburându-mă. Oare chiar s-a liniștit sau a observat păcăleala? O fi simțit cât caut și eu răspunsuri în fiecare slovă scrijelită și, poate, a continuat  plutirea pe ceruri mai senine.
Frământările mele au conștiință, dar nu au aripi. Ele se bulucesc în mine și rămân acolo, înfipte adânc, între coaste și inimă. Mi-a spus cineva drag că inima, concret, are 300 grame. Altul… că ea nu reține nimic, că totul se întâmplă în creierul nostru, că în labirintul cunoașterii și al senzațiilor, trăirilor și impulsurilor primite se desăvârșesc minuni de care ar trebui să fim mândri că le trăim și le dezvoltăm. Asa, atunci de ce nu mai am aer, uneori? De ce doare  in piept de parca ai o arsură nevindecabilă când unele lucruri vin tăvălug?
Da, cunosc și eu puțină anatomie; am și răspunsuri logice la tot ce mă trezesc izgonind din tăceri prinse în colivii aurite, dar, poate, mai testez, pentru a nu știu câta oară, vreo rețetă miraculoasă fără să fiu trimisă către  împăcare de sine de către cei ce au seninul și îngăduința haină caldă.
Stiu, nu există răspunsuri simple, pentru că nu există nici probleme așezate în ghem alb de lână din care poți croșeta veștminte pe care să le arunci peste aripi frânte. Si, deși nu sunt nici Eliza, nici vreuna din lebede, nici nu sunt în legământ de tăcere decât parțial, azi mi-am cusut, singură, din vină albă, veștmânt vindecător. Doar că nu mă încape. Îl cedez, dar mai bine să nu aveți nevoie de el. Ți se apleacă umerii sau, poate, vouă vă cresc aripi doar de bunătate.
Da, sigur asa e! Si tare mă bucur…

aripi om

Această scriere e doar o zbatere a trecutului. Nu-mi căutați dureri care nu exista. Au existat și, poate, aceste rânduri o arată perfect.
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

De toate pentru toți. Pe alese..

 În casă miroase a portocale și vin fiert, a plăcintă cu spanac și brânză grasă de oaie și a seară nouă în an nou.  Eu stau sub o pătură groasă, moale, ca o pisică de angora. E foarte molcuță, cum ar spune soțul meu, și potrivită perfect căci  tare frig e afară, neînchipuit de frig. Încerc să-mi adun gândurile în cuvinte,  deși n-am chef de povești, ci doar de împărtășit una-alta. Dacă totuși vă doriți povești, vă recomand eu o fată de nisip cu arome de ceai și soare blând. O găsiți cu vorbe nou nouțe pe chic elite sau pe blogul ei personal. De câteva zile tot fac recomandări, pe Fb, deși mă feresc de asta pentru că nu intru atat de des in locuri pe care oricum le cred deosebite, in asa fel incat sa pot face o descriere obiectiva și sa pot da amănunte pertinente. Totuși, nu e om din mediul virtual să nu fi auzit de Hapi, a doua mea recomandare, ce poate fi oricând omul cu un pantof roșu într-o mare de gri. La ea imi plac lumile de catifea pe care mi le impleteste senzational, intre tradiții și românesc, până la culturi despre care eu nu știu nimic. Ma invata ea și nu doar ea, cum ziceam și de fata de soare si nisip. Hapi, e românca exotică ce poartă in cuvinte un umor unic și un limbaj de neimitat și dacă povesteste ceva banal sau vorbeste despre oameni sau lucruri importante. Acum e într-o călătorie pe care eu, personal, am urmărit-o de la coadă la cap.

Si totuși, ieri pe privat, un om deosebit imi multumea cam asa: „De două zile citesc și recitesc blogul Gabrielei și pagina sa de FB, de două zile trăiesc atât de intens și simt emoții copleșitoare pe care mă bucur că le simt. De două zile am uitat că am depresii trecătoare, vreun of apăsător sau vreo angoasă ciudată, care nu-mi mai par importante. I-as multumi direct Gabrielei, dar  mă trezesc mulțumindu-ți tie pentru recomandare. Parcă nu aș deranja-o cu banalitatea gândurilor mele.”

Cred totuși că unii oameni nu au nevoie să-i prezinți în prea multe fraze. Se pot descoperi atât de ușor prin cuvinte proprii, doar dacă doriți  și sunt sigură că veți simți asta în a treia recomandare, de azi. La fel veți simți și dacă intrați pe blogul-revistă, cum il numesc eu, Editura Mateescu, loc unde, prin draga mea Dana Fodor Mateescu, in 2012, eu am prins drag de cuvinte și de un stil efervescent, complex tocmai dintr-o simplitate accesibilă oricărui om care trece prin articolele sale, (lucru pe care autoarea il reușeste remarcabil), cu viață care parcă curgea din povești știute dar nepovestite până atunci de nimeni. Le găsiți acolo, pentru toate gusturile. Umorul, bucuria dar și tristetea deveneau parte din mine cu fiecare litera citită și sunt absolut sigura ca va veti delecta si voi, desi sunt convinsa ca ați făcut-o deja.

Ah, și era sa uit: vizitați Potecuțele, blogul pentru care am o slăbiciune aparte, iar pentru cunoscători, vedeți ca a revenit Sonia, hihihi…spuneti-i ca a lipsit cam mult. Dani are o nouă căsuță în care spicuiește, în ciuda faptului că are vechime în blogging eu am descoperit-o anul trecut și mai mult prin toamnă.

