Femeie, să nu te lași…

femeie, sa nu te lașiFemeie, să nu te lași..

Zăbrele de gând cald scuturat sub colbul amintirilor pale par a dispărea în cețuri de întâmplări noi. Nimic nu cade, nimic nu se ridică, nimic nu se cerne din tot ce ai adunat, ca o mătușică harnică, dar uitucă, ce mereu mai vrea să țină lucrul acela că poate-i trebuie cândva. Și nu-i mai e de trebuință poate niciodată, dar le așază în sertarul aglomerat cu nimicuri lucitoare și zornăitoare a folos trecut. Aduni și treci la catastif, inventariezi și prinzi drag de vreo carte poștală netrimisă vreodată, cu umbre galbene de timp zăcut și ponosit și te întrebi oare cui și de ce, și cine te-a oprit din drumuri și avânt? Și iar stai pe gânduri, deși zăbrelele-s topite, iar averile de tinichea risipite pe podeaua lustruită cu ceară ca de miere, de te simți într-un stup, în care tu ești și regina, și truditor, și trântor câteodată, că așa e povestea completă a vieții, fără cosmetizări inutile.

Și zornăie avuția din amintiri, iar tu o petreci cu ochii și sufletul, și le prinzi pe toate pe piept ca pe niște medalii mărțișorite cât să te facă să te simți încă tânără, încă trecătoare pe drumuri cu vise incerte și adulmecări de vină și păcat. Sângele-ți pulsează mai tare, mai năvalnic; te ascunzi de oglinzi și de cioburi de fereastră deschisă, să nu cumva să-ți întâlnești chipul și să-ți spulberi toate închipuirile. Strângi totul cu grijă, te așezi la măsuța cu miros de brad, cu o cană de apă rece alături, în care-ți descânți putințele și neputințele, cerșind încă o clipă de rătăcire prin locuri pe unde nu mai știi a trece fără să te fâstâcești. (continuarea aici)

 

Sunt femeie ce nu vrea să fie înregimentată în vârste și trebuințe. Ard patimi și transform în scrum cuvinte ce încep cu NU. Pot și vreau să-mi așez comorile trecute lângă cele ce se scriu acum. Cine spune că nu se cade să faci asta? Se ajunge cu trudă și cu bătălii pierdute, războaie câștigate și răni supurânde și cu o altfel de iubire, conștientă de privilegiul acesteia. Eu mă reîntorc în păcat. Și-l topesc din nou în focul din mine. A câtă oară oare?”

De când scriu, pentru unii dintre cei care mă însoțesc, par o nostalgica ce aduna amintiri in coltul batistelor și le leaga bine sa nu le piarda, dand cu greu drumul vreuneia sau doar cat o citire de o clipă. Ce nu inteleg aceștia e doar faptul că abia acum e loc pentru toate împreună – nou cu vechi. E timpul perfect sa scutur de praf niște intamplari si sa le asez printre ceea ce traiesc, caci astea noi oricand se îngrămădesc brutal peste orice poveste veche, intrucat sunt atât de palpabile încât le simți bătând în tine în fiecare secundă. Și uite așa, zic eu, că din amestecul acesta poți recunoaște și ce te-a îngenuncheat, și ce te-a vindecat fără să retrăiești puternic ci doar strecurând esența și lecțiile în prezentul tău. Întrebările sună în mine tot cu ecou, nu suntem scutiți de emoții, dar parcă ne bucurăm de viață ca și când trăim dincolo de timp, cu un fel de nepăsare față de ceea ce cred unii despre varstele noastre, (ale celor ce-și numără anii deloc puțini). Noi simțim la fel, tremuram la fel in necunoasteri si traim ca si cand viata nu are derulare, ci e un camp fără sfarsit pe care-l sapi, și-l sapi, și-l insamantezi, îl vezi cum rodește încă și cum te hrănește la fel ca ieri.

