Rușii, țața Floarea și centenarul

 Într-o zi, la noi în sat, a fost mare sărbătoare,

Țața Floarea lui nea Vlad a avut aniversare.

Pun pariu pe niscai cenți că nu știți de ce-i minune,

Ce o fi de important să te naști pe astă lume?

Însă, uite cum sta treaba, și de nu aveți habar,

Toți aflarăm că primarul se mândrea c-un centenar,

Care avea să le aducă vreo câțiva vizitatori,

Și-nsutit o să tot  iasă faimă și-n comuna lor.

Că un secol n-a mai prins niciun altul să rămână

Viu și vesel, pus pe șotii,  de uitau că e bătrână

Și că trebuie privită ca pe o sfântă trecere,

Ei vedeau în țața Floarea rostul de petrecere.

Adunaseră o sută de trandafirași gălbui,

O centimă din licoarea, făcută cu nuci verzui,

Să nu supere băbuța dacă nu-i dădeau ce vrea 

Ba chemaseră formație sa aibă cine-i cânta.

Îi costase o avere, Țata Floarea însă a dat,

Dintr-un buzunar cu clapă, ce părea așa uzat,

Un sutar, din-ăla albastru, ce-l ținea de-nmormântare,

Căci deși era lucidă, nu știa de monetare,

Dar știa că e stăpână pe opt arii și-un hectar,

Și de acolo o să aibă bogatie în hambar.

Tare le-amețea bătrâna, din sutimi de neuroni,

Care mai purtau prin dânșii, amintiri cu cinci spioni:

„-Ruși!, striga bătrâna Floarea, rătăciți din centurie,

Uite aicea port eu semnul, cea mai clară mărturie,

Când cu ei m-am războit pentru o găină sură

M-a scăpat un câine negru și-apoi m-am ascuns în șură;

Doar un centimetru, atâta, a lipsit să n-o pățesc,

Am rămas puțin oloagă, dar măcar, acum, traiesc!”

Dup-un centilitru, însă, de nucet dulce și bun,

După trei sarmale grase, nu știa de ce e fum,

Pe maidanul cu plancarda scrisă chiar de domn primar

Tanti Floarea e mandria satului, la centenar!

Artificii, muzichie și pretext de sărbătoare,

Însa a noastră aniversată când vazuse fumul mare,

Se trezi strigând la lumea ce-ncerca s-o-nveselească:

-Săriți, rușii, vin să-mi fure și gaina asta grasă!

N-am morală, n-ar fi bine, țața Floarea e un semn

Că deși trăia prezentul, tot trecutu-i era demn

Și păstra ca pe icoane, mărturii de treceri pline;

Ce păcat că trece timpul, nimeni n-o mai ști …de nimeni!

tort

 

Duzina aniversară cu numărul 100, din clubul celor 12 cuvinte, a adus prin cuvintele acestea: insutit, sutimi, centima, centi, centenar, secol, sute, sutar, centimetri, hectar, centurie, centilitru,  mare provocare. Eu nu puteam lipsi de la o așa bucurie. Mulțumim, Eddie, că ne-ai păstrat într-un joc care deși pare ușurel, are multă substanță. Salut cu drag pe toți cei care au scris de-a lungul timpului aici.

 

