De când mă ştiu am trăit aproape de pădure. Lângă ea, în ea, doar să întinzi mâna şi să o atingi, atât era de aproape. Că îmi venea să le spun brazilor „sărut-mâna”, v-am mai spus-o, dar că nu ştiam de împodobitul brazilor, nu cred să fi amintit asta vreodată. Nu am fost la grădiniţă, nu am văzut oameni mascaţi în Moşi, nu ştiam ce-s cadourile. O perioadă. În satul în care mă lăsau ai mei, sat de câmpie, brazii erau rari, iar când m-am făcut suficient de mare să colind prin sat, am început să văd luminiţe şi artificii. Prima întrebare a venit când am zărit, în vecini, o astfel de frumuseţe pusă la geam, să fie văzută de tot satul cât e de frumoasă. Sau frumos, că despre brad vorbeam.
„-Mamaie, ce-i acela pom de Crăciun?”
Se fâstâci mamaia şi zise, aşa într-o doară: „-Dacă o găsi tac’-tu mare unul prin sat, vei vedea!”
A găsit. Unul mic, firav, cu crengi puţine şi de un verde nu prea intens. Soră mea era micuţă cât o nucă, dar tot se învârtea pe lângă pomişor strâmbând din nas la fiecare înţepătură. Cred că era molid, gândindu-mă, acum, că prea înţepau acele ce-l împodobeau. În plus arăta asupru și neîmblânzit, așteptând parcă o vrajă domoală care să-l transforme în ceea ce văzusem eu pe ulițe adormite.
„-Ce bătaie de cap îmi daţi voi! Na, de unde iau eu, acum, podoabe? Că n-are mama!”
Tataia deja cioplea de zor lemnul acela de brad încercând să-l îndese într-o roată de car, un suport ad-hoc, după care arhitecții acestor vremuri tare s-ar da în vânt. În timpul ăsta, mamaie se întorsese deja de la magazin, îmbujorată și îngrijorată că poate misiunea ei nu va fi pe deplin reușită.
Sub braţ ţinea o cutie de carton gri şi urât, nişte coli de hârtie colorată, altele de hârtie creponată, câteva cutii de artificii, nişte suporturi de lumânări şi vreo cinci globuri.
„-Atât am mai găsit în magazin!, spuse ea admirându-ne curiozitatea.
În cutia de carton reciclat zăceau nişte bomboane cu gust ciudat, dar mi se păreau cel mai fascinant lucru de pe pământ. Tot atunci, mamaia a adus un ciur de nuci şi o poală de mere din cramă. Ni le-a întins pe pat şi ne-a învăţat pe amândouă cum să le învelim în hârtia colorată, iar ea, cu nişte bolduri, cred, înţepa nuca şi lega o sforicică în capăt. Merele care aveau codiţă primeau şi ele legătură sfântă să se poată cocoța în brăduț și să atârne acolo în siguranță și frumusețe naturală.
După ce ne-am muncit, o grămadă, la podoabe, ne-a mai învăţat mamaia să facem ghirlande din hârtie creponată. A scos şi un pachet de vată, am legat şi bomboanele cu aţă şi am purces la împodobit de brad. Locul pe care îl aleseseră ei pentru pomişorul nostru era o sală, mai răcoroasă defel, unde nu era sobă. Îmbrăcate cu ilice tricotate tot de zâna noastră ce făcea atunci pe Moş Crăciun, cu botoşei în picioare, din acelaşi material, plus căciuliţe la fel, nu prea ne deosebeai că am fi fetiţe sau băieţi. Poate doar glasurile noastre alintate să ne fi dat de gol. Încet, încet…mamaia ne arăta cum pune ea în brad, pe ramurile de sus, tot ce pregătisem noi pentru ornat. Cum am putut, ne-am băgat şi noi mânuţele, dar tare ne-am mai minunat când am văzut ghirlandele alunecând pe crengile băţoase ale molidului nostru. Când mamaia a început să aşeze smocuri de vată de bumbac alb, povestindu-ne că acest copac „trăieşte la voi, la Braşov, unde zăpada e singura lui podoabă naturală„, noi ne-am topit uitând de frigul ce ne îmbujorase deja obrajii.
|
|
sursa: amelie. ro |
Totul era perfect. Nu aveam luminiţe, nici nu ştiam prea bine că există şi aşa ceva. Am aplaudat minunea şi mai apoi uşa s-a închis, iar bradul a rămas singur pe sală, strălucind cuminte într-o singurătate de neînțeles. Noi două ne zgâiam pe geamul uşii ce ne despărţea de el, fremătând de bucurie și admirație.
