Nineta – seducția dintr-un dans cu parfum de portocală

Nineta avea o claie de păr roșu și trei pistrui pe obrazul drept pe care-i ascundea mereu sub o pudră de o culoare incertă. Mică, delicată, ca o bijuterie, cu coapse pline, rotunde, armonioase, cu talia mereu marcată de cordoane late, ce scoteau în evidența un trup ferm si feminin, era conștientă de farmecul ei, dar se purta de parcă puțin îi păsa de asta. Fața era cât un nasture necusut, cu ochii găuri, vii și mereu atenți la cei din jur să nu care cumva să-i vină cuiva ideea să vrea să și-i coasă talisman pe sacoul  inimii. Doar două cute profunde îi brazdau fața, în jurul gurii și asta pentru că zâmbea mereu, de parcă cineva îi făcuse vrajă de a fi totdeauna veselă și cu bucurii pe chip.
În ziua în care mi-am cumpărat  o fustă roșie de piele am avut o revelație – că ne potriveam nepotrivirile. Fără să o observ, a „împrumutat-o”, discret, din geantă, și a probat-o, acolo, în barul acela unde aveam să aflu ce gust are tequila într-o margarita de ocazie, în care domnea un iz de lichior de portocală, surprinzător pentru mine. Sarea de pe marginea paharului s-a împrăștiat, brusc, ..peste tot, când mâna mea a zvâcnit ciudat,  zărind-o pe Nineta venind dinspre baie.
S-a apropiat de masa noastră, cu mișcări de felină, într-o lentoare de parcă se ducea, nu venea, facându-mă să caut, iute, acolo unde-mi stiam lăsate cumparaturile. Bine, veti spune că la cum am descris-o nu avea cum sa i se potrivească obiectul vestimentar, numai că aveam sa mă înșel. Dacă mie îmi trecea ușor de genunchi, ei i se aseza perfect pe jumătatea gambei. Un cordon  în talie, cămașa descheiata prea mult, pantofii ei albaștri bleumarin de pânză striată, îmi tulburau toate cele, făcându-ne să o aplaudăm pentru curaj.
Nu-i păsa că făcea spectacol ad-hoc si din uimirea noastră, dar si jucându-se lasciv de-a ridicatul, așezatul, aplecându-se prea mult, prea des și prea ostentativ spre ochi ce păreau vrajiti de jocul fetei-nasture. Seducția era a doua ei natură, despre care spunea că – seducția nu înseamnă să determini pe cineva să faca ceea ce nu își dorește. Seducția constă în a convinge pe cineva să facă ceea ce își dorește deja.” (Waiter Rant). Ehehe, alinturi fine! Avea, însă, atâta teamă să nu se implice în vreo relație, încât adora să se expună lumii, apoi să se retragă ca și când doar celorlalti li s-a părut posibilă apropierea.
Când plecase de acasă își pusese câteva picături de parfum în locurile sale preferate, insistând spre golul dintre sâni și pe palmele sale mici pe care tocmai ce le împrospătase cand își schimbase fusta. Mirosea toată a măr roșu, a vanilie, lemn de santal și floare de portocal  dintr-un parfum al cărui  slogan suna cam asa: „Nu-ți fie teamă să arăți cine esti cu adevărat și lasă emoțiile să treacă, îndraznind sa fii tu însuți, căci cel care iubește acest parfum nu are cum sa nu fie iubit de oameni, marele său câștig stând în prospețime, puritate și eleganță”. Exact Nineta noastră cea îndrăgostită de un parfum cu nume de portocala.