Problemele unei adolescente cu accesoriile naturale

Va spuneam, cândva, de o poză cu mine, intr-o fusta neagra şi o bluza alba, undeva la 14 ani, în care sunt de nerecunoscut. N-am găsit fotografia, dar o caut. Bluza mea era dintr-o matase naturala, fina şi eleganta. Mi-o croise o vecina dintr-o camasă a unei cunostinţe, ce o primise, la rându-i, din Franţa. V-am mai spus ca moda nu e, nici pe departe, locul meu tare. La ce combinaţii dezastruoase am facut in timp, ma mir ca nu m-a arestat cineva pana acum pentru lipsa de bun gust. Da, dar macar stiam ca naturalul e natural si n-are cum sa fie urât. Accesorizasem bluza cu un snuruleţ negru, delicat. Ei, aici sunt consecventa, fundele, bretelele, cravatele, baticuţurile, esarfele sunt,  si acum, accesoriile mele preferate. M-a stapânit, multa vreme, sindromul hainelor de duminica, asa ca un cult tainic si stiut doar de mine, dar mostenit de la bunici, de la ai mei. Sunt convinsă că mulți au această amintire. Nu scapi de ea, nici dacă o dosești în afara șifonierului cu amintiri.  Tocmai de asta, hainuţele cele bune  mi le-a pus mama in valiza, cu grija, când am plecat la liceu, la Bucuresti, sa le imbrac la ocazii, zicea ea. Ocazii nu prea erau si, oricum, inceputul liceului a fost asa un mare soc pentru mine, incat, la cât de devastata eram, nu puteam deosebi noaptea de zi.  Ma bucuram, fără prea mare convingere, ca nu trebuie sa ies din moda uniformei purtata oriunde – şi când luai masa la cantina, si la cursuri, dar mai ales pe stradă, să se vada ca esti eleva acelui liceu, altfel nu primeai bilet de voie. Mult mai tarziu, am reusit sa mai imbracam si alte haine, dar in general eram terni si anosti.
Când am vazut, pentru întâia data, la o colega mai instarita, o fusta pantalon din material de jeans, aproape ca am lesinat de emotie. Când am primit, eu, prima pereche de blue jeans, undeva in clasa a unsprezecea, va zic că si acum pot sa va descriu modelul, atat de marcata am fost de moment. Erau inchisi la culoare, cu un singur buzunar la spate, ce avea o clapeta micuta, care se incheia cu o capsa lucioasa. De vis. I-am purtat pana s-au tocit.
Nu acelasi noroc, la purtat, am avut cu bluza mea de matase naturala. Se ivise si ocazia, undeva pe la sfârsitul lui octombrie. Vestitul ”Bal al bobocilor” ce ne era destinat, impunea o ţinuta mai de soi. Mai de soi decat cele doua piese vestimentare ale mele, din valiza, n-aveam; dar cum ma tot repet cu asta, nici nu prea aveai nevoie, teoretic.
Zis si facut. Ma imbrac frumusel cu fusta. Am un obicei prost si acum, mai intâi ma incalţ si pe urma ma imbrac, am eu o legatura forte cu pantofii, macar atât. Normal, ca urma si faimoasa bluza; când, descopar, ca peste bust, camasa mea nu se incheia. Acum, sa va spun drept, ma inchisesem in baie, din care trebuia sa ies victorioasa, mai ceva ca Cenusareasa la balul ei. Numai ca, bagheta magica, rugaciunile si lacrimile mele nu au facut sa se incheie nenorocita aia de bluza. In doua luni, de când plecasem de acasa, imi explodasera sânii si sa mor daca inţelegeam fenomenul fara sa bâzâi si sa ma oftic teribil.
La balul bobocilor n-am mai fost. Am trecut asa, in graba, tocmai când frumoasa mea colega, Oana, cânta ceva pentru un titlu de Miss. Si mi-a trecut supararea instantaneu, in momentul in care am vazut-o pe ea, modestă, printre celelalte concurente impopoţonate, imbracata – da, aţi ghicit – tot in uniforma. Drama luase sfârsit. Nu  si problema mea personala cu crescutul sânilor. M-am dus, fuguţa, la farmacie, am cumparat doua suluri de tifon si-am inceput sa ma infasor, sa nu se vada, sa nu se stie. Mi-era o rusine de muream. Mi se parea ca sunt prea matura si prea femeie si ca toata lumea se uita ciudat la mine. Când ma uit, acum, cum toate isi umfla buzele, si-si pun silicoane, zâmbesc amar. Moda mea! Ce inapoiata eram, Doamne!