Când ești femeie cu inima încă tânără dar coaptă-n trup și pictata de vreme cu linii fine de trecere continuă, nu te ocolesc necredintele, insa te scuturi și te prinzi tare de ce ai, de ce ai construit, de ce iubesti. Nepotrivit sau nu, nu doar tineretea iși cere drepturile, ci si maturitatea asta ce da pe afara. Si nu, nu excluzi nimic, nici flirtul, nici dorinta, nici cochetaria, nimic din ce te face sa nu fii doar un partener de viata, ci femeie. Cu adevarat femeie. Și nu te lași. Ma evadeaza gândurile, din când în când, dar eu, șmecheră le trimit în poveste și-ntr-un colț de inimă, unde-i păcatul dulce…

Și sorb din cana de faianță albă fericiri noi…, chiar și pe cele care vin din tumult…

 

ps. Știu că pare părăsit acest blog, dar chiar m-a bântuit gândul să-l abandonez definitiv. Vă salut pe toți…

 

 

Când omul îți poate șterge, cu un singur gest, sute de frământări..

Azi, pe la patru se va scrie o alta fila in cartea dragostei noastre.
Cum treci testul timpului, uneori?
Doar înotând printre lucruri mari înrămate în griji, fericiți că ați ajuns la liman sau că ați bifat un munte de probleme rezolvate? Aderând la idei ce se vor importante doar pentru una dintre părți?
Putin probabil ca ai reusi… sau, dacă o faci, cred că ai păși într-un mâine fără valoare, cu resentimente și paloare interioară care ți-ar șopti întruna că ești într-o minciună poleită, pe care nici tu nu ai crede-o. Ar fi mai înțelept să analizezi puțin ceea ce ai. Uite, de exemplu, am o dată de 5 iulie și pe noi doi. Ce ziceți trecem testul?
Eu cred că l-am putea trece doar dacă ne oprim la colț de zi banală pe care o putem scoate din anonimat cu un gând simplu, dacă pentru o clipă am respira a amintire și amândoi ne-am potrivi emoțiile în secunde care ne-au unit cândva și care s-ar putea repeta, măcar așa, de dragul unui moment pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi doi, cu 12 ani in urma. Doar așa…
Azi, pe la patru, ar trebui să poposim la Temelia. Azi, pe la patru, mai vreau să scormonesc în imaginile așezate în suflet și să mai văd încă o dată umbrele a doi oameni, trecători în ale vieții. Să mai simt emoții stranii și inima bătându-mi a șansă.
Să mai beau o cafea și o apă plată aniversând cea mai frumoasa zi. Azi, pe la patru mi-ar plăcea ca amândoi să zâmbim a bucurie că am fost la locul potrivit, în momentul potrivit, pecetluind iubirea matură și ceea ce deveneam unul datorită celuilalt.
Iar dacă despre toate acestea el își aduce aminte singur, fără ajutorul cuiva, atunci, da…am trecut proba timpului.
Tare mi-a fost teamă, însă, că zmeele tricolore mi-au furat o parte din inima lui, astfel încât nu-și va aminti nimic….fără să-i sugerez eu că, acum 12 ani, pe o stradă oarecare ni s-au întâlnit destinele. Si nu, nu aș fi fost supărată dacă viața mi-ar fi încâlcit puțin așteptările. Mi-am luat atunci tributul frumusetii, pentru orice an trimis acolo….in focul depărtărilor, desi in mine mereu va canta refrenul: „nu mă iubi acum, iubeste-mă atunci…cand..nu voi mai fi nebunie de vară, ci cumințenie cu miros de ieri și mâine, de permanență, uneori…obositoare.
Cine spunea că inima noastra îmbătrânește? O păcăleală. Mi-e tânără senzatia iubirii de o zi transformată în viață petrecută în doi, care nu are nevoie de teste, nici măcar în glumă, căci rușinată scriu replica omului meu: „cum aș fi putut eu sa uit, femeie, de ziua iubirii? În plus, nu știi, in fiecare an trebuie sa-ti daruiesc copacelul iubirii. Ce zici, vii cu mine sa-l alegi?”
Avem o traditie, in fiecare an, imi cumpara un copacel sau o tufa pe care le plantam in curte. Anul trecut mi-a luat doua plante: un copacel care seamana cu o salcie, dar face flori albe precum liliacul și o tufa roșiatica țepoasa de care sunt eu indragostita si care nu s-a dezvoltat prea mult intr-un an de zile. Copacul însa…e spectaculos. Asa că nu, nu vom merge sa alegem impreuna ci voi astepta cumintica darul lui deosebit, iar curand vom petrece primele ore din noul nostru an…impreuna.
Azi, pe la patru
Azi, pe la patru
Miezul nopții m-a găsit preocupata printre gânduri vinovate. Cateii au început a plânge dintr-o data, asezati, precum in povestea caprei cu trei iezi, cu privirile spre geamul dinspre curte. N-am observat cand poarta s-a deschis și sotul meu a iesit pana la masina. Dintr-o data, totul devine tăcere. Om si animal se linistesc, iar o floare roșie imi ajunge in maini ca semn că gândurilor mele le trebuiesc dovezi de iubire care să-mi amintească că după doar  patru ore  îmi spunea senin și convingător: „Eu am să mă-nsor cu tine!”
Ce să fac? Mă cunoaste, știe ca uneori imi poate sterge cu un singur gest…sute de frământări.
Sa ne traim, dragul meu, in cea mai frumoasa zi, din cea mai frumoasa viata. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne suntem!

