Sub spectrul nimicurilor

De mult nu am mai scris ceva amuzant. Aproape că nu mai găsesc în mintea mea ceva care să ne distreze şi să ne aducă zâmbete. Chiar atât de transformaţi suntem? În viaţa mea de zi cu zi, rutina e şefă de post. Ea vorbeşte, ea răspunde, ea centrează, ea dă cu capul. Noi, nimic. Roboţei. Oameni trişti, îngânduraţi, cu fel de fel de probleme îmi caută privirea aprobatoare. Mă feresc. Ce să le spun? Că fiecare are adevărul lui, propriile idealuri şi propriile nevoi? De parcă n-ar şti!
Îmi amintesc de o masă de sărbători. Musafiri fiind, normal. Tinerii din faţa noastră aveau un copil de aproximativ doi ani. Toată seara nu au vorbit decât despre acei oameni egoişti, care în loc sa dea educaţie unor copii, hrănesc animale ce nu aduc niciun folos. Mirată, mi-am privit soţul, care nu îl contrazicea, deloc. Ba, îi dădea dreptate, spre stupoarea celorlalţi ce îl ştiau posesorul a şase animăluţe, plus câteva abandonate de pe stradă. Nici urmă de ironie sau sarcasm. Nu! Îşi ducea discuţia politicos, încercând să spună cele mai nevinovate, dar stupide cuvinte. Nu i se potriveau nicicum. Doar tremurul piciorului de sub masă l-ar fi putut da de gol, dar asta doar eu …observam.
-Ce-ai avut?, îl întreb, în drum spre casă. Abia dacă ştiam ce-i cu tine….
-Tu, râzi de mine? Ce puteam să-i fac acelui om? Pentru el, eu eram nebunul, neadaptatul, criminalul, care în loc să crească copilaşi îmi fac de lucru cu nişte prăpădiţi de căţei şi pisici. Iar dacă-i spuneam că avem şase acasă, ajungea, cu siguranţă, la urgenţă cu atac de panică. Lasă-l, nevastă, şi hai acasă să învăţăm animăluţele să ne zică mulţumesc şi buna ziua, iar de te apucă să scrii asta în vreun articol de-ăla de al tău, pe blog, așteaptă-te ca cei ce iubesc animalele să-l înjure pe acest biet tânăr, care, culmea, îmi e simpatic și-l respect în tot ceea ce face. Îl vor face cu ou și oțet arătând cu degetul lipsurile pe care le are. Însă omului chiar îi lipseste ceva, dar nu e normal nici sa ne asmuțim asupra sa de parcă ne-a ars cu fierul roșu. De ceilalți care sunt precum tânărul acesta, nu-mi fac griji, cred că se vor abține, după ce-ți vor simți tristețea din cuvinte. Bine ar fi să tragem concluziile în gând, chiar dacă strâmbăm din nas, pe moment. În definitiv, nu trebuie să ne placă aceleasi lucruri sau sa facem polemici zdravene între noi …din acest motiv. În fine, sunt curios! Și apropo, știi cum te simți la țară când mergem și toată lumea lasă slobode cuvinte care nu sunt deloc coafate? Ne deranjează atunci, pentru că-s directe, dar și pentru că sunt spuse mult prea franc, cu tintă clară și efect precis. Tu ramai intr-o stare inconfortabilă, dar cei ce le-au spus au uitat asta în citeva secunde. Ar fi cazul sa facem invers.
„Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc, oamenii nerezonabili încearcă să adapteze lumea la ei înşişi. De aceea, orice progres se datorează oamenilor nerezonabili.” Bernard Shaw
Eu cred că fac parte din prima categorie, dar cu oameni precum Mihai, până și familia mea are o șansă la progres.
Și, apropo, după o vreme, i-am întâlnit, din nou, pe acei tineri care erau departe de cuvintele lansate, atunci, sub euforia senzatiei de a fi părinte si de a fi descoperit esenta vietii. Nu-și aminteau episodul deloc, fiind topiți acum după doi dintre câinii noștri- Toto-tomberonezul și Alma, rotweillerita. În rest, pe cine să convingi şi de ce? De ce să mă simt eu altfel, doar pentru că alegerile dar şi hazardul vieţii au fost altele? De foarte multe ori am simţit priviri dezaprobatoare doar pentru că nu avem copii. Cine îşi închipuie că noi am ales de bună voie asta? Oamenii comunică ciudat. Există adevăr, dar adevărul tău, al meu, al fiecăruia în parte. Sunt multe momente, când vrem cu tot dinadinsul, să îl convingem pe celălalt, că adevărul propriu e curat, iar restul nici măcar demn de ascultare. Te plac, dar faci ca mine. Zici ca mine.
