Iulie ciobit, caise, rendez-vous și licurici

Iulie ciobit:
iulie ciobit
iulie ciobit
Liniștea cade peste pridvorul inimii mele. Mă ating cumva licuricii pe care eu nu i-am vazut decât în poze. Mihai mi-i arată, exaltat, cu bucurie inocentă, aceeași cu care ieri mi-a întins un fir de păpădie crescut pe streașina casei. Ce loc înalt și prețios pentru o plantă atât de plăpândă.  Mi-a zis că-mi seamănă și jur că m-am îndrăgostit puțin de el. Din nou. Nu  văd lucirea de care îmi tot vorbeste și nu mă mir, mereu sunt incapabilă să observ cum lucrurile simple îmi explodează frumusețea în față, tocmai când eram ocupată, aiurea, cu vreo nebuloasă pe care mi-a indus-o tumultul din jur. El râde, eu oftez cu ciudă  încercând să caut obsesiv locurile cu bijuteriile  licuricioase ce sclipesc în noapte. Întunericul mă găsește obosită, numărând secunde. Până la….
Mai nou, îmi pun câte un semn, câte un țel, o căsuță ce trebuie bifată. Mai bine zis, fac asta de un timp.  De nu mă țin de cuvânt, nu-mi mai dau avertisment, ci pedeapsă pe loc. Dar vă anunț care mi-e scorul. Deocamdată e remiză. Inca traiesc sub semnul caisei.  De la felia cu dulceață, de azi dimineață, mi se trage. La mama, copacii aproape s-au rupt sub rodul bogat, iar congelatorul meu e plin de punguțe cărora eu le zic deja prajitură, căci nimic nu e mai simplu decât să-ți aduci vara printr-un fruct scufundat într-o baie de ou, lapte și făină, copt încetișor, într-un timp în care îți ninge cu poveste de argint. Va jur că vă voi aminti atunci, de o clipă acrișoară de iulie.
Bărbatul meu mă invită la un pahar de oareșce. Mă servește tacticos punând licorile, tot ca un alchimist veritabil, într-un pahar de cristal, fără picior. Paharul e ciobit, crăpat și eu mă mir, căci nu mi-l aminteam astfel. Cineva mi-a spus să nu țin lucruri ciobite în casă. Presupun că mâine-l voi arunca. Și totuși, e paharul unui rendez-vous de luni seara…cu soțul meu. Deci..cum să-l arunc?
Mai bine arunc niște gânduri ciobite, ălora sigur nu le duc dorul. Ba, dimpotrivă aș spune, le înlocuiesc cu unele întregi și senine. De mult, nu mi-a mai fost atât de senin. Poate mi se trage de la caise, ori de la mama, ori de la flirtul de seară cu licurici doar de el văzuți. Eu cred că mi se trage de la rochia ce asteapta s-o cumpăr. E doar la un click distanță. Oare să….?
ps. și stiu și ce să fac cu paharul – îl transform într-un decor cu strasuri și o plantă micuță care să-mi aducă aminte mereu de o seară cu licurici… și un iulie ciobit!

Aleea amintirilor (băiatul cu garoafe roz)

Tata avea un obicei încântător – îmi săruta mâna. De când eram micuțe, avea acel gest de o noblețe extraordinară care ne făcea să ne simțim domnișoare chiar dacă noi eram puțin mai înăltuțe decât clanța de la ușă. Ne lua ușor vârful degetelor și, atent, discret, cât o atingere de puf de păpădie, ne lumina inima și sufletul. Crescând, gestul a devenit și mai elegant, și mai maiestuos, și mai important. Ajunsesem să cred că e ceva permis doar între fiică și tată, dar, cumva, privind în jur, mi-am dat seama că  nu era chiar la îndemâna oricui.