Gânduri nerostite ascunse în colivia sufletului

Gânduri nerostite ascunse în colivia sufletului:
Dacă ți-a plăcut, cândva, un cântec de pasăre doar pentru că nu ascultasei încă alte triluri, să nu te miri că într-o zi ți se va părea stridentă, arțăgoasă, gălăgioasă, iritantă, dornică doar de atenție, sperând să-și mute armoniile pe alte ramuri. Nu-ți va garanta nimeni că nu te vei plictisi și de alte acorduri, însă e imposibil să nu găsești unele care să-ți ciripească discret…muzici preferate sufletului tău. Bucură-te de ele atât cât sunt, așa cum te-ai bucurat și de cele rătăcite-n abisul schimbării.
Iar dacă nu poți nici măcar să mai simți zgomotul acelei înaripate să nu te simți vinovat, viața e plină de lucruri care vin precum pansamentul pe rană, cât să te miri ce ascunse au stat, în scorburi cu vise, neîndrăznind să-și ducă zborul și glasul spre cei ce le căutau, fără ca ele să știe.
Neîntrebând sufletul despre zbuciumul său nou îl lași să-și recapete singur albia aceea a confortului de unde nu vor lipsi alte întrebări sau cunoașteri. Și le va așeza singur, între două vorbe spuse Cerului și două oftaturi lungi. Pe cele din urmă le vei simți, pe primele le vei ghici în acțiunea cea nouă de care te bucuri, ca și când erai programat sa faci asta. Totul e o scenă unde se joacă sute de piese de teatru, exact cam câte gânduri nerostite ne trec nouă zilnic prin minte. Chiar dacă nu ajung fapte își ascund reprezentațiile necerând atenție în plus, ci doar să se consume și ele printre cele cu glas.  Stau sub zăbrele de gând, mereu atente, sa vada cand e randul lor de primadone.  Si noi le casapim cu zgomotele din afară ce nici măcar nu ne aduc bucurie mereu în loc să ascultăm și muzica sufletului.
Uneori, din coliviile noastre aurite, privim colivia nesfârșitului și ne mirăm ce ușor e să ne rotim spre ce ne place. Atâta eliberare din suflete încorsetate de preconcepții, nu mi-a fost dat să văd.
Azi, am văzut un om care era fericit. Fericit că-i cânta altă pasăre la geam. Și, nu știu cum, dar am înțeles ce ușor era.
Să fiți iubiți de cine doriți, și să iubiți pe cine vreți, fără vinovății de fațadă. Ne sunt suficiente aparențele în care ne scăldăm ochii și sufletul. Iar dacă tăcerea mea de dincolo de cuvintele scrise vi se pare de neînțeles, nu căutați logica pentru că nu exista. Sunt lucruri despre care și cel mai vorbăreț și extrovertit om nu vrea a vorbi, chiar și celor cu care a făcut-o până deunăzi..ușor. Poți împărtăți emoții dar e greu să-ți mai împarți sufletul, dezgolindu-l prea tare într-un moment când, poate, e doar obosit și singura hrană regeneratoare e cuvântul scris sau tăcerea.
Numai că atunci când taci, și muzele amuțesc. Nu mai bine că le asez aici sub formă de nori de cuvinte gata sa se risipeasca pe Cerul Nădejdii? Asa le voi asculta oricand voi dori, în triluri de ganduri înnoite..
Sunt bine, dragii mei, însă din realitati si fantezie, uneori, …poți fi doar culegător de cuvinte ce bântuie nehotărât. Atunci le adun spre surâsul zilei ce se așază pe genunchii mei, greșind directia, lăsandu-mi chipul sa capete ceea ce doreste – senin sau încruntări de sprâncene. Voi ce credeți că am ales?  Si apropo, spre disperarea celor care atunci cand le arati o fotografie te intreaba unde e zâmbetul. Știți ce le răspund? În realitate. Cel mai greu lucru mi-a fost să zâmbesc și să râd forțat. Mai bine mă lipsesc, vorba unei dragi mie, căreia veselia îi e mereu haină potrivită. Să fiți iubiți și nu căutați drame nerostite acolo unde nu sunt…
Gânduri nerostite ascunse în colivia sufletului
sursa: pinterest, free bird, Gânduri nerostite ascunse în colivia sufletului