La jumatate de an de la aceasta intâmplare, ma cheama bunica-mea, la o nunta la Buzau. Se insura varul mamei. Eveniment asa de mare pentru noi, ca n-aveam voie sa-l ratez. Eu am venit direct de la Bucuresti. Ai mei din Brasov. Intre timp imi cumparasem singura ceva ţoale mai de soi, si, mai pe masura. Dar ura mea faţa de ”accesoriile” naturale tot ramasese. Mi-am achiziţionat, totusi, si un sutien. Ce era de facut, ca doar nu veneam pansata sub o bluza gen, ie româneasca! Cand m-a vazut neamul, au inceput sa ma arate, mai ceva decât la târgul de fete de pe muntele Gaina. ”Uite-o!, manca-o-ar mama. Ea e. Da, Adisor a noastra. Dii lu ‘ mamaia.” Ce mai, eram asa de mândra ca uitasem de hamul ala ce ma ţinea in frâu ca nu cumva sa ma dedau la ceva scalâmbaieli pe muzica, nu de altceva, dar poate pocneam.
Si-am pocnit. Am pocnit rau, in plina nunta, la un dans cu tataia, in care ma minunam de chiuitul lui: ”Unde joaca buzoienii, acolo pamantul geme. Iuiuiu si iuiuiu.”
Și, minune, mi s-a rupt „ţâţarul”. Noroc ca era mama pe faza,iar printre hohote de râs, l-a innodat cum a putut de repede, saraca, ca nu cumva sa ma cuprinda tristetea. S-a impus, totusi, schimbarea iei, prea se vedea urât. Noroc ca nu mai aveam doar o bluza. Nu! Venisem cu una de rezerva, in doua culori, luata de pe Lipscani. Fusta nu; aveam doar una in bagajul meu. Dar ce puteam sa mai paţesc, de acum? Aici parea totul sigur.
N-am sa uit cât oi trai nunta asta! In afara ca cei doi miri mi se pareau ca niste ingeri de frumosi, am fost magulita, ca m-a asezat mirele la masa tineretului. Masa asta era speciala pentru ca era asezata pe scena Caminului Cultural, asa ca ma simteam mai ceva decat artistii aia din Bucuresti care mi-erau atat de aproape în capitală, dar nu-i puteam vedea pentru ca nu primeam niciodata bilet de voie de la pedagogele caminului. Daca unii dintre voi nu stiu ce sunt alea pedagoge, n-aţi pierdut nimic. Sunt un fel de bau-bau, Hitler si Cruela in persoana, puse acolo sa suga sânge de scolar venit din provincie. Inca o amintire demna de mers la psiholog cu ea.
Dar, hai, ca iar am zburat cu vorbele de pe aici. Asadar, pe scena aia, lânga frumosii si frumoasele satului, cu fusta mea visinie asortata la bluza mea in doua culori, plus pantofi la fel – lucru rar pe vremea lu’ Ceausescu – nu mai aveam nevoie de nimic, nici macar de mâncare. Acum, apropo, dacă asortezi poșeta cu pantofii ești fără stil, atunci cu. Uite diferența între epoci. Am găsit-o io, să n-avem vorbe! Uitasem de incidentul de mai devreme, de pe ringul de dans, când dau sa ma infrupt din sarmalele venite pe nepregatite pe masa si de care nu ma puteam lipsi indiferent de ce spusesem mai devreme. Nici una, nici doua, ca nu stiu ce figura de jujiţu satesc fac si mi le pun pe TOATE direct in poala, spre disperarea mea si amuzamentul celorlalţi. Se terminase cu aerele mele mondene, eram tot Adriana lor de la Cotu Ciorii.
Aud de la Direa, flacaul tomnatic al satului, care avea si are cea mai originala voce, cu un timbru de neimitat, uimitor: ”Hai, lasa, ia la nenicu si manânca!”, si-ncepe sa culeaga sarma cu sarma de pe cutele fustei mele cu pliseuri late.
Pâna in clasa a uns’pea, când am incetat cu cresterea brusca, am mai trecut prin tot felul de incercari, dar ca astea, zau, daca am mai trait cândva. Vremurile alea in care mama ne croseta de la papuci, bluze, pulovere si pardesie calduroase, pâna la marfa de contrabanda adusa de vaporeni din ţari ale caror nume le stiam doar de la geografie, de ne minunam de ce  rasfaţuri puteam avea, par tare îndepărtate. Ceasescu nu ne voia la moda pe toţi. Cum spuneam, eu n-am fost niciodata o favorita a modei. Dar sa stiţi ca, la sfarsitul clasei a doisprezecea, tot am descoperit  casele de moda ale vremii, din București. Am avut cei mai frumosi pantofi cu toc cui. Mai frumosi si decât cei de acum, unii albi, si altii negri. De rochii nu mai vorbesc. Dar din sabloane tot nu ieseam. Eram aceeasi fata, fata de azi, FATA ALB-NEGRU.
adi s
19 aprilie 2013, aceste cuvinte le-am insirat in prima luna de cand cochetam cu scrisul. Nu le-am recitit vreodată.  În schimb, trecând cu privirea peste ele, mi-am spus ca îmi pare rău că m-am luat în serios în toți acești ani. Sa poți scrie despre diverse momente pe care altfel le-ai  fi uitat, mi se pare dar magic, de care chiar voi profita, de acum încolo.