Aveam 16 ani când m-am trezit cu un băiat cu ochi albaștri într-un interes reciproc. Ningea  și m-am pomenit cu el la ușă, aducându-mi câteva garoafe, singurele flori care se găseau în acea vreme. De atunci, iubesc garoafele și nimic nu mă va convinge că ele nu-și merită atenția mea prin tumultul exotic floral al acestor vremuri. Băiatul cu garoafele roz îi ceruse   mamei permisiunea să mă scoată la o plimbare.  Și iar încremenesc acea clipă, realizând că și atunci îmi părea ușor demodat modul lui de abordare, depistând arogant că avea o timiditate pe care și-o învingea cu fiecare cuvânt rostit. Mama, topită toată sub căldura acelor ochi de om sincer și curat, n-a stat pe gânduri și mai că mi-a făcut vânt să ies pe ușa apartamentului. Bâjbâiam toată, copleșită de (click pe link pentru o poveste delicata ca ninsoarea mea)

alee

 E a doua oară când scriu despre cel care m-a iubit fără cuvinte, căci nu am cum să uit că într-o zi de ianuarie,  când inima îmi bătea în palme, am făcut primul cadou unui tânăr bărbat, de ziua sa de naștere. Un arlechin mov, pe care l-am numit Filipache, și pe care habar nu am de ce l-am ales, dar pe care a știut să-l primească de parcă i-aș fi dăruit o poveste cu chip. O poveste cu un chip frumos, care mi-a topit neîmplinirile ce au urmat, mi-a rămas și mie, iar cuvintele de azi sunt un ultim dar făcut unor vremuri care s-au semnat într-un colț de inimă.

Păstrez în mine, însă, definitiv, cu fior duios, într-o combinație a bărbaților puternici din întâmplările mele, senzația sărutului, pe mâna mea, ca un puf de păpădie. Efemerul perfect.

sarut

Articol inscris in tema fixa ”Aleea amintirilor” despre care au mai scris și alții, găzduiți în același tabel al lui Eddie, in cadrul clubului celor 12 cuvinte.

Perenitate

Pe poarta porţilor pierdute

Păşi pribeagul părăsit.

Parcă presa pe pielea palmei

Parfumul plânsului primit,

Păstrând podoaba purităţii,

Pe primordialul por,

Povestea primelor pretenţii,

Pornite prea pătimitor.

Primi pe plete păpădie,

Prin ploaia, poate, prea pestriţă,

Povara pomilor păstrată,

Păşind posac peste portiţă.

Prin pietre priponi primejdii,

Pândi printre prundiş pungaşii,

Potop păstrat pentru prevenţii,

Păzea, para, pieptiş, pizmaşii,

Pornea poetic prin pădure,

Păstrând pe piept, păstaie plină,

Povara pusă pe poveste,

Pătrat perfect,  primă patină.

Pribeagul plămădeşte pâinea

Perenităţii primitive,

Printre potrivnici, prin pătrimea

Predestinatei …… presimţiri.

 

Nu ştiu dacă aţi prins ideea mea ”filozofică”, hahaha, dar eu m-am străduit să introduc cuvintele vedetă ale duzinei din această săptămână:”plamadeste, por, papadie, potop, poate, patrat, presa, para, pastaie, poarta, parasit, parca”  într-o formă de poem. Dacă am reuşit şi vă şi place, e ok. Dacă nu, căutaţi în tabelul lui Eddie, alte încercări. Eu vă invit şi vă mulţumesc pentru răbdarea voastră.

 

 

 

 

 

Născut în Mai…

Când ţi-am prins paşii de pe calde urme,
Mă alungase-i, tu, deja, în clipe mute,
În contururi oarbe şi-n lacrimi surde,
Amărui, ale tristeţii neştiute,
Fără chin.
 
M-am prins, firav, în hora vieţii tale,
Dar m-ai desprins trufaş, zâmbind,
De neputinţa mea de floare ,
Nedemnă de-un amor de crin.
Imperial.
 
Ţi-am pus, atunci, pe creştet păpădie
Şi te-am minţit că plec. Nici n-ai clipit,
Dar puful păpădiei nici că simte
De te prefaci sau tremuri adormit,
In nesfârșit.
 
Nu las nici urme, nici miros în tine,
Nu-ți bântui visele ascunse-n păpădii,
Plutesc ca ea, cu-avant spre locuri pline
Și-n zbor te-oi dezlega de un flirt, să nu învii
Amoruri vii.
 
 
 
Tu stai semeț fără să știi că-n necuprins
O lume se adună în brazde curcubeu,
Nu dai binețe, te simți de neînvins,
Te-nalți spre soare, deși soare-s eu.
De-o clipă.
 
Alergi spre tine, doar cu tine poţi să stai
Şi străluceşti cui vrei. Ești fir de Crai…
…născut în MAI.