Mă ciufuli ostentativ, multumindu-mi că nu mă supăr pentru gestul său și porni spre bar pentru a grăbi chelnerul cu o noua tranșă aromatizată și aducătoare de aburi de relaxare. Nineta se cocoță pe scaunul înalt, luă o floare din vasul decor ce stătea, pe tejgheaua din cărămidă, de parcă ar fi luat-o la goană și uită de noi, risipindu-se în vorbe si gesturi surprinzatoare cu bărbatul ce părea că se pierde tot în ochii nasturelui ei de față. Mai fâstâcite eram noi, cele rămase la masă, abandonate  prea brusc, și cu sprâncenele adunate a îngrijorare. Parcă scenariul era de film de mâna a doua, dar niciuna nu îndrăzneam să-i stricăm jocul prietenei noastre care părea sedusă nu … seducătoare, neapărat, ceea ce ne intriga puțin, cunoscându-i extravaganțele.
Chelnerul apăru și la masa noastră aducându-ne băuturile pe care înțelesesem că tot junele ni le dăruia, ca o scuză că ne furase jucăria preferată. Niciuna nu ne atingeam buzele de licoare, așteptând să se întoarcă roșcata noastră cu pistrui. Într-un final, am renunțat a o mai privi insistent și ne-am continuat seara  printre povesti și râs strașnic, printre scenarii posibile si imposibile, măritând-o și divortând-o pe Nineta, cu și de omul de la bar, asezand-o în poveste cu tumult, cu nevastă acasă și amantlâc posibil. În timpul ăsta, pistruii prietenei noastre ieșeau la suprafata  de atâtea atingeri care deja ne tulburau pe noi, prea tare. Se adulmecau și iși sopteau lucruri, pe care ni le inchipuiam doar, neghicind nimic decat o prea mare detașare a celei pe care noi o numeam „roșcata de gheață”, detasare ce părea că se destramă cu fiecare apropiere a buzelor celui ce îi stătea, acum, alături.
Am încremenit, însă, când i-am văzut pe cei doi, ridicându-se ușor; ea strecurându-și floarea in par și adunand scaunele din jur, facand un ring de dans  doar pentru ei. Am asistat cu gurile căscate la un tango veritabil, din acela pe care-l vezi doar la concursuri, în care fusta mea roșie se zărea ca o pată de culoare. Inimile ne băteau mai tare, uimirea se instala încetul cu încetul, încercând sa observam cum mâna bărbatului tocmai ce prinsese glezna cea fină a prietenei noastre. Într-o alunecare subtilă, își lăsau fiecare semne de seductie despre care cu greu ai putea vorbi fără să închizi ochii și să rememorezi momentul.
Barmanul nu mai prididea cu comenzile, restaurantul era într-o forfota aparte, noi ne ridicasem de mult timp să ne  strecuram invidiile printre caramizile barului. Oamenii devenisera nerăbdatori, și multe arome ispititoare pluteau în încăpere. Se ardeau esente ce miroseau divin,  de parcă un ritual cu rol de seducție se desfășura tainic și firesc. Multe saruturi se observau la alte cupluri, ușor încinse de erotismul celor de pe ring dar și subjugate de parfumuri cu iz oriental.
