Timpul se așază pe pragul răbdării,

E prins, uneori, cu ușa, strivindu-i secundele rătăcite
În goluri de inimă bună și caldă.

În buclele lui de trecere lină, rostuiește
Infinitul de iubire promis în sutele de cuvinte seci
Care pleacă mereu spre noi,
Uitând că undeva se contorizează și ele.

Timpul se ridică, plin de sine, cunoscându-si importanța,
Scuturând din mânecă stânga clipe rătăcite,
Iar din cea dreaptă fericiri la minut,
Însă își zdrelește tâmpla in pragul de sus al nerăbdării lumii.

Sângerează puțin și stă ușor nehotărât,
Cu un picior in diminețile noastre,
Și cu unul în aer, neștiind dacă să rămânăsau să se întoarcă cu un avertisment de substanță

Pe la ușile închise ale uitării.

În definitiv, de ce și-ar bate capul cu asta?
Din prag, totul se vede clar, pe ambele părți ale porții.
Fiecare alege ce vrea, trebuie doar să facă un pas in partea dorită.

Aveți grijă și voi la pragul de sus, uneori zgaraie orgolii și frunți prea încruntate!