Când aduci marea la munte

Tata a fost băiat sărac. Nimic nou sub soare. Însă, îmi amintesc, ca ieri, că cel mai mare vis al a lui a fost să avem casa noastră. Și am avut-o, undeva la limita celor 8-9 ani ai mei, încât pot spune că am crescut cu această dorință a tatei. Ei bine, și când căsuța  din povești a fost a noastră, cu greu am înțeles  de ce trebuie să o împărțim cu alții. De ce e musai să ne scrie numele pe o ușă și să facem parte dintr-un cuib; nou, ce-i drept, unde totul zumzăia de necunoscut. Ați ghicit, blocul meu era locul de poveste, unde am stat mult, mult prea mult, și unde tata ne-a dat lecții tare pline de tâlc. Una dintre ele avea iz de vacanță permanentă. Da, asta spunea tata că trebuie sa fie casa unui om, oază de relaxare completa și, împreuna cu împrejurimile, să ne  fie și tabără, și hotel, și teritoriu de expeditie, și de aventura.
Si pentru toate acestea tata a ales o zona ideala; o zona cu padure, rau, lac, trasee montane, cu gradina zoologica, cu terenuri de tenis și fotbal, patinoar și sanius. Ce mai, se ținuse de cuvânt și aveam „casă” cu acareturi. Aveam, inclusiv, piscină la scară. Nu una, ci patru. Pe mărimi. Cu o apă rece ca gheața, dar pe care o încălzeau prietenii mei, sărind de bucurie și stropind totul, în jur, de parca era apă vie.
E drept, ca nu intram în  piscină asa cum ar  face-o orice om, cand deschide usa casei și paseste pe pontonul lacuit cu grija, scrutand cu ochii frumusetea apei. Nu, noi intram printr-o spărtură de gard, tinand strans o patura, o carte, un remi, și două mere. Bonus niste biscuiti, că apa face foame. Treceam, cu grijă, pe lângă cinci meri, trei corcoduși, un stejar, și doi brazi; ne salutam reciproc și îi trădam rapid cu margini de „piscină” incapatoare și plină ochi. Vară de vară, stiam că și Brașovul își domolește căldura, atunci când cu greu mai gaseai un loc in imensitatea aia. Așa ca, da, aveam „bloc cu piscina proprie”. Eu împreună cu ceilalti locatari, ce-i drept, dar nimic nu-mi scotea din minte ca m-am născut norocoasa, și ca viata ca a noastra nu are nimeni.
Imi amintesc că, adolescenta fiind, m-am indragostit de un tânar ce locuia într-o casă, din vecinatate.  Auzisem eu ca el chiar are o piscina în curte, dar mare suparare am avut cand am realizat ca zvonul nu facuse decat sa transforme un biet bazin cu apă, negru de timp și supărare,  în vreo pretenție cu ștaif. Atunci, cred, am luat, prima dată, contact cu ideea de lucru facut  de mântuială, fara vreun specialist și fara vreo documentatie, desi  avea tot ce-i trebuie sa fie, fix, ca in filme. Deh, nu toți sunt ce par a fi. Valabil și pentru băiatul cu pricina, nu doar pentru piscina lui, dar și pentru mine, căci visam la cai verzi pe pereți.
Anii au trecut, „piscinele” mele au ramas fara apă, tărâmul meu de vis în paragina; am inceput sa numar mai putini meri și corcoduși,  observam, discret, ce inseamna degradarea si lipsa de interes și desi nu-mi concepeam verile fara iesitul in decor acvatic, la baza blocului, asta nu mai era după mine. Locul devenise tentant pentru „investitori” și, ca orice lucru bun și înfloritor, prima condiție pentru a se vinde, știm noi cum, a fost sa-l lase de izbeliște. Cred ca a fost momentul  cand mi-am dorit sa am casa mea, nu blocul meu. Sa am piscinuță, și sa nu mai sufar din pricina neglijentei altora.
Casa o am, tot cu aer de vacanta, cu munte in curte si stanca pavaza. Mi-am pus un leagan in dormitor si am decretat vacanta permanenta, exact cum spunea tata.  Relaxare legănată, cu pisic, in ascunzis și umbră. Dar arsita și caldura tot nu le-am putut stavili. Asa ca iar mi-a plecat gandul catre vremurile cand ne balaceam in „strandul cu piscine” pe care ni le insușisem ca pe ceva de la sine inteles, fiind locatari cu acte in regula.