Dansul era pe sfârșite și niciunul nu se dezlipea de celălalt făcandu-ne, pentru prima oară, în acea seară, sa devenim suspicioase. Ma veți crede nebună, dar în aer se contopeau note complementare, de portocală și vanilie, de măr și tămâie, și am realizat ca amândoi își purtasera dansul într-un parfum comun. Aș fi jurat că observ o floare de portocal pe părul ei ca flacăra, dar cred că deja eram incitată și intrigată de atracția dintre cei doi.
Orange Boss for WOMEN și Orange Boss for Men – sunt parfumurile celor doi protagonisti. Despre cel barbatesc, Orlando Bloom spune ca e ca el -relaxat și spontan, fix ca tangoul Ninetei mele
Sa se fi sedus aceștia doar din arome ce se potriveau perfect? Să se fi amuzat că sunt doi îndrăgostiți de un parfum cu miros de portocală ambrată? Să îi fi contopit în sărut și dans spontan exact cum le era firea sau doar și-au potrivit mișcările într-un tango care a emoționat o întreagă audiență seducându-ne pe noi toți, incitați de senzualitatea momentului aparte?
Nineta noastră avea o explicație pe care nu ne-a oferit-o pe loc, lăsându-ne jocul la liber până într-o zi când a făcut din seducția dansului cu parfum…o meserie în care partener îi e și acum necunoscutul de la bar. Nu știu cum, însa, indiferent ce parfum prefer, știu că nu pot uita că dincolo de ceea ce porți e cum te porți, iar Nineta noastră încă seduce cu ochii sai dintr-un nasture și  cu cei trei pistrui perfecti, dar nu uită niciodată de aroma de floare de portocal  african la care nu renunta nici măcar o zi. Spune mereu că nu e cel mai grozav parfum, dar e cel care i-a adus iubirea si care a sedus-o definitiv, seducând, la rându-i, într-un dans al vieții, inspirand, zilnic, și alți oameni.
Today, To Help, Together. Nineta mea înflorește roșu, dintr-o poveste parfumată, într-un joc al seductiei ce devine realitate de zi cu zi împreună cu un EL.
Împrumutam personajelor noastre ceva din noi, cu sigurantă. Eu nu am pus niciodata accent pe recuzită, am fost mereu mai de gheață stiind ca am trup de foc si  că e musai sa pun echilibru; sunt femeia căreia sarutul nu-i sare mereu de pe buze, dar poate fi sedusă cu doua vorbe atent alese si un miros de tutun bun, un strop de alcool și un parfum discret cat sa o determine la ceva actiune nebuneasca. Fusta mea roșie a ramas la o altă femeie cu chip nasture, dar care avea cu adevarat jocul seductiei la purtator, insa despre aceasta poveste nu am putut vorbi, caci ea a ales cand i se termina sirul vietii. De asta a fost importanta pentru mine aceasta editie. S-au rascolit, cu subiectul,  trei femei –  pe mine, Nineta și femeia tango plecată la stele, departe de Dumnezeu.
Acest articol nu e un advertorial, nu fac reclama niciunui parfum, ci doar amintesc si potrivesc unul, hai doua-de data asta, acest Orange Boss for Men/Women,   pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind aleasă de Ella – Parfumul seducției. Insa pentru că acum două săptămâni nu am putut scrie despre Parfumul dansului, am zis că aceasta e surpriza mea pentru Mirela, gazda noastră ce mereu își face timp să ne citească și să ne ofere informații despre tot ce înseamnă lumea asta parfumată; un 2 în 1..doar pentru ea!

