Amintiri albastre cu peniță de aur

stilou cu peniță de aur
În călimara mea nu mai există cerneală,
nici stiloul chinezesc nu mai este vreo armă,
lucește penița, mă privește amară,
c-am uitat-o-n sertar, sfert de secol, să doarmă.
Stă-n cutie cuminte, nedreptate omisă,
ne privim zeci de clipe, prelungim agonii,
mi-a fost dat chiar de tata, datorie promisă
pe când eu garantam că ani mulți va rodi.

Că-mi va fi o patină peste gheața de foi
și făcând piruete ale literelor dansuri,
că-i voi da tușul bun să-mi întâmple nevoi
și că el îmi va scrie amintiri în albastru;

că-mi va face chiar vrăji, inundând rânduri-gânduri,
nedreptăți domolind, bucurii scrijelind,
într-o carte de rosturi va puncta în amurguri,
că-i un bun dansator, parteneri de cuvânt.

Cere-mi, viață, să te scot la lumină,
să nu-mi uit prea devreme bucurii de-nceput,
călimara să-mi fie mai albastră, mai plină,
și-n patină de timp să mai scriu câte-un rând!


...cu peniță de aur, dintr-un timp pierdut


..cu peniță de aur, dintr-un timp pierdut

Sufăr de nebunie metaforică

 

..suferi de nebunie metaforică!
Mi-a zis al meu soț, într-o dimineață de vară,
pe când îmi purtam cuvintele visate, cu ochii închiși,
mustind de somn și tânjind după așternuturi moi,
în timp ce coboram o scară 
ce ducea spre o călimară invizibilă cu cerneală de taste
cu care se scriu, pe repede înainte, visele nopților.
Mă întreb de ce aș suferi de mi-aș imagina
Că și visurile mele s-ar pune în condei
Cât să le fac să se pecetluiască în împliniri?
 sursa: internet, sufăr de nebunie metaforică
sursa: internet, sufăr de nebunie metaforica

 

Amintiri albastre din vise ronţăite

Într-o zi, ronţăiam vise albastre …..de Paris.

Dacă ar fi fost verzi, mi-ar fi fost fatale. Aşa că, am fost recunoscătoare pentru cele de culoarea cerului şi m-am mirat, mai apoi, cât de albastră am rămas. Nu, nu! Să nu-mi spuneţi că situaţia poate deveni albastră, că deja am avut revelaţia asta! Mă risc! Ce poate să i se întâmple unei fete alb-negru care fură un pic de azur de peste tot? Lăsaţi, nu fiţi moralişti! Am făcut altele şi mai rele!

 

Audrey cea cu vise albastre
De exemplu, am privit ore în şir o femeie. Da, ore în şir. Şi ea, şi eu ne aflam la o coadă unde ar fi trebuit să se vândă ceva carne. Mai ţineţi minte, înainte de 1989, cei ce au trăit pe atunci, că ne adunam cu toţii, cu mult timp înainte de  a se vinde ceva, doar la un zvon şi rămâneam pe loc ore? Ei, în orele alea, o doamnă cu chip de Audrey Hepburn (asta vă spun acum, că atunci nu auzisem de Breakfast at Tiffany’s sub nicio formă) s-a aşezat timidă în dreapta cozii, fix în raza mea vizuală. Purta o pălărie albastră, cu boruri uşor căzute peste chipul ei curat, de păpuşă şi un costum de mătase albastră. Nu se încadra deloc în mulţime şi, deşi ştia că e fixată de mulţi ochi, se purta de parcă acum se va ridica cortina şi va da un recital de frumos.
Albastrul  costumului avea reflexe verzui, în tandem cu ochii, pe care şi-i pleca uneori stingheră sau ne înfrunta cu eleganţă.  Menţionez că nici mătasea nu o recunoşteam printre cârpele care domneau la noi acasă. Am privit-o mult, îndelung, supărător, iscoditor, atentă, cu drag…. dar hărţuitor. Ştiu că imaginea asta nu va dispărea uşor de pe retina mea. Nici măcar nu s-a dat carne în ziua aia, dar pentru mine nici nu a contat, primisem darul meu albastru printr-o cunoaştere: mătasea.
albastre
Alt rău, în afară să hărţuiesc femei delicate cu privirea? Hmmm! Am rupt flori de nu mă uita şi am călcat prin ape albastrui pângărindu-le cu picioarele. Am  trimis ceva nori cu puterea minţii, într-o leneveală pe vârf de munte, pentru a rămâne doar seninul cerului pe care nu-l împărţeam cu nimeni. Mint. Îl mai împărţeam, că excursia era organizată. Într-o vreme, desenam păsări albăstrii, dar asta pentru că ai mei nu aveau bani de acuarele şi carioci, iar din împărţeala cu sor’-mea mie îmi rămâneau două: roşu şi albastru.

 

Sau uniforma? Uniforma aia albastră de şcoală primară în care toţi păream traşi la indigo, într-o clasă albastră? Mi-am rupt-o într-un gard pe care nu am reuşit să-l sar şi greu a găsit mama o aţă albastră. Toată viaţa am căutat rochia roşie perfectă. N-am găsit-o, dar am trădat-o cu cea mai frumoasă rochie albastră posibilă. Da, am trădat! Sunt nedemnă de încrederea albastrului. Fug uneori pe culmi alb-negre, mă plimb prin gânduri gri, scot râsete purpurii dar totdeauna, absolut totdeauna am vise de cerneală, coborâte din călimara cerului.

 

vise albastre din calimara cerului

 

Şi, chiar şi acum păcătuiesc, îmi doresc ca exuberanţa asta albastră să nu dispară uşor. În definitiv, câte  gânduri   putem avea?