Ba, deloc. Sunt in armonie cu tine din multe alte motive, nu doar pentru că detinem puncte comune. E musai nevoie de o chimie aparte, de o adiere de blândețe, de un parfum pe care doar unii îl simt, reciproc. Când mi-a murit un motan, prietena mea, mi-a spus că-s ciudată că plâng asa după o ființă, că doar când pierzi un om ai dreptul să jelești. Eu știam ce înseamnă să pierzi om, însă nimeni nu mă putea convinge că nu am dreptul să sufăr, măcar în acea perioadă, gândindu-mă câtă drăgălășenie mi-a oferit mie, nu altcuiva, acel ghem de blană, bătrân și bolnav. Am regretat, mai apoi, că am relatat, întâmplarea asta cu prietena, cuiva ce simțea durerea mea de atunci. O ploaie de injurii s-au abătut asupra fiintei care nu era de față, de parcă nu îmi era suficientă suferința. Nu-mi doream sa o pună nimeni la zid doar pentru că nu a înțeles și nici nu va înțelege decât că am devenit o ciudată care nu trăieste conform normelor societatii. Asa, și? Eu am învățat ceva atunci, că nu mai simt nevoia să mă confesez acesteia nici cu alte subiecte, întrucât eu nu-mi pot separa mereu sentimentele, dar asta nu înseamnă că nu pot schimba politețuri și impresii banale, care tin de respectul ce i-l port, caci viata nu înseamnă doar prezentul ci întreaga noastră existenta, iar pentru o altă părere decat a mea, nu era cazul să șterg un întreg capitol pe care-l împărtim.
Iubesc oamenii care știu să nu dea vina pe alții pentru ceea ce sunt, azi! Greu am învățat să mă iert, dar ușor să știu că doar eu sunt responsabilă pentru viața mea. Alegerile, bune sau rele, mi-au apartinut mereu. Cu oamenii faci punți. Uneori fragile. Pe unele le dărâmi din greseala, pe altele cu intentii, din orgolii și nepotriviri mărunte, pe unele le părăsesti pur si simplu, privind, cateodată, cu admiratie construcția perfectă dar pe care nu ți-e îndemână să calci.
Altele, și de vrei tu să le lași în paragină, nu te lasa cei cu care ai construit, cei care te scutură, din când în când să-ți bage mințile în cap. Iubesc oamenii care nu te lasă să renunți ușor, care nu renunta nici ei la tine din prima, care luptă pentru a-ți arăta că ai greșit sau ai înțeles diferit, dar nu e un capat de lume. Dar des îi observ și pe cei care privesc cu ură, doar pentru că puntea s-a rupt. Ei și ce? Calcă pe drumul tău, pășeste pe cel fără cotituri pănă când vei ști că mai poți sa te aventurezi sa treci peste poduri construite cu alții. Nimeni nu te vede altfel decât esti, dar percepțiile sunt fine. E suficient un zumzet și câteva apăsări de pedală, să știi că zgomotul infernal e de lăsat în urmă. Admir oameni pe care nu-i pot iubi, iubesc oameni cărora nu le caut nici forma, nici fondul, nici lumina. Aceia sunt..pur și simplu, fără eforturi. Când te chinui să ții hățuri, obosesti și iar nu mai mergi decat drept, fără să privesti dreapta-stanga. Însa, imi pare plictisitor așa. Prefer să văd, să simt, să iau, să pun, să dau, să greșesc, să plec, să revin, sa fiu clipă, moment, secundă dintr-o viață pe care o aleg. Nu sunt bună să fiu în preajma cuiva, ca prieten. Prefer anii să-și spună cuvântul asupra acestui lucru. Dacă ai avut parte de multe ciudățenii și când te gândești la acel om iți vin în minte multele divergențe avute, fugi. Puntea se rupe sau poate nici n-a fost. A fost o himeră, ca atunci când tu pui asupra acelui om calități pe care nu le are. Exact asta spun, de multe ori nu am acele calități și interacțiunea devine imposibilă.