Suspendată-n așteptările vieții

Lumea va avea mereu așteptările sale în ceea ce te privește. De fapt, de ce vorbesc eu la general, când orice lucru bun sau rău, care mi se întâmplă sau doar trece tangent pe câte o muchie de gând mă face să scot o părere personală. Da! Si ea, lumea, se va mira că nu ai chef de desfășurat vorbe și altfel decât cele scrise aici pentru toți ochii, se va mira că nu răspunzi multor întrebări sau că nu te implici acolo unde se crede că ai putea intra fără prea multe invitații.
Uneori, mă apucă așa admirația față de oamenii care sunt în raport cu mine… cât un egal cu zero. Mai precis, nu contez pentru ei nici măcar cât să-mi pronunțe numele. Și culmea, îmi vine să-i aplaud pentru unele decizii și mie să-mi dau două palme să mă trezesc din basmul închipuirii. Doar că mi-e lene și se vede asta, rămân cu admirația și cu litere tastate. Si da, daca față de aceștia îmi rămâne admirația sunt unii care îmi dau fiori pe șira spinarii cu aspectul lor blând și politetea plină de ipocrizie. Și credeți-mă, știu ce spun, am experimentat o vreme asta, dar am alungat-o după ce mi s-au predat lecții zdravene de iubire și sens.
Eu sunt făcută să dezamăgesc. Simt asta cu fiecare zi. Simt asta când observ reacții la care nu m-aș fi gândit căci, în superficialitatea și graba mea, îmi trec ochii și sufletul doar pe ce îmi pică în cale. Si-mi pică semne faine, chiar, unele de parcă le-ai cerut noaptea, cand te cotropesc cuvintele sub forma de poezii.
Ce? Nu știați? Eu când adorm sau dau să mă trezesc, scriu, într-un somn conștient, versuri care nu ajung niciodata cu formă si fond. Flutură doar prin mintea mea, mă fac să am zvâcniri, să mă ridic și să le scriu pe o foaie, dar mă desprind atat de greu din gheara somnului încât îmi zic că vin ele și altadată. Nu vin. Vine realitatea. Si realitatea e cu cafea cu lapte, azi, de exemplu, și emoții trimise de alții. Pe care le ignor, că am treabă, dar nu atât de multă cât să nu-mi cânte degetele, pe tastatură, „poezia” săptămânii:

