Amintiri albastre cu penițe de aur

În călimara mea nu mai există cerneală,
nici stiloul chinezesc nu mai este vreo armă,
lucește penița, mă privește amară,
c-am uitat-o-n sertar, sfert de secol, să doarmă.
Stă-n cutie cuminte, nedreptate omisă,
ne privim zeci de clipe, prelungim agonii,
mi-a fost dat chiar de tata, datorie promisă
pe când eu garantam că ani mulți va rodi.

Că-mi va fi o patină peste gheața de foi
și făcând piruete ale literelor dansuri,
că-i voi da tușul bun să-mi întâmple nevoi
și că el îmi va scrie amintiri în albastru;

că-mi va face chiar vrăji, inundând rânduri-gânduri,
nedreptăți domolind, bucurii scrijelind,
într-o carte de rosturi va puncta în amurguri,
că-i un bun dansator, parteneri de cuvânt.

Cere-mi, viață, să te scot la lumină,
să nu-mi uit prea devreme bucurii de-nceput,
călimara să-mi fie mai albastră, mai plină,
și-n patină de timp să mai scriu câte-un rând!

You may also like

3 comentarii

  1. Frumoase amintiri, la tine albastre, la alții în nuanțe diferite, dar cea mai importantă rămânând penița de aur care așterne cuvinte-gânduri, șoptite sau nu. Tu poți scrie chiar și fără cerneală, căci penița îți va rămâne mereu aurită. Zi cu bucurii să ai, Adriana! 🙂

  2. ..mai nou, scriem cu taste aurite …și parca e pacat ca dispare scrisul, desi niciodata nu am avut o caligrafie frumoasa. Numai bine si tie, Dana. Si, multumesc. Cred ca esti singura ratacita pe blogul meu. Pana si eu..uit sa revin. Imi programez textele si..fug…

Lasă un răspuns