Mai sunt punțile de suflet, puntile de gând și cele de taină, rugăciune și lumină. Si pe ele calci fără frică. Tot cu oameni le faci, dar aceia sunt cei care nu-ti vor pune niciodata îndoiala în inimă. Nici tu lor. Nu te vor face să te simți vinovat pentru ceea ce ești sau cum ești.
Sunt ceea ce dau, chiar de nu dau suficient sau nu primesc la fel, iar de am dăruit răul cândva, greu m-am iertat. Cu toate acestea, asta e una dintre lectiile cele mai frumoase pe care am invatat-o in viata mea. Dureroasa, e drept, dar plină de adevăr. Al tău, nu al altcuiva. Eu aleg, nu alții și doar eu știu că atata am putut, că ceva nu merge, că atâta timp cat simt disconfort, instinctul salută prezența celui care mai bine ar rămâne doar bucurie, bucuria întâmplării. Căci nu e om să nu aducă binele, dar tu sa nu-l mai vezi de umbrele altor acțiuni, vorbe si descătușări. Azi, cineva drag, îmi spunea că alege doar ceea ce o construiește frumos, iar spre restul lucrurilor care o împovărează, nu mai priveste.
Eu sunt masochista putin, toti oamenii au contat, chiar si cei pentru care azi eu sunt doar amintire sau ei mie. Sunt mai completă așa. Mă însingurez ades, însă doar în acțiuni pe care nu le pot împărti cu alții. Din ele mă scoate viața mereu. Și mă împarte pe bucăți, cât să știu că atunci când m-adun, o fac singură. Nimeni nu e vinovat că aleg gresit, chiar si cand uit ca am făcut-o, de mi se pare munte, drumul meu. E suficient însă sa fii sincer cu tine. Dar ce păcat ca pentru unii doar ceilalți vor fi de vină. Ei, de aceștia mă feresc, de fapt, dar…mai degrabă mă ferește Dumnezeu, chiar si prin acțiunile mele de care nu sunt mândră mereu. O fi și asta o cale, dar eu măcar …o recunosc!
Căţeii tot nu au învăţat să ne dea bună ziua. Ba, fac şi ei boacăne, precum copiii. Cel mai mult atentează la plantele lui Mihai. Dar bucurii ne aduc fiecare în parte, chiar dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu vreau să mă schimb. Ce să schimb? De ce? Dacă am un om în jur şi cu acela împart ceva din starea şi crezul meu….. e minunat. Nu mai judec, nu mai impun, nu caut, nu sufăr, nu plâng. Dar până să ajung astfel, drumul mi-a fost pavat cu întâmplări, nu toate bune, deși unele s-au desfasurat chiar sub aspect de bună intenţie. Aşa că, ar trebui să fim atenţi pe cine ne grăbim să numim „apropiaţi”, caci, după o vreme, am putea observa că apropierea e ultimul cuvânt care i-ar defini. Sau pe noi în raport cu ei. Sau cei care se arata azi exaltați de ceva-ul tău, mâine s-ar putea ca exact acel lucru să-i devină obositor și deranjant. De asta le spun des oamenilor, așteptați să vă plac și peste un timp ceva mai lung, când efectul cuvintelor care v-au impresionat va disparea și poate altele nu vă vor plăcea la fel de tare. Așteptați. E simplu.
Într- o zi, voi căuta locul unde să mi se predea lecţia îngăduinţei şi a conviețuirii senine. Deocamdată, ştiu doar frânturi. Aşa, de la Dumnezeu. Şi uite cum, nici azi, nu v-am spus nimic amuzant. Mă iertaţi? Mâine e un drum nou creat să ne răsplătească strădaniile. Ale mele, azi, au fost în spectrul nimicurilor. Dar mâine? Ehehe…mâine! Vă mai las o ultimă zicere. Poate singurul lucru la care puteţi zâmbi, totuşi, şi care ar da o altă cuvintelor mele.
„Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci zice: Acesta este punctul meu de vedere!” David Hilbert în „Matematicienii glumesc”(21.06.2013)