De m-aș schimba, aș vrea să alung gânduri-păsări ce-mi ciocănesc în geamul îndoielii,

Dar asta ar însemna să am echilibru, pe cand eu am doar o cumpănă

Din aceea pe care ne dădeam când eram mici și era musai să fie cineva și în partea cealaltă.

Uneori se mai așaza vreunul, acolo, și mie îmi intră apele în matcă,

Dar alteori rămân suspendată pe un fir de gând…

Și fix când scriam toate acestea, am aflat, din nou, că unui om i s-a suspendat viața în neant. Cu alte cuvinte, sa fim fericiți. Viata e tot ce avem, restul sunt amănunte!

Sub spectrul nimicurilor

De mult nu am mai scris ceva amuzant. Aproape că nu mai găsesc în mintea mea ceva care să ne distreze şi să ne aducă zâmbete. Chiar atât de transformaţi suntem? În viaţa mea de zi cu zi, rutina e şefă de post. Ea vorbeşte, ea răspunde, ea centrează, ea dă cu capul. Noi, nimic. Roboţei. Oameni trişti, îngânduraţi, cu fel de fel de probleme îmi caută privirea aprobatoare. Mă feresc. Ce să le spun? Că fiecare are adevărul lui, propriile idealuri şi propriile nevoi? De parcă n-ar şti!
Îmi amintesc de o masă de sărbători. Musafiri fiind, normal. Tinerii din faţa noastră aveau un copil de aproximativ doi ani. Toată seara nu au vorbit decât despre acei oameni egoişti, care în loc sa dea educaţie unor copii, hrănesc animale ce nu aduc niciun folos. Mirată, mi-am privit soţul, care nu îl contrazicea, deloc. Ba, îi dădea dreptate, spre stupoarea celorlalţi ce îl ştiau posesorul a şase animăluţe, plus câteva abandonate de pe stradă. Nici urmă de ironie sau sarcasm. Nu! Îşi ducea discuţia politicos, încercând să spună cele mai nevinovate, dar stupide cuvinte. Nu i se potriveau nicicum. Doar tremurul piciorului de sub masă l-ar fi putut da de gol, dar asta doar eu …observam.
-Ce-ai avut?, îl întreb, în drum spre casă. Abia dacă ştiam ce-i cu tine….
-Tu, râzi de mine? Ce puteam să-i fac acelui om? Pentru el, eu eram nebunul, neadaptatul, criminalul, care în loc să crească copilaşi îmi fac de lucru cu nişte prăpădiţi de căţei şi pisici. Iar dacă-i spuneam că avem şase acasă, ajungea, cu siguranţă, la urgenţă cu atac de panică. Lasă-l, nevastă, şi hai acasă să învăţăm animăluţele să ne zică mulţumesc şi buna ziua, iar de te apucă să scrii asta în vreun articol de-ăla de al tău, pe blog, așteaptă-te ca cei ce iubesc animalele să-l înjure pe acest biet tânăr, care, culmea, îmi e simpatic și-l respect în tot ceea ce face. Îl vor face cu ou și oțet arătând cu degetul lipsurile pe care le are. Însă omului chiar îi lipseste ceva, dar nu e normal nici sa ne asmuțim asupra sa de parcă ne-a ars cu fierul roșu. De ceilalți care sunt precum tânărul acesta, nu-mi fac griji, cred că se vor abține, după ce-ți vor simți tristețea din cuvinte. Bine ar fi să tragem concluziile în gând, chiar dacă strâmbăm din nas, pe moment. În definitiv, nu trebuie să ne placă aceleasi lucruri sau sa facem polemici zdravene între noi …din acest motiv. În fine, sunt curios! Și apropo, știi cum te simți la țară când mergem și toată lumea lasă slobode cuvinte care nu sunt deloc coafate? Ne deranjează atunci, pentru că-s directe, dar și pentru că sunt spuse mult prea franc, cu tintă clară și efect precis. Tu ramai intr-o stare inconfortabilă, dar cei ce le-au spus au uitat asta în citeva secunde. Ar fi cazul sa facem invers.
„Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc, oamenii nerezonabili încearcă să adapteze lumea la ei înşişi. De aceea, orice progres se datorează oamenilor nerezonabili.” Bernard Shaw
Eu cred că fac parte din prima categorie, dar cu oameni precum Mihai, până și familia mea are o șansă la progres.
