Mărgăritare versificate

Accident pe firul gândului

Cobor pe linia vieții

Și mă trezesc suspendată pe un gând.

E subțire, prea subțire,

Ca un fir căruia nu i se vede capătul.

Nu mai fac niciun pas,

Nu mai trimit nicio undă de visare.

Ramân agățată de un cuvânt,

Altul decât cel așteptat.

E totuși un cuvânt și parcă nu mai imi e teamă.

Astept salvatorii, mai bine,

Dar devin stire de interes național

Într-o dramă care nu exista.

Imi pierd echilibru

Si cad inainte să aflu

Că misiunea oamenilor de bine

A fost indeplinită cu succes.

Cum o fi sa te ridici inainte sa cazi?

Nici acum nu știu;

Stiu doar sa ma impiedic de amănunte

Sau sa raman suspendata

In margini de lume

De cuvant,

De idee.

Sunt la știri,

Dar nu intereseaza pe nimeni,

E doar o altă cădere nereușită..

accident-2015

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Cine a pus pisica-n drum…

..a știut că  poate păzi mai bine decât un câine, mai ales dacă o lasi sa creada  că atentezi la integritatea ei. Văzut cu ochii mei, pe când prințesa Zizi, birmaneza perfectă, avea doi frați, Tan și Silver, unul vagabond și altul autist, iar ea fugărea oameni și câini.

3b402-68746_156308267846383_1605694656_n
Tan motan
silver1
Silver, autistul..

Normal că era șansa ei de pisică Kung Fu sa arate ce stie, ce poate. Tare mi-e dor de Zizi, as lăsa-o oriunde ar vrea ea sa stea. Imi statea in drumul somnului, in drumul odihnei, in orice drum care mă aseza și îi sugera ei a fi mediul ideal de cuibăreală, mai ales pe mâna mea dreapta. Avea obsesie pentru mâna mea dreapta de ajunsesem sa cred in legendele ca as suferi de ceva, pe partea aceea. Nu știam insă, că doar eram in drumul pisicii.

6417e-dsc00600
Zizi, pe locul ei preferat de apărat cazemate

Dar cum acest pasaj e doar un pretext de a scrie ceva pentru tema fixă „cine a pus pisica-n drum”,  mă indrept și eu cu pași de felină spre niște raspunsuri, caci mi-au stat in cale câteva întrebări găsite  și cum sunt pisică veritabilă, nu puteam sa rămân în drum degeaba:

Ce crezi că se ascunde în plic?

Rujul roșu și oglinjoara. Cum? Nu despre poșetă plic e vorba? Nu? Eh, e dreptul meu de a alege ce fel de plic imi aduce bucurie. De fapt, mi-au mai rămas vreo cateva in amintire, caci am locuit in internat-cămin și orice plic primit era prilej de exaltare. Cu unele conținuturi, mai ales de la parinți, puteai sa cumperi poșeta plic, cu altele iți cumpărai vise pe care le vindeai pe sub mână să-ți ajunga profitul până data viitoare. M-am lungit? Asta e..

În breasla lor, din orice bisturiu picură mâzgă sau cerneală fosforescentă. Cine sunt ei?

Alți vânzători. De iluzii. Parcă-i vad pe toti cei care au cursuri motivaționale și de dezvoltare personala. No ofence. Unii știu ce spun, alții au bisturiu cu tăiș fosforescent. Il reperezi imediat, mai ales in umbra sufletului.

Aloe sau alge marine?

Mereu aloe. E vindecătoarea supremă, e mai la indemână cumva, deși nu am cum sa nu ma visez cu alge marine care dau sa se incolaceasca pe gleznele mele care se afunda in nisip, pietre si scoici. Dar cum nu-mi place sa visez, mă intorc la aloe.

 Sunt prea concreta in raspunsuri, nu? De asta nu ajung eu sa scriu fantezii.

Numește cel puțin trei întrebuințări pe care le poate avea un tricou.

Păi, sunt in dezavantaj. Altcineva,  (Matilda), le-a numit pe cele agreate de mine, dar hai sa caut:

  • pe post de pijama
  • pe post de rochie, daca e mai lung și chiar pentru plaja
  • și pe post de excitant natural pentru soț, mai ales daca te plouă.

Eu …doar zic, dar nu m-a mai prins ploaia demult.

Crema se întinde peste obrazul proaspăt spălat sau peste măștile sub care ne ascundem teama, fățărnicia, râsul?

Acum, ce să zic! Eu nu mă dau cu crema decat foarte rar. Nu mă certați, imbătrânesc oricum, pe cine aș păcăli! Am, însă, uleiuri esentiale si unt de sheea. Tot una-i? Cu tot cu măști, atunci! Le îmbibă mai bine și tot nu cad la comanda.

Dai spagă pentru a afla unde e mai ieftin acel halat?