You may also like

27 de comentarii

  1. Aminteste-ti in fiecare dimineata cand te trezesti sa razi mult si des, sa castigi respectul oamenilor inteligenti si afectiune , sa obtii aprecierea criticilor corecti si sa induri tradarea prietenilor ipocriti, sa apreciezi ceea ce este frumos si sa descoperi ce este bun in fiecare si sa faci astfel ca macar un suflet sa stie ce inseamna dragostea pentru care traiesti tu. Sa lasi in urma ta o lume un pic mai buna!!!!!!!!!
    te pup dulce !!!! adi

  2. Diana, a fost o vreme când am fost si eu ipocrita,tradatoare, mai putin multumita si fericita. Lucrurile astea nu ma mai apasa,iar cand vad oameni ce nu pot merge mai departe nu pot decat sa ii privesc cu …mirare. Dar fiecare trece prin filtrul lui orice stare si finalul e diferit, de la om la om.Eu expun stari,intamplari, senzatii. Dar nu uit sa ma bucur pentru ce am avut,ce am si voi avea.Doar prieteni nu imi mai fac,si nu pot fi. Prefer un termen mai moale,mai permisiv.Care e ala nu stiu acum,dar prefer persoanele ce nu se supara atat de usor, care nu sunt triste, care iubesc simplu. Eu am fost prea multa vreme …trista. Acum mi-e altfel. Si e ok. Ce las dupa mine? O poveste. Ca fiecare…

  3. asa te vreu draga mea adi!!!! tu stii parerea mea despre oameni …. unii bineteles … traim într-o lume cruela … prea cruela !!! si eu prefer persoanele simple, distractive si pline de viata …. si care stiu sa iubeasca … cum spui tu „simplu” !!!

  4. tu stii … am asistat si noi la o discutie similara ca a voastra …. am tacut si m-am mirat, comparatiile facute m-au lasat masca, ce sa spui ??? cui sa-i spui ? cund vezi ca în fata ta sunt persoane care nu stiu ce este „iubirea” ???? concluzia mea …

  5. Mi s-a intamplat sa tac din gura, desi imi fierbea sufletul, doar pentru ca stiam ca nu voi fi inteleasa. Si tac in continuare atunci cand vad oameni inchisi in ideile lor marunte. Si ii evit!
    E tot mai simplu sa rad la glumele din online, sa discut cu oamenii in online. Sunt dependenta? Putin imi pasa! M-am rupt de lumea reala si vad tot mai rar oamenii cu care altadata imparteam o cafea? Ei si? Nu le duc dorul!

  6. Mă bucuri când îmi spui asta. Pur şi simplu mi-este greu sa mai ader la vieţi trăite atat de diferit de a mea. Eu îi aprob. E viaţa lor. Ei, nu. Şi atunci cine greşeşte? Asa, că……am ales.Cu sufletul! Interacţionez doar acolo unde mă regăsesc cu adevărat.Si chiar si acolo….mai rar. Să nu deranjez….cumva.

  7. Soţul tău este înţelept. M au captivat rândurile pe care le ai aşternut cu atâta măiestrie. Şi, aşa cum poate te ai plictisit să îţi tot scriu, mă regăsesc în mai toate cele ce le exprimi. Ar fi prea mult să aprofundez dar, da, ai dreptate în cele ce ai scris!

    1. Am descoperit ca e simplu sa traim cu tot ce ne apartine, chiar daca ne mira, pe moment, vreo reactie diferita sau la care nu te astepti. Gasesc idei faine, in articole vechi care nu au vazut lumina ochilor vostri niciodata si va multumesc tare mult.

  8. Citatul acela din Bernard Shaw este superb! Si perfect adevarat …
    Doamne, multumesc ca traiesc într-o lume unde daca sufar de exces de iubire mi-o pot revarsa libera si ne criticata pe pisici, caini, papagali …. 🙂 Animalutele sunt cele care te iubesc neconditionat!
    Felicitari lui Mihai! Foarte intelligent cum a procedat! Dar asa procedam noi astia al caror nume începe cu Miha …. 🙂 🙂 🙂

    1. Da, rezonabila de mine cu nerezonabilul de Mihai facem cumva sa functioneze si lumea noastra. Da, esti o norocoasa, numai ca si alegerile noastre sunt greu de digerat. Am exagerat cu numarul lor si pentru asta nu-mi doresc intelegere de la cei din jur, dar nici sa mi se pretinda a ma comporta ca si cand nu au existat vreodata in viata noastra.

      Mihaela, deci? Asa sa stim pe cine uram la zile mari. Te imbratisez!

    1. Adevarat. Insa mi se spune des, in ultima vreme, că as putea gasi și subiecte mai amuzante. Asa o fi, dar ai dreptate si tu. Multumesc pentru vizita. E neasteptata!