Proastă alegere făcuseră. Eu ajungeam la gemuleţ, dar soră mea se urca în pat şi nu se mişca de acolo, cântând şi bătând din palme de fericire. Am acompaniat-o, în scurt timp, căci nu ne mai săturam privind capodopera din odăiţă.
|
|
sursa: vlad dumitrescu-my romania |
În noaptea de Ajun, când copiii mergeau cu „Neaţalaşul” sau cu „Bună dimineaţa”, cum se mai spunea acolo în sat, noi lăcrimam şi visam la ziua când ne vom putea încolona cu ei. Nu se primeau prea multe – nuci, covrigi şi mere, însă era o seară fascinantă, dar de la primul brad, la primul colindat nu a mai trecut mult.
Îmbrăcate de parcă eram Prăvale-Baba, cu haine de împrumut, cu un chipiu de școlar pe frunte, cu cizme de gumă în care îndesam ciorapii de lână, dar nu cei buni, ci cei cârpiți, pe care oricum nu-i vedea nimeni, cu mănuși legate cu ață de după gât, care mai tare ne încurcau, neavând decât un deget croșetat, de parcă mamaia fusese Eliza și noi lebedele ei micuțe, și în munca ei neobosită nu reușise sa facă cinci degete mănușilor. Dar ce mai conta. Colindam satul și auzeam la fiecare casă, gospodari care se minunau: ”Hai, bărbate, și tu la ușă că a venit Brașovul la colindat!”. Iar noi prindeam glas și strigam și mai tare:
Bună dimineaţa la Moş Ajun
Şi mâine cu bine la Moş Crăciun
Am venit şi noi o dată
La un an cu sănătăte
Bucurii să ne aducă
La covrigi şi la nuci multe
Ne daţi ori nu ne daţi, ne daţi, ne daţi?
Tot atunci, de Ajun, mamaia ne dădea spectacol în odăița cu pereți verzi și tavan mult prea jos, de intrau oamenii ușor aplecați de spate într-o smerenie necerută. O ploaie de artificii, strigăte de bucurie și râsul bunei noastre cu ochi de tăciune îmi întregesc și acum imaginea perfectă a unor vremuri cu parfum de scorțișoară. Că erau rudele sărace ale celor ce le vedem azi pe cer, nici n-am fi bănuit. Mirosul lor îmi bântuie şi acum nările, dar magia lor efemeră dura, de fapt, mult, în mintea noastră de copii. Ne-a aprins şi lumânărelele din suport, dar doar pentru o clipă. În seara aceea mamaia ne-a dăruit portocale şi glucoză…iar noi nu ştiam de ce suntem aşa de răsfăţate. Târziu am aflat povestea darurilor de Crăciun când, intrând la şcoală, a fost inevitabil să nu descoperim lucruri noi despre Moş Crăciun, deși unii ni l-au confiscat pentru o vreme și l-au făcut Gerilă. Noi știam doar povestea aceea simplă, cu Nașterea Domnului, cu Magii, cu Iubire și cu rugăciunea simplă a dimineții de 25 decembrie, cu oamenii adunați măcar pentru o clipă în jurul unei taine.
Încet, încet, părinţii noştri s-au aliniat vremurilor şi am avut şi noi pomul nostru împodobit de sărbătoare, aşezat la intrare, pe hol, să nu mai stăm cu nasul lipit de ferăstruici. Cu toate acestea, bradul meu de poveste stă încă pe sala din satul nostru cu oameni buni. Şi e plin de nuci, mere şi frumos.
Acum…nu concep a avea brad natural în casă. Nu mă umplu de oroare dacă văd la alţii, dar eu prefer brazii mei din pădure, cei cărora le spun și acum „sărut mâna” şi care mă salută de la fereastră, împodobiți de zăpadă sau promoroacă sau doar de verdele nesfârșit, amintind de faptul că bradul a fost ales de Dumnezeu să-l pomenească de ziua Naşterii Lui, aşa cum spune o legendă:„Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească si să pună pe ramurile tale toate bunatatile; iar atunci când se vor strange în jurul tău, să se gândeasca la Mine, pentru că tu ești copacul cel mai drag Mie.” Din casă lucesc luminiţe cuminți și podoabele cele noi au doar darul de a continua povestea începută cândva pe o sală friguroasă, într-un sătuc doar al meu.
Cu toate acestea, pentru mine, bradul înseamnă trăinicie, dor şi speranţă, visare şi amintiri cu nuci şi portocale, cu beteală creponată şi miros de …mamaie încă tânără.
Crăciun fericit, dragilor! Nașterea Domnului să vă găsească sănătoși!
23 dec 2013