Dau spaga pentru oricine vrea sa-mi calce halatele. Ați uitat ca traiesc cu un medic? Si da, chiar am dat o punga de cafea intr-un magazin de solduri. Am, acum, teanc nou de halate, la pret redus, in urma acestui lucru. Păi, ce? Cu restul banilor imi recuperez si spaga și pot da altele, poate  pentru un halat de baie. Chiar, am nevoie de unul.

N-am prins-o, dar ne-am prins că ea e pisica vinovată. Care-i păcatul ei?

Păcatul lor e ca n-au spus ca ultima zi cu ele, chiar e ultima zi. Dacă aș fi știut!  Pai, nu se spune ca au 9 vieti? Atunci de ce plang zilnic după Zizi? De când nu mai păzește casa de pe scari, de afara, am herghelie de caini. Vreau o Zizi. Doamne, se aude? Oricum, mâna mea dreaptă e ocupată de Alma, rotweillerița, care se crede pisica: toarce și se aseaza in bratele mele uitand ca nu e caine de talie mica.

alm6

În articolele pe care le scrii, cât la sută e transpirație și cât inspirație

N-am inspiratie niciodata, am martori care pot confirma. Asez un cuvant pe pagina virtuală și restul vin surprinzator. Nici transpiratie, decat după. Cred ca raman la gandul ca sunt scrise la intamplare, din intamplare, despre intamplare, dar s-ar putea sa mint. Acum, insa, cine mai e credibil in lumea asta? Poate voi.

Ps. …cine a pus pisica-n drum a făcut extrem de bine caci cu sigurantă om bun și milos a luat-o cu sine sa indulceasca viata cuiva. Ale mele nu mai sunt, dar din drum le-am cules și mi-au ramas in drumul inimii in amintiri de nepretuit. Intr-o zi, insa, mă voi impiedica, din nou, de un astfel de semn..

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Omul furtună, cântec-descântec