Și, apropo, după o vreme, i-am întâlnit, din nou, pe acei tineri care erau departe de cuvintele lansate, atunci, sub euforia senzatiei de a fi părinte si de a fi descoperit esenta vietii. Nu-și aminteau episodul deloc, fiind topiți acum după doi dintre câinii noștri- Toto-tomberonezul și Alma, rotweillerita. În rest, pe cine să convingi şi de ce? De ce să mă simt eu altfel, doar pentru că alegerile dar şi hazardul vieţii au fost altele? De foarte multe ori am simţit priviri dezaprobatoare doar pentru că nu avem copii. Cine îşi închipuie că noi am ales de bună voie asta? Oamenii comunică ciudat. Există adevăr, dar adevărul tău, al meu, al fiecăruia în parte. Sunt multe momente, când vrem cu tot dinadinsul, să îl convingem pe celălalt, că adevărul propriu e curat, iar restul nici măcar demn de ascultare. Te plac, dar faci ca mine. Zici ca mine.
Ba, deloc. Sunt in armonie cu tine din multe alte motive, nu doar pentru că detinem puncte comune. E musai nevoie de o chimie aparte, de o adiere de blândețe, de un parfum pe care doar unii îl simt, reciproc. Când mi-a murit un motan, prietena mea, mi-a spus că-s ciudată că plâng asa după o ființă, că doar când pierzi un om ai dreptul să jelești. Eu știam ce înseamnă să pierzi om, însă nimeni nu mă putea convinge că nu am dreptul să sufăr, măcar în acea perioadă, gândindu-mă câtă drăgălășenie mi-a oferit mie, nu altcuiva, acel ghem de blană, bătrân și bolnav. Am regretat, mai apoi, că am relatat, întâmplarea asta cu prietena, cuiva ce simțea durerea mea de atunci. O ploaie de injurii s-au abătut asupra fiintei care nu era de față, de parcă nu îmi era suficientă suferința. Nu-mi doream sa o pună nimeni la zid doar pentru că nu a înțeles și nici nu va înțelege decât că am devenit o ciudată care nu trăieste conform normelor societatii. Asa, și? Eu am învățat ceva atunci, că nu mai simt nevoia să mă confesez acesteia nici cu alte subiecte, întrucât eu nu-mi pot separa mereu sentimentele, dar asta nu înseamnă că nu pot schimba politețuri și impresii banale, care tin de respectul ce i-l port, caci viata nu înseamnă doar prezentul ci întreaga noastră existenta, iar pentru o altă părere decat a mea, nu era cazul să șterg un întreg capitol pe care-l împărtim.
Iubesc oamenii care știu să nu dea vina pe alții pentru ceea ce sunt, azi! Greu am învățat să mă iert, dar ușor să știu că doar eu sunt responsabilă pentru viața mea. Alegerile, bune sau rele, mi-au apartinut mereu. Cu oamenii faci punți. Uneori fragile. Pe unele le dărâmi din greseala, pe altele cu intentii, din orgolii și nepotriviri mărunte, pe unele le părăsesti pur si simplu, privind, cateodată, cu admiratie construcția perfectă dar pe care nu ți-e îndemână să calci.
Altele, și de vrei tu să le lași în paragină, nu te lasa cei cu care ai construit, cei care te scutură, din când în când să-ți bage mințile în cap. Iubesc oamenii care nu te lasă să renunți ușor, care nu renunta nici ei la tine din prima, care luptă pentru a-ți arăta că ai greșit sau ai înțeles diferit, dar nu e un capat de lume. Dar des îi observ și pe cei care privesc cu ură, doar pentru că puntea s-a rupt. Ei și ce? Calcă pe drumul tău, pășeste pe cel fără cotituri pănă când vei ști că mai poți sa te aventurezi sa treci peste poduri construite cu alții. Nimeni nu te vede altfel decât esti, dar percepțiile sunt fine. E suficient un zumzet și câteva apăsări de pedală, să știi că zgomotul infernal e de lăsat în urmă. Admir oameni pe care nu-i pot iubi, iubesc oameni cărora nu le caut nici forma, nici fondul, nici lumina. Aceia sunt..pur și simplu, fără eforturi. Când te chinui să ții hățuri, obosesti și iar nu mai mergi decat drept, fără să privesti dreapta-stanga. Însa, imi pare plictisitor așa. Prefer să văd, să simt, să iau, să pun, să dau, să greșesc, să plec, să revin, sa fiu clipă, moment, secundă dintr-o viață pe care o aleg. Nu sunt bună să fiu în preajma cuiva, ca prieten. Prefer anii să-și spună cuvântul asupra acestui lucru. Dacă ai avut parte de multe ciudățenii și când te gândești la acel om iți vin în minte multele divergențe avute, fugi. Puntea se rupe sau poate nici n-a fost. A fost o himeră, ca atunci când tu pui asupra acelui om calități pe care nu le are. Exact asta spun, de multe ori nu am acele calități și interacțiunea devine imposibilă.