Eu mă simt recunoscătoare, cum spuneam și in punctuația vieții, că on line-ul mi-a adus posibilitatea de a cunoaste oameni care merită toată aprecierea lumii.  Îmi arunc ancora cuvintelor pe aici, căutându-mi repere strașnice, dar ferindu-mă de a împrumuta vorbelor mele luciri nepotrivite. Și așa mă simt, deseori, aruncată într-o agoră virtuală, de unde aș putea ieși bucăți-bucăți doar pentru că am avut îndrăzneli de a scrie public lucruri banale, ascunzându-mă pe străzi cu închipuiri, în cuvinte îmbălsămate cu plictiseală ”literară”, disecate de ochi neprietenoși și pretențioși care își imagineaza că tam-nesam mă cred vreo mare scriitoare.  E doar o bucurie că pot face ceva ce îmi place. Atât. Dar despre asta am mai vorbit și nu reîncep discuții care ar umbri cuvântul nou pe care l-am adoptat de o vreme: BUCURIE.

Da, mi-am spus că atâta timp cât pot face totul cu bucurie, indiferent ca e un proiect nou, o discuție care să treacă dincolo de politete, interpretări eronate și conveniențe, sau doar in a pregăti o cină, imi  asigur din start confortul psihic.   

 Mă întorc  în sufrageria proprie. Plăcinta mea e aproape gata. Putea fi cu orice, nu neapărat cu brânză și spanac, aproape ca nu conta, dar rămăsesem in pană de ingrediente și imi doream ceva cald care să-mi induca mirosul de acasa. Mereu ceva copt imi adâncește senzația de confort, în casă,  de parcă  adulmec miresme de oameni dragi. Fac deseori asocieri, și orice mănânc mi-aduce aminte de ceva sau cineva. Nu înțeleg de unde am pornirile astea. Plăcinta îmi aduce în minte  o prietenă care iubeste foIetajul, iar glasul ei, ce parcă mai ieri graseia senzual  la capătul celălalt al telefonului, mi-a soptit rețeta, cândva. În același registru al asocierilor, mai ieri, în caltaboșii- care la noi, la Buzau, se fac in mat gros, se umplu cu amestec ca de sarmale și se fierb la foc mic pe plita, și de care nu m-aș lipsi pentru nimic in lume- parcă îmi grohăia porcul din povestea cu mamaia mea. Stați să v-o zic. Nu, nu e cine știe ce, dar o  scriere a unei femei simple de la tara a transformat orice ignat intr-un mare zambet.

Pe vremea cand telefoanele erau rare sau doar in locuri cum era CAP-ul sau primăria, vorbind de satul meu buzoian, și când scrisorile încă erau la mare preț, primim noi una de la mamaia mea:

„Dragii mei, nu au trecut decât două săptămâni de când ați plecat și uite, că noi nu am vorbit cu porcul, nu știm cand puteti voi veni să-l tăiem împreună!”

Cât am râs și câte glume a primit mamaia din acel moment, doar pentru ca a inlocuit ”despre porc” în „cu porcul”; cât am mai dramatizat noi, scuzand porcul ca era obosit și nu am putut vorbi cu el! De nepretuit, vorba reclamei!  Uite, însă ca, si în ziua de azi, in loc sa vorbim despre subiect, de ignat, noi, cei ce stim povestea, insistăm inca ”sa vorbim cu porcul”, in fiecare an, spre deliciul mamei căreia i se umezesc ochii de drag și aducere aminte.

M-am lungit, deși am crezut că dacă nu scriu povești voi fi mai scurtă. Aveam una in minte despre un grof, dar de ăla al zilelor noastre, care a pus camere de luat vederi in jurul pădurilor pe care le deține și dacă vede vreun om care adună vreascuri de acolo il ameninta cu politie și tot tacamul, semn ca unele lucruri nu se schimba si ca personajele, uneori, parca au coborat din manualele de când eram eu elevă, unde  tronau cu iz de ”a fost odată”. Acum am auzit ca sunt inlocuite si acelea. Lasă că se scrie istorie inca, vie, pe aici, in apropiere, la cativa kilometri de Brasov, intr-o lume care iși poarta realitatea in dureri noi ce par vechi.

Nu știu ce harababură a ieșit din gândurile mele amețite, dar am vrut să onorez duzina de cuvinte, care se incapațânează să reziste prin câțiva oameni pe care îi găsiți, tot ca o recomandare potrivită, in acelasi tabel găzduit de Eddie. Cuvintele vedete sunt următoarele: agora, angora, ancora, angoasa, groasa, grasa, graseia, grohaia, grof, of, pantof, pana.

O adevărată provocare pentru cineva care tocmai a fugit azi de povesti, alegând o altă formă de articol. Dar simt ca aveti de unde alege. O multime de oameni va pot delecta cu ele. Îndrăzniți! Pentru cei de pe fb, care rar intră pe blog, nu veți putea afla despre toți acesti oameni frumoși, decat daca intrați pe blog și dați click pe linkuri, dar, cum spuneam, e doar alegerea voastra. In definitiv e plină lumea de povesti, iar eu sunt recunoscatoare ca va opriți și prin cuvintele mele. Nu e lucru puțin, și mă inclin cu respect și….bucurie.

adriana iu