  9. Până să mă faci tu să conștientizez că relațiile dintre oameni, prieteniile acelea pe care eu le vedeam durabile și pe viață, au totuși un termen de valabilitate, am tot încercat să le tin pe linia de plutire aruncându-le zeci de veste de salvare, am înnodat și reînnodat fire până ce nodul devenit atât de mare a explodat. Când am reușit să accept că există și un sfârșit de drum, am simțit că mă descătușez, că mă eliberez. Prea mult am rămas ancorată în prietenii închipuite care m-au secătuit. Cu ce rămâi când îți lași sufletul zălog iar ceilalți ți-l scot la mezat pentru propriile lor interese? Cu-n gust amar de îndoială ce te va face să nu mai acorzi credit oricui.
    Nu știu cum să zic ca să mă fac înțeleasă, poate că înainte de a încerca să fii prieten cu cineva ar fi bine să vezi dacă poți să fii prieten cu tine însuţi, dacă ești pregătit să primești mai puțin decât ești în stare să oferi și dacă poți să treci peste dezamăgiri de tot felul și din ambele părți. Dacă nu te ridici la propriile-ți așteptări, e mai bine să stai deoparte și să mai lucrezi la tine. N-o să ajungi la un tipar desăvârșit dar cel puțin știi că ți-ai construit o armură ce-ți va atenua eventualele lovituri.
    N-ai scris nimic amuzant în articolul acesta, Adriana, dar ai scris frumos despre oameni. Despre cei care vin, despre cei care pleacă și despre cei care rămân. Rămân puțini, rămân doar cei cu suflete și inimi îngemănate.

    1. „Nu știu cum să zic ca să mă fac înțeleasă, poate că înainte de a încerca să fii prieten cu cineva ar fi bine să vezi dacă poți să fii prieten cu tine însuţi, dacă ești pregătit să primești mai puțin decât ești în stare să oferi și dacă poți să treci peste dezamăgiri de tot felul și din ambele părți. Dacă nu te ridici la propriile-ți așteptări, e mai bine să stai deoparte și să mai lucrezi la tine. N-o să ajungi la un tipar desăvârșit dar cel puțin știi că ți-ai construit o armură ce-ți va atenua eventualele lovituri.”

      ..mi-l tiparesc si-l voi analiza cand am mintea mai putin obosita decat azi. Ai mare dreptate, despre asta am vorbit des mai ales cand zic ca pot dezamăgi, nu din asteptarile altora ci fix din indisponibilitatea mea de a fi …asa cum cred altii ca pot fi. Eu nu mai vreau a mă destainui personal nimanui, mai bine o fac asa..colectiv, in texte care poate vor da raspunsuri unora. Eu imi doresc sa stiu ca unii oameni dragi sunt sanatosi si bine, dar nu imi doresc sa le mai stiu mai nimic din povestile de viata si nici eu nu vreau a-mi lasa libere inflexiunile vocii cat sa se ghiceasca cat de mult sau putin ma afecteaza anumite situatii personale.

  10. Superb articol plin de adevar si realitate cotidiana.
    Sunteti o familie admirabila,superba,iar absenta copiilor,(sunt convins),este din plin compensata de fiintele inocente si credincioase,care nu va vor dezamagi niciodata fiindu-va alaturi în orice conditii si/sau situatie ar interveni în viata voastra.
    Viata este superba când omul este multumit de ceea ce a primit de la Tatal în dar ! 🙂
    Sa fiti iubiti si fericiti !

    1. „Viata este superba când omul este multumit de ceea ce a primit de la Tatal în dar !”

      Cand omul vede dincolo de cuvinte. Multumesc. Nu mi-as dori decat sanatate tuturor celor dragi mie, in primul rand ..și fiecarui om ce are bucuria simplitatii și al lucrurilor care nu tin de material. Numai bine, Iosif! Doamne, ajuta!

  11. Adriana, perfect spus. Exact așa mi s-a întâmplat
    Auzi tu: „Aşa că, ar trebui să fim atenţi pe cine ne grăbim să numim „apropiaţi”, caci, după o vreme, am putea observa că apropierea e ultimul cuvânt care i-ar defini. Sau pe noi în raport cu ei.”
    Că bine zici. Mă duc să mai citesc o datâ textul.

    1. Iar m-ai facut sa rad, caci esti fenomen. Am ingemanat textul cu tot felul de trimiteri la situatii prin care e imposibil sa nu fi trecut..orice om. Cred cu tarie in acest lucru despre „apropiere” și este motivul pentru care eu nu ma mai entuziasmez cand intalnesc persoane faine. Or fi, dar sa ne fim și mai tarziu cand sigur vor iesi la suprafata, de prin cotloane, și alt gen de idei. Nu vreau sa dezamăgesc, dar nici invers nu e prea placut. Te pup.

Lasă un răspuns