Pe cer apăru un fulger atat de evident incat aveai impresia ca Dumnezeu a tăiat văzduhul cu un bisturiu nevăzut, lăsând loc luminilor sa se întretaie și sa se imbine intre ele. Negru cu violet, albastru cu sclipiri aurii, argintiul de otel al fulgerului cu irizări de verde apărute de nicăieri, toate se îmbinau în treceri de o clipă care păreau eternități in frantura mea de inimă. Furtuna părea ca iși asterne cartier general peste pădure și munți. Copacii se aplecau în tânguiri gălăgioase, păstrându-și, totuși, demnitatea, prin tulpinile care se impotriveau  trăgând, parcă, totul, inapoi, cu fire invizibile.
Era cumplit sa ne știm atât de aproape de locul sigur și totuși atât de departe cu fiecare scâncet și bocet de frunze. Nu păream prea curajoasa, dar nu era timp de introspecții și visare. O transpirație rece mă cuprinsese, iar eu mulțumeam in gand pentru inspiratia pe care o avusesem cand mi-am luat, peste tricou, un hanorac cu gluga. Initial, am crezut ca vesta imi va fi suficienta. Vara inselătoare. Nimic nu a prezis drama cerului, nici măcar prin prognoze mai mult sau mai puțin credibile.
Din rucsacul mititel, companionul meu scoase ceva ce semăna mai mult cu un halat decat cu vreo pelerina de ploaie, cum îi spunea el. Drept, alb, lucios și cu o gluga ca a unui oblio rătăcit. Simțindu-mi ochii mustrători, vizavi de acel ”hai la plimbare” pe care-l primisem de dimineata, imi confirma in trei cuvinte seci ca poarta mereu cu el țolul acela impermeabil. Mi-l oferi, dar îi refuz șpaga lui de ocazie, tulburata de alte ganduri. In definitiv, nu trebuia sa ma imbuneze cu nimic, aveam o stare de spirit buna, chiar daca nu mă incanta deloc ideea ca voi fi plânsă de ploaie. Incaltarile mele nu erau cele mai solide și nu mă vedeam înămolita pana peste cap, cărand după mine pământul padurii. Deja talpile bocancilor aveau o mâzgă nepotrivita, o cremă fină ce se prinsese zdravăn pe zimții proeminenti, culeasa de pe crengile jilave pe care tot călcam.
Când auzeam trosnetul acela sub pașii noștri, din ce in ce mai grabiți, tresaream a neplăcere și a teamă instinctiva.  Dar ploaia inca nu se porni cu totul, ci doar preludiul ei, ca un recviem solitar, ne făcea să acceleram mersul. Nu mă inspăimanta faptul ca eram in pădure, cat ideea ca in cateva minute am fi ajuns in zona deschisa, fara arbori, fara pavaza, fara adăpost. De acolo, am fi ajuns tare repede, insa, eu nu ma vedeam, in furtuna aceea, ținta ploii și a nebuniei cerului. Cate un strop, care-mi parea cat o boaba de strugure, imi atingea fruntea și mă scutura din temelii. Nu se vedea pe fața mea nicio neplăcere.   
M-am prins de bărbatul de langa mine cu o strangere curata si ferma, care sa-l convinga ca am siguranța ca vom ajunge inainte ca furtuna sa-și faca de cap. Cand am vazut ca trecem de cariera de piatra si de singurul stejar solitar din vale, am rasuflat usurata, insa prea devreme cu bucuria mea.  Vedeam cantonul, bariera, semnul cu pisica neagra de pe casa, dar picioarele nu păreau a inainta cu viteza dorita. Ploaia veni brutal și sadic peste noi.  Ne cumprinse din toate părțile intr-o secunda. Avea forta si putere sfașiind, parca, fiecare bucata din noi. Nu mai traisem niciodata acea senzatie. Aveam nevoie de ceva care sa ne adune și, cumva, toata frumusetea locurilor vazute, cascadele lăsate în spate, vegetatia, florile, sunetul padurii păreau, insa, sa ne ajute sa nu ne copleseasca uratul negru si turbat. Meritase sa ne bucuram de fiecare imagine chiar dacă acum plăteam tribut muntelui prin fiecare picătură simțită.
Ne impiedicam de frunze, ca de niste alge in marginea mării. Pareau multe și parca voiau toate sa le luam cu noi. Doamne, si in toata acea pustietate, in acel nenoroc cu tubulaturi de fulgere neostoite, o caruta cu un cal, ce lucea sub picurii de ploaie, apăru ca de nicaieri. Cu ochii tot in pamant nu am vazut de unde se ivi. Părea o piesă   desprinsa din basmele cu haiduci.  Mai intai am auzit-o și apoi vazut-o. Un chiuit ca de bucurie ne facu sa ne intoarcem: un tanar cu o piele albă, bronzata și niste plete cat sa-l poti invidia putin pentru ele, cu o camasa  alba descheiata total, era ridicat in picioare și striga cat il tineau plamanii, ca intr-un cântec-descântec : ”Hai, ploaie, hai! Tu mă cauti, eu te tai! Hei, Doamne, vin! Tu mai ține-o doar puțin!”
Surprinsa, m-am dat deoparte, incercand sa trag cat mai mult gluga, cat sa pot retine fiecare amănunt din intamplarea ce părea sa indulceasca nepotrivirea in care mă aflam. Dar in acel moment, revelatia mea fusese maxima. M-am detasat, o clipa, și am derulat tot frumosul și ineditul excursiei ad hoc. Nu cred ca daca as fi auzit prognoza cu o ploaie probabila m-as mai fi riscat, ca la loz in plic, in vreo aventura de acest gen. Si in acest mod  am aflat  că ceea ce stim noi despre o furtuna, oricat de grandios ar părea, pălește sub maiestuozitatea dezlănțuirii naturii. Părea ca plange cerul și canta padurea, că auzi tobe bătute din nori nervoși și vedeai raul dând forfote nebănuite. Fiecare pas era o nota muzicala in plus, iar orice creanga rupta daruia sunet desavarsit. Spectacolul de pe cer era, insa, baza perfecta pe care nu o voi uita niciodata.
Cu o miscare de care nu mă stiam in stare, am fost ca si urcata in caruta omului ce părea ca venea din breasla salvatorilor trimisi de Dumnezeu și care, parcă, ar fi avut puterea oamenilor de demult care chemau și alungau ploile, in rugăciuni de ei stiute. Nu se mira de noi, ne zambi și isi continua recitalul : ”Dii, Aloe, dii tată, du-ne repede, degrabă!!” Și căluțul părea că fuge cu aripi de inger, părea inorog și basm scurtand drumul ca intr-o clipita și lasandu-ne muti de uimire.
A fost inorog și basm, oricum. Mi-a fost și imi va fi, și n-am sa uit cum, din cantonul in care am reusit sa ne adapostim și care  avea ca paratrăznet o pisica neagra, il priveam ducandu-și Harap Albul poet: Dii, căluț, fugi furtună! Hai sa vina vremea bună! Dii, căluț, du-mă acasă, la copil și la nevasta! Hai caluț, haide zmeu! Multumim lui Dumnezeu!”
Ploaia nu mai conta. O cantase și o descântase omul furtuna! Eu doar îi mulțumeam Cerului, cu aburi de cuvinte, și cu un semn firesc, semnul Crucii, ca sunt la adăpost, privind cum se depărtează un om, o căruță, un căluț cu aripi nevăzute, o poveste trăită cu inima, mintea și cu Dumnezeu alături.
Prin duzina de cuvinte: halat, mazga,plic, pisica,alge , crema , aloe, bisturiu, spaga, transpiratie, tricou, breasla, am adus cea mai impresionanta furtuna din viața mea. In tabelul gazduit de Eddie veți gasi si alte interpretari ale acestor cuvinte. Va invit cu drag.