Cuvinte rostogolite…uneori

”Uneori„ e un cuvânt pe care îl folosesc des pentru a fi sigură că nu generalizez ușor, că  diferențiez momente, clipe, acțiuni pe care pot sau nu pot să le simt, să le trăiesc, să le fac și aș  ține-o  astfel o grămadă de vreme. Uneori, mă uit la câte o fotografie fără să-mi spună nimic deosebit. Fotografia e plină, dă pe afară de amănunte, de elemente frumoase, lucitoare; îmi cad povești de prin colțuri ascunse, se preling din ea ochiuri de lumină pe care le- ai putea așeza în cuvinte, ușor, grafic sau pompos, strigând singure ”citiți-mă!”. Și totuși nu le privesc cu inima, doar cu ochii, trec și-mi spun că nu e o fotografie simbol, ci doar o fotografie oarecare, că nu are nimic deosebit, că e o altă imagine cu un cufăr descoperit într-o frântură de basm pentru a ne spune aceeași poveste. Încă una. Nu-mi pasă dacă cineva a adăpostit acolo luciri de om avar, strângător, bir însângerat, comoara vreunui pirat, plata pentru vreo fecioară trupeșă sau visul unui căutător zelos.Treasure-Chest
Nu vreau să-mi imaginez corăbii, peșteri misterioase, munți bătuți de picioare nepotrivite pentru a  li se smulge aurul de drept, fanarioți îmbuibați sau sultani cotropitori. Privesc crucea, din colțul stâng al cufărului, ce pare că s-ar ridica singură din noianul de nimicuri scânteietoare pentru care s-ar face oricând moarte de om. Ai impresia că se chinuie să iasă din nepotrivire. Cineva a pus-o acolo tocmai pentru a-mi îmblânzi percepția. Nu pot să o ignor, adevărat, dar o decupez cu ochii minții și o așez într-un loc mai potrivit. Și totuși particularizez situația sau cel puțin încerc pentru că tocmai ce vorbeam la început de acel ”uneori„.
Uneori ne arătăm lumii așa lucitori, zumzăitori, adunați grămadă, din care, unii dintre noi, își scot scânteierile materiale la înaintare poate-poate s-or deosebi mai ușor. Totul trebuie să fie brand consacrat, firmă de soi, altfel ”nu ești, nu exiști, nu prezinți interes”. Zdrăngănesc talerii lucioși ai împăunării și tu nu știi dacă să te dai la o parte căci vine circul sau să te ascunzi să nu te corupă aerul lor de bogăție. Parcă te uiți la tine și nu vezi nici cufere, nici bani în pungă, nici sclipiri de bună stare. Ti-ar trebui, măcar puțin; nu ești ipocrit, dar deja talerii tăi s-au așezat în trocuri obișnuite. Efemer și năuc gând. Știi să-ți ții poftele în frâu și nici nu mai pleci în expediții istovitoare în care îți poți pierde sufletul și chiar viața. Eu mi-am pierdut, cândva, vreo două calități de om și greu mi-a fost să le recuperez. Încă mai sunt șifonate. Iar îți vine în minte vecina cea care și-a lăsat vremea să treacă peste ea până la 92 de ani, ascunzând, în ” scorburi de pardoseală”, bănuți ce s-au găsit mucegăiți, trăind în mizerie de frici nevăzute, deși legenda spune că cei care au găsit comoara, la final, au trăit o vreme liniștiți. Cufărul era, de fapt, un dos dublu de dulap în care era ascuns bănet, nu glumă. Straiele vremurilor trăite pe pământ i-au fost mereu peticite, dar cele din Cer sunt sigur pline de mulțumiri. Cine poate ști, însă?
Fiecare vede ce vrea în orice situație. Pot vedea și eu ceea ce se vede. E ușor și nici nu necesită atâtea cuvinte sau zbucium. Am învățat, însă, să mai privesc și din alte unghiuri, mai discrete și să mă gândesc că, uneori,  e bine să alegi frumusețea dincolo de poleială. Că poți ascunde în suflet lucruri moi ce se desfac în înteriorul tău și atunci oamenii pot auzi cum sună în tine monedele aroganței sau ale trufiei. Că nu ar fi bine nici regretul să aibă sunet ci poate doar să sune bănuții cu care nu mai poți cumpăra nici uitarea, nici iertarea, nici sănătatea, nici un alt drum dar să-ți fie zurgălăi folositori pe cel pornit, asumat, dorit, primit și prins în inimă.
În cufărul cu bogății văd și niște mărgăritare. Pe acestea, de mai bine de trei ani, le-am transformat în povești, așa că nu cred că mă veți contrazice când v-aș spune că pe acest scrin l-as inventaria, i-aș pune un număr și l-aș așeza pe un raft de cuvinte, la capitolul: himeră. Pe cel cu bogății, insă, l-aș ascunde definitiv. Dacă cel care-l va găsi îmi va spune că l-a folosit pentru scop nobil, atunci voi ști sigur că între inimă și suflet e pace, că sinceritatea și minciuna nu vor mai avea alături semne de întrebare, că simplitatea nu mai are nevoie de poleială și că, neoprind nici măcar un bănuț pentru tine, ai reușit absolutul. Nu știu dacă aș putea asta, doar din gură, privind o fotografie, dar nici n-aș vrea să plătesc prețul zdrăngănirii unei comori nefolositoare. Mai bine mai lucesc preț de un mărgăritar înșiruit de dragul unei fotografii. Îmi zornăie suficient bănuții gândurilor. Nu, nu dați unul pentru gândul meu. Mai bine goliți scrinul pe podele neumblate, poate se transformă în stele și povești de o clipă. Și nu dați la schimb nimic din ce nu puteți duce până la capăt. Vă vor arde palmele sau sufletul. Mai bine rostogoliți o monedă. Una singură! Aruncați-o, apoi, în fântâna dorințelor împlinite. Eu am făcut-o deja, mulțumind în gând pentru ce păstrez în inimă și gând. Voi ce ați cere? Știu nu se spune. Dar dacă?