leaganx

Poate nu o sa vi se para ciudat, dar multi dintre cei care au locuit acolo au, acum, acasa, piscine. Cred ca nu au conceput sa nu duca mai departe ceea ce primisem noi ca dar al copilariei. Acum, întinderea aceea are denumire pompoasa de Aqwapark, e împopoțonată cu tobogane care par desprinse dintr-un film SF, in care vezi o dihanie numai buna pentru cei care vor asta. Pentru mine, însă, e prea mult.
 Lumea nu se mai inghesuie, dar nici nu lipsește; biletul e scump, iar sparturi in gard nu mai sunt. Din loc in loc, vezi cate un omulet, care priveste dincolo, ca in povestea „fetita cu chibriturile”. Si nu revine nostalgia, ci dorinta de a reface o bucata din bucuria simpla de atunci, dacă tot se poate.
Asa ca imi indrept gandul spre  firma, Elcora Piscine, cu dorința de a afla mai mult despre toate acestea, caci deja vad ca sunt piscine pe structura metalica, iar altele din beton isoblok.  Am primit pontul de la un prieten care, după ce a facut totul in regie proprie, tocmind mesteri priceputi la toate, a sfarsit prin a plati dublu, incercand sa repare stricaciunile unor măsuratori incorecte, unor decizii gresite, dar care s-a redresat miraculos prin specialisti de la Elcora, firmă cu experienta, și portofolii generoase, care nu doar ca le-a oferit proiectul în 3D, construcția, și solutiile care transformă un bazin cu apa intr-o piscina cu pretentii, dar au oferit garantie, service, livrare si multe alte facilitati, de la incalzirea apei, acoperirea bazinelor, solutiilor chimice de curatare profesionale până la întretinere.
Se zice ca, în Brasov, vara cade intr-o joi și ca nu merita deranjul sa faci, din curtea ta, loc de bălăceală. Eu observ, însa, de ceva ani, ca avem din ce in ce mai multe zile caniculare. Ei bine, nu mai încap in spărturi de gard, dar nici la ștranduri nu mă mai vad ducându-mă, căci simt cum mă „cântăresc” priviri dezaprobatoare. Parca altfel as savura o cafea, o inghetata, o bucată de soare, fara sa nu ma mai chinuie gandul ca racorirea o faci  printre indiscretii stanjenitoare. M-ar multumi teribil sa retraiesc putin din starea de atunci, copil fiind, dar la mine acasa. Cred ca e posibil și cred ca am gasit și oamenii potriviti sa ma ajute. Cine stie? Poate vara viitoare va invit la party la piscina. Si nu, nu e nevoie sa faceti gaura in gard. Deschideti poarta. Acum ma duc sa fac niste calcule. Desi cei de la Elcora s-au pregatit cu toate. Eu iau decizii pentru verile ce vor veni. Cum spunea un om drag mie – „merit” asta. Merit sa aduc marea la munte, să o aduc acasa, ca tot nu am vazut-o de ani de zile; iar daca mi-am putut instala leagănul, din curte, în dormitor, voi reuși și acest lucru.