ploaie

Mărgăritar-catchy · Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Aleea amintirilor (băiatul cu garoafe roz)

Tata avea un obicei încântător – îmi săruta mâna. De când eram micuțe, avea acel gest de o noblețe extraordinară care ne făcea să ne simțim domnișoare chiar dacă noi eram puțin mai înăltuțe decât clanța de la ușă. Ne lua ușor vârful degetelor și, atent, discret, cât o atingere de puf de păpădie, ne lumina inima și sufletul. Crescând, gestul a devenit și mai elegant, și mai maiestuos, și mai important. Ajunsesem să cred că e ceva permis doar între fiică și tată, dar, cumva, privind în jur, mi-am dat seama că  nu era chiar la îndemâna oricui.

Aveam 16 ani când m-am trezit cu un băiat cu ochi albaștri într-un interes reciproc. Ningea  și m-am pomenit cu el la ușă, aducându-mi câteva garoafe, singurele flori care se găseau în acea vreme. De atunci, iubesc garoafele și nimic nu mă va convinge că ele nu-și merită atenția mea prin tumultul exotic floral al acestor vremuri. Băiatul cu garoafele roz îi ceruse   mamei permisiunea să mă scoată la o plimbare.  Și iar încremenesc acea clipă, realizând că și atunci îmi părea ușor demodat modul lui de abordare, depistând arogant că avea o timiditate pe care și-o învingea cu fiecare cuvânt rostit. Mama, topită toată sub căldura acelor ochi de om sincer și curat, n-a stat pe gânduri și mai că mi-a făcut vânt să ies pe ușa apartamentului. Bâjbâiam toată, copleșită de (click pe link pentru o poveste delicata ca ninsoarea mea)

alee

 E a doua oară când scriu despre cel care m-a iubit fără cuvinte, căci nu am cum să uit că într-o zi de ianuarie,  când inima îmi bătea în palme, am făcut primul cadou unui tânăr bărbat, de ziua sa de naștere. Un arlechin mov, pe care l-am numit Filipache, și pe care habar nu am de ce l-am ales, dar pe care a știut să-l primească de parcă i-aș fi dăruit o poveste cu chip. O poveste cu un chip frumos, care mi-a topit neîmplinirile ce au urmat, mi-a rămas și mie, iar cuvintele de azi sunt un ultim dar făcut unor vremuri care s-au semnat într-un colț de inimă.

Păstrez în mine, însă, definitiv, cu fior duios, într-o combinație a bărbaților puternici din întâmplările mele, senzația sărutului, pe mâna mea, ca un puf de păpădie. Efemerul perfect.

sarut

Articol inscris in tema fixa ”Aleea amintirilor” despre care au mai scris și alții, găzduiți în același tabel al lui Eddie, in cadrul clubului celor 12 cuvinte.

Mărgăritare versificate

Știu, vorbesc cu păcat. Uneori..

As vrea sa scriu un poem de dragoste,

Un poem cum nu s-a mai scris niciodata.

Dar la ce bun? Eu nu știu sa vorbesc despre dragoste,

Asa, in general, cu șoapte, amor cuibărit pe sânul stang

Sau drept, sau pe  amândoi,

Sau pe la tample, cu dureri pulsative;

Amor demodat, direct, mușcat din plin,

Dar mai ales mestecat, nemestecat,

De tine, de mine, de amândoi.

 

As vrea sa vorbesc despre iubiri interzise, sau zise,

Trecute, aspre, dulci, frivole,

Dar nu pot, pentru ca sfarsesc toate pe chipul tău.

Asa ca nu voi scrie niciun poem!

Si stii de ce?

Pentru ca  fiecare cuvânt pus, permis, nepermis,

Va fi inlocuit, de orice om care va citi,

Cu o fotografie. A ta. Sau a noastră.

O vor aseza in locul cuvintelor

Și ne vor transmite mereu: Sa fiți fericiți impreuna!

 

Dar tot voi scrie eu, intr-o zi, poemul!

Il voi scalda in lapte curat,

Îl voi primeni cu flori de măr,

Il voi insiropa cu miere,

Si-l voi aseza pe o tipsie aurita;

Ti-l voi aduce la pat, in loc de mic dejun,

Sa ma ai și-n cuvinte, si-n dorințe,

Si in soapte de amor fără imagini,

Să mă citesti și să mă guști

Din nou, ca in zilele de iulie torid, de atunci,

Cand habar nu aveam sa vorbesc despre dragoste.

 

Dar cine are nevoie de cuvinte

Cand dragostea ti-e servita la pat?

Stiu, vorbesc cu păcat….

…uneori…

IUB1