Mulțumesc, vouă!

Privesc oamenii prin stele de fum și de ceață,
Se scutură al meu gând pe umerii lor adunați,
Observ cum un prieten îl ridică și-l împinge în față
Să-l asculte și mâine; are unul la fel, zici că-s frați.

Mi-as lua înapoi povara ce-o duce,
Nu vreau sa fiu frământare sau freamăt în plus,
Îmi zambeste duios, si se duce să-l culce
Lânga griji care par dăruite de Sus.

Uneori am în jur lume blândă, duioasă:
Mă ascultă, mă-nvelește cu vorbe fine, domoale,
Uneori ea mă vede înzecit mai frumoasă
Decât sunt, sau mă știu, sau mă cred, sau îmi pare.

Azi, culeg, tot ce las printre voi din greseală,
Obosita-s de treceri, dar vă vreau pe voi bine,
Sa-mi fiți veseli și buni, să vorbim doar pe seară
Nu-i asa ca aveți soare in suflet? E un dar de la mine

Pentru fiecare clipă ce pe umeri v-am pus-o,
Pentru fiecare durere ce-am lăsat-o să plângă,
Pentru alinările dese, liniștea ce-ați adus-o,
Pentru că n-ați lăsat tristeți vechi să mă strângă,

Pentru toate acestea și pentru multe în plus,
Stiu că nimic din ce-aș da nu ar fi de ajuns,
Însa nu pot sa nu spun că ferice zâmbesc
Si pe o rază de soare vă trimit un umil mulțumesc!

 

…cu drag de voi pentru răbdarea pe care ați avut-o mereu, cu mine, și cu aceeași bucurie să vă regăsesc aici gândurile, încurajările, sustinerile și tot ce ne adună.

multumesc