marea

Și inca ceva – doar eu remarc ca nu e om sa nu fie lovit de cliseul „casă cu piscină”? Poate face parte din scenariul unui film posibil, uneori, nu doar in imagini hollywoodiene; e suficient sa rasfoiti fotografiile de pe site și va veti convinge.
piscinuta
Din portofoliul Elcora
Ps. Recomand cu mare bucurie Elcora Piscine, și chiar daca nu ar fi articol publicitar, tot v-as recunoaste ca imi doresc o piscina, doar că nu știu dacă aș fi avut prilejul să o spun. Cine stie, poate voi fi norocoasa și de data asta..

Timpul, alchimist perfect

casacover-mic
ar putea fi o scorbura cu vise palpabile, dar fotografia imi prezinta, mai mult, însingurarea
Într-o scorbură de vise fără ventilație
Se ascunse un gram de vină, semănând negație,
Scuturând basma de pânză, înflorată pe alocuri,
Făcea semn destinului sau poate norocului;
Dar pe alee, cin’ să fie? Vântul, clipa si cinci pietre;
Nimeni nu vedea comoara, nimeni n-avea timp s-aștepte
Sau s-observe, așa pe stradă, într-un mediu incolor,
Bocceluța cea de pânză, cea cu crini și cu bujori,
Ce stătea la îndemână, ca un snop de mentă nouă,
Mai că-n colțul meu de lume, se creea o viață nouă
Adunată-n eprubeta viselor cu lună plină,
Alchimistul cel măiastru cam uitase să mai vină
Și s-amestece-n esențe, să dea drumul în eter,
Să găsească o mufă nouă pentru visul efemer.
Dacă ar decanta cu vorbe tot noianul cu simboluri,
Poate ar da lucire caldă și-unui om vreo două roluri;
L-ar lasa sa intre acolo, da, în scorbura cu vise,
Să-și aprindă iar taciunii, să nu pară neatinse,
Să îi lumineze calea, s-o gasească mai ușor,
După vânt, basma și pietre, după casa cu pridvor,
Unde se vedea, pe masă, mămăligă aurie,
Amintindu-și că, acolo, e izvor cu apa vie
Și că alchimist e timpul, tot purtându-l în alte locuri,
Când, de fapt, uitase totul, chiar si scorbura cu jocuri
Cu răvașe-ngălbenite, descifrate, acum, în taină:
„Mi-aș dori ca vara asta sa nu semene a toamnă!”
Zâmbet cald se adună-n colțuri și în margine de gând,
Simplitatea asta nouă, prea e veche pe pământ!
Și de fugi în lumi cu falduri, cu mătăsuri-mpresurate,
Tot în scorbura cu vise, te aduni pe la jumate
…de viață …cu fir (moț) de ață!

 

Sunt într-o buclă de timp unde doar laptopul mai clipocește uneori. Timpul cuvintelor scrise, nu vorbite. Cei care nu mă-nțeleg, le-aș dori un astfel de timp și poate ar ști ce înseamnă. Dar ar însemna sa nu le vreau binele. Mie îmi place bucla mea de răgaz, îmi aduce liniște. Chiar și cu o duzină de cuvinte, pusă la Eddie în tabel.
Cuvintele vedetă au fost, de astă dată, următoarele: gram, mot, basma,alee, borceluta, menta, crini, mamaliga, snop, incolor, eprubeta,mufa, ventilatie.

 

 

 

Umbre, prinți, prințese și …povești noi din nisip

 Umbre, prinți, prințese și …povești noi din nisip

Umbrele de pe peretele alb, ca laptele din hârdăul bunicului meu, tremurau ca într-un teatru cu subînțelesuri domoale. Se ridicau moțuri de frunze și se asezau, într-un dans aparte, pe  liniile firave ale crengilor din corcodușul cu fructe roșii și zemoase, țesând decor pentru cele două abajururi de lampă: Prințul și Prințesa. „Prințesei” îi legasem, într-o dimineață, o eșarfă colorată, de mătase, să aibă voal de codană și să n-o confund cu staticul regal,  astfel încât, diferențiate, cele două „siluete” îmi dădeau repezentații magistrale,  în fiecare seară. Mă așezam pe marginea patului și încercam să descifrez scenariul.

Sora mea adormea, de fiecare dată, cu păpușa Sorin, în brațe, cu degetul mare în gură, cu colțul pernuței brodate, cu monogramă, așezat pe urechiușa ei cu cerceluși bleu, de argint. Eu nu aveam nici păpușă, nici cercei, iar părul îmi era atât de scurt tuns și atât de inestetic încât lumea îmi spunea „căprioara”.

Mie nu-mi păsa de nimic. Aveam umbrele. Erau prietenele mele, poveștile mele de seară. Aveam Prințul și Prințesa, abajururi cu tronuri… de copaci bătrâni. „Azi”, nu-și vorbeau. Prințesa se răsucise toată ziua și stătea cu spatele la Prinț. Părea că se așază în leagăn de crengi și că are cunună de frunze. Dansa visătoare și se tânguia a iertare. Nu m-a răbdat inima să nu o întorc spre Prinț și să-mi imaginez un sărut.

Mama m-a făcut la 16 ani. Era ea un copil cu copil. Îi eram taină și jucărie, îi eram suflet și ghemotoc cu ochi curioși. Prea curioși.. M-a crescut bunica, multă vreme, și, poate,  de asta jucăriile mi-au fost puii și oalele, și căciulile mițoase, și noroiul din șanțuri și lutul care o ajuta pe mamaia mea să ascundă crăpăturile casei. Toate simplitățile pământului.

nisip
]n loc de nisip kinetic aveam jucarii din petrol

Îmi plăceau cuburile și plastelina, dar erau atât de plictisitoare, rigide și repetabile, încât tot lutul mi se părea cel mai ofertant, în joaca mea primitivă. Avusesem și eu jucării. Da! Mi-aminteam, cu drag, de un miel cu bentiță bleu și de o Scufiță Roșie care mirosea a petrol încins. Cum a apărut sora mea, cum fiecare jucărie a ajuns pe un câmp cu fantome care parcă-și strigau originile, dar fără să le recunoască nimeni.

melut

Asa că-mi făceam jucării din umbre, din lut, din gânduri și povești. Pe astea nu mai putea să mi le strice nimeni, iar dacă stau bine și mă gândesc, nu mi le strică nici azi și încă mă mai însoțesc în episoadele mele copilărești.

In 2015, când am fost la orfelinatul  din Odorheiu Secuiesc, am găsit acolo, copii care, parcă, îmi furaseră recuzitele copilăriei și le transformaseră în povești noi și puternice. Acolo, prefăceau lutul în cănuțe, ceșcuțe, oale și tablouri,  se dădeau manifestații de teatru cu umbre și păpuși, acolo pictau lutul ars, dar cel mai plăcut a fost să observ   materiale noi. Plastilina fusese retrogradată și așezată doar in amintirile mele.     Nisipul kinetic  și argila cu polimeri erau luturile prezentului.

 Și uite cum Prințul și Prințesa puteau fi, în același timp, și abajururi de lampă, dar și figurine clare făcute din nisip menit să nu se usuce,  să nu se risipească aiurea,  care nu se lipea de mâini și nu murdarea nimic in jur. Magie. Plastelina mea rigidă era răzbunată.

Timpul  aducea comori de simplitate în ateliere cu mâini harnice. Nu mă credeți? Mergeți în vizită. Și așa ar avea nevoie de noi. Oricând. Cu o găletușă de nisip magic îi adunați în șezătoare. Cu alte daruri i-ați ajuta sa crească.

Mie mi-e dor să le spun o poveste. Simt că vom face schimb, eu le spun una despre umbre, iar ei îmi vor da lecții cu povești vii. Fain troc, nu?