Mai sunt punțile de suflet, puntile de gând și cele de taină, rugăciune și lumină. Si pe ele calci fără frică. Tot cu oameni le faci, dar aceia sunt cei care nu-ti vor pune niciodata îndoiala în inimă. Nici tu lor. Nu te vor face să te simți vinovat pentru ceea ce ești sau cum ești.
Sunt ceea ce dau, chiar de nu dau suficient sau nu primesc la fel, iar de am dăruit răul cândva, greu m-am iertat. Cu toate acestea, asta e una dintre lectiile cele mai frumoase pe care am invatat-o in viata mea. Dureroasa, e drept, dar plină de adevăr. Al tău, nu al altcuiva. Eu aleg, nu alții și doar eu știu că atata am putut, că ceva nu merge, că atâta timp cat simt disconfort, instinctul salută prezența celui care mai bine ar rămâne doar bucurie, bucuria întâmplării. Căci nu e om să nu aducă binele, dar tu sa nu-l mai vezi de umbrele altor acțiuni, vorbe si descătușări. Azi, cineva drag, îmi spunea că alege doar ceea ce o construiește frumos, iar spre restul lucrurilor care o împovărează, nu mai priveste.
Eu sunt masochista putin, toti oamenii au contat, chiar si cei pentru care azi eu sunt doar amintire sau ei mie. Sunt mai completă așa. Mă însingurez ades, însă doar în acțiuni pe care nu le pot împărti cu alții. Din ele mă scoate viața mereu. Și mă împarte pe bucăți, cât să știu că atunci când m-adun, o fac singură. Nimeni nu e vinovat că aleg gresit, chiar si cand uit ca am făcut-o, de mi se pare munte, drumul meu. E suficient însă sa fii sincer cu tine. Dar ce păcat ca pentru unii doar ceilalți vor fi de vină. Ei, de aceștia mă feresc, de fapt, dar…mai degrabă mă ferește Dumnezeu, chiar si prin acțiunile mele de care nu sunt mândră mereu. O fi și asta o cale, dar eu măcar …o recunosc!
Căţeii tot nu au învăţat să ne dea bună ziua. Ba, fac şi ei boacăne, precum copiii. Cel mai mult atentează la plantele lui Mihai. Dar bucurii ne aduc fiecare în parte, chiar dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu vreau să mă schimb. Ce să schimb? De ce? Dacă am un om în jur şi cu acela împart ceva din starea şi crezul meu….. e minunat. Nu mai judec, nu mai impun, nu caut, nu sufăr, nu plâng. Dar până să ajung astfel, drumul mi-a fost pavat cu întâmplări, nu toate bune, deși unele s-au desfasurat chiar sub aspect de bună intenţie. Aşa că, ar trebui să fim atenţi pe cine ne grăbim să numim „apropiaţi”, caci, după o vreme, am putea observa că apropierea e ultimul cuvânt care i-ar defini. Sau pe noi în raport cu ei. Sau cei care se arata azi exaltați de ceva-ul tău, mâine s-ar putea ca exact acel lucru să-i devină obositor și deranjant. De asta le spun des oamenilor, așteptați să vă plac și peste un timp ceva mai lung, când efectul cuvintelor care v-au impresionat va disparea și poate altele nu vă vor plăcea la fel de tare. Așteptați. E simplu.
Într- o zi, voi căuta locul unde să mi se predea lecţia îngăduinţei şi a conviețuirii senine. Deocamdată, ştiu doar frânturi. Aşa, de la Dumnezeu. Şi uite cum, nici azi, nu v-am spus nimic amuzant. Mă iertaţi? Mâine e un drum nou creat să ne răsplătească strădaniile. Ale mele, azi, au fost în spectrul nimicurilor. Dar mâine? Ehehe…mâine! Vă mai las o ultimă zicere. Poate singurul lucru la care puteţi zâmbi, totuşi, şi care ar da o altă cuvintelor mele.
„Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci zice: Acesta este punctul meu de vedere!” David Hilbert în „Matematicienii glumesc”(21.06.2013)

Toto tomberonezul şi „circulaţia osului..în natură”

Orice am face noi – şi că-l ţinem în casă (recunoaştem vinovaţi, e singurul ce doarme cu noi în pat, la picioarele noastre), şi de-l spălăm, parfumăm, dichisim; că îl scoatem la plimbare şi chiar e singurul cățel ce ne așteaptă, cuminte, în mașină cât ne miscăm, pe repede înainte în astfel de cazuri, prin locuri în care dumnealor nu au voie – Toto ştie că e tomberonez şi se poartă ca atare.
 Păi, cum sare el pe poarta şi ar vrea sa se alăture căţeilor ce bântuie pe strada noastră, niciunul din cei de acasa nu îl egaleaza. Cum caută, pe unde nici nu gândești, semne cu pământ şi iarbă, inexistente în curte, te umple de admirație, căci e demn de o perseverenţă fantastică şi nu se lasă până nu se cocoață în vreun ghiveci amărât smulgând victorios și ultimul fir verde pe care-l vede. Ei, astea nu stiu daca sunt chiar semne de tomberonez, dar acela că nu se atinge de crănţănelele lui până nu se asigură că nu primeşte mai degraba vreun oscior, cât de mic, sigur ne îndreapta spre aceasta concluzie.
 
Să vă povestesc întâmplare:
Aveam un singur os şi 6 bucati căței. Câstigatorul a fost, bineințeles, Lupu’-Băiatu’, care nu a fost chiar încântat de el, ci pândea, mai degrabă, intrarea în casă, de unde îl priveau…alţi ochişori pofticioşi. Toto, supărat, s-a instalat in fata uşii, care fiind doar din geam termopan, ne asigura privelişte completă. Si s-a uitat, şi iar s-a uitat şi a salivat, şi ne-a privit cu repros. Nimic. Osul se micşora sub colţii lupului. Profitand de neatenţia noastra, Izi, maidaneza – primul câine care a fost vreodată la noi în casă cu drepturi depline, și care , seara, la culcare se retrage tacticoasă spre locul de culcuș, făcându-ne pe noi să glumim mereu că și-a luat garsonieră – iese afară, fură osul, iar ăsta mic tot ca în fetiţa cu chibriturile rămâne. Mergem la culcare, numărăm căţeii şi ne dă cu virgulă. Toto reuşise, cumva, să ajungă la oscior şi nu se dezlipea de el, deloc. Oricum l-am fi momit, el ronţăia de zor, aşezat confortabil pe bancuta din curte.
 
După un timp, cu ton ridicat, reuşesc sa-l chem în casă, căci nu aș fi avut chef să ne trezească într-un concert de lătrături, când am fi dormit mai bine; însă, pe la ora trei, cand Mihai s-a dus la baie, a iesit si ăsta micu’ afară şi s-a întors cu osciorul lui. În pat. N-am văzut, dar am început a auzi, căci, în liniştea nopţii, se evidențiau zgomote gen ronţ, ronţ, chiţ, chiţ, mai rău ca şoarecele de acum ceva vreme – altă poveste cu mari urme lăsate prin mine. L-am despărţit de comoara lui, aruncându-l pe terasa din spate, unde Zara-lupoaica.. parcă-l astepta, vigilentă. Maaaare greșeală, ronţ-ronţul revenea cu ecou, în interior, iar Toto privea cu jind şi ușor nedumerit, spre pădure.
 
Nu ştiu ce s-a mai intamplat ca am adormit beton, dar ştiu ca dimineata, tomberonezul meu, era fix la usa de la terasa uitandu-se după comoara lui – osuţul fermecat. Ne-am distrat şi i-am promis unul doar al lui, căci nimic nu-l face mai fericit, chiar dacă nu suntem darnici mereu cu astfel de „recompense” căci efectele secundare sunt, iar sănătatea lor contează. Dar, din cand în cand, parcă mi-e drag sa vad mutriţe fericite..de tomberonezi.

Bine, mai aștept! Dar cât?

N-am umor mereu;
Ma zbat in replici cu zâmbet la colțuri.
Nu vreau cinism, nici ironii,
Nici miștoul unora care cred ca replica lor e glumă bună.
Vreau să râd,
Să hohotesc de bucurii.
Simt, însă, ca nu e vremea.
Bine, mai astept!
Dar cât?
Vă anunț dacă se schimbă lumea
Sau eu.
N-am umor și nici nu știu a merge pe bicicletă,
Si-mi par pierderi mari,
Caci viata poate fi glumă și mers pe bicicletă
Cu un coș mare plin de liliac alb.
Mi-aș mai dori să despic cuvinte.
Însă nimeni nu a observat, până acum,
Că eu am cuvinte înfofolite prea tare.
Ba, uneori, le-am pus și fular,
Așa cum îmi punea mama, când eram de-o șchioapă,
Mai sus de gură,
Cât să tacă toate și să le auzi, doar respirând.
N-am umor și nici nu știu să fiu amuzantă.
M-am născut cu sprâncenele adunate a mirare
Și cu buzele strânse, dar cu ochii după biciclete galbene.
Ce păcat că viața are doar dus.
Cred că la retrăit m-as fi priceput mai bine
As fi avut coșuri cu liliac alb in fiece cuvant,
Biciclete galbene la orice virgula,
Și zâmbete lăsate amanet pe chipul fiecarui om.
Iar tu nu te-ai mai chinui sa ma-nveti sa pedalez printre pietre
Sau sa râd de genunchii mei juliți.
Simt însă că nu e vremea!
Bine, mai aștept!
Dar cât?
sursa: